IOANA FLORA: „Actoria nu e un drum al vieții călduț”

„Tata a fost un poet optzecist remarcabil, a cărui moștenire o port cu mândrie”

– Aș vrea să pornim discuția noastră de la un as­pect al vieții tale mai puțin cunoscut: ești fiica unui poet de mare succes în anii de dinainte de Re­voluție, Ioan Flora, originar din Banatul sâr­besc, prieten bun cu Nichita Stă­nescu. Fă-i un portret, te rog!

– Într-adevăr, tata a fost un poet optzecist re­marca­bil, a cărui moștenire o port cu mândrie. I-am desco­pe­rit poeziile pe parcurs, mai ales după ce el n-a mai fost; a trebuit să cresc, să mă maturizez, ca să-i descopăr poeziile. La vârsta adultă, am fost bucu­roasă că am putut chiar să fac câteva spectacole din poeziile lui, mai ales din acelea cu­prin­se în ultimul volum, „De­jun sub iarbă”, apărut cu foarte puțin timp înainte ca tata să plece dintre noi… Dincolo de asta, am toată admirația față de tra­seul ar­tistic și de căutările neo­bo­site ale lui. Fiindcă acum, la vârsta asta, îmi dau sea­ma că aceste căutări, pentru un om curios și talentat, care-și iubește meseria și arta, nu se opresc niciodată, dar nu întotdeauna sunt ușor de dus, eu însămi tre­când uneori prin momente în care am simțit că nu mai aveam puterea sau energia să caut mai departe, să des­copăr lucruri noi în meseria mea. Or, așa cum spuneam, tata a fost neobosit în căutările lui artistice, până în ultima clipă a vieții… Altfel, perspectiva mea, în ceea ce-l privește pe tata, este aceea a copilului său, deci în niciun caz nu e o perspectivă obiectivă. Pentru mine, în primul rând, el a fost părintele care mi-a dat voie să-mi aleg sin­gu­ră drumul în viață, mi-a dat voie să am propriile mele că­utări și să mă lovesc singură cu capul de pragul de sus. Fiindcă actoria e un drum absolut mi­nu­nat, dar e un drum riscant și care nu-ți ga­rantează constanța profesională. E o meserie în care trebuie să lupți foarte mult și să fii mereu pregătit de luptă. Actoria nu e un drum al vieții căl­duț. Apoi… tata era întotdeauna sufletul gru­pului în care se afla, era un om foarte jovial și foarte cald, dar și un om cu o sensibilitate apar­te, pe care o ascundea cu abilitate. Eu i-am per­ceput-o în câteva rânduri, în niște situații, la rân­dul lor, aparte… Pe scurt, așa apare tata în amin­tirile mele…

„M-am născut și-am crescut în Serbia”

– Ai apucat să trăiești și tu în Serbia? Mai ai amintiri de atunci?

– O, am foarte multe amintiri din Serbia, fiindcă am plecat de-acolo când aveam 18 ani și ter­mi­nasem liceul. Așadar, cu ade­vă­rat, eu m-am născut și-am cres­cut aco­lo, în Serbia, în Panče­vo, un oră­șel cu arhitectură moder­nă, aflat la mică distanță de Bel­grad, unde, de-altfel, și mergeam foarte des, cu tata, la serate literare și la tot felul de alte eveni­mente artistice. Lucru care, acum, mi se pare foarte important, dar care atunci, în copilărie, era ceva firesc, nu-l percepeam ca pe ceva ieșit din comun: asta era viața noastră! Din fragedă copilărie, am trăit în­tr-un mediu artistic: în casa noas­tră se crea, iar prietenii familiei noastre erau oameni care, la rândul lor creau, erau scriitori, poeți, pic­tori… Chiar și nașul meu de botez e pictor! Or, inevitabil, asta e amprenta cea mai pregnantă a copilăriei mele: arta! Așa că nu e de mirare că și eu am apucat-o tot pe un drum artistic! (râde) Altfel, copilăria mea a fost, în principal, una ur­bană, dar a avut și o componentă importantă de rural: adesea, la sfârșit de săptămână, mergeam la străbunicii și la bunicii care lo­cuiau la țară, undeva, într-un sat nu departe de Pančevo. Deci, n-am fost privată nici de partea asta de viață, de traiul la țară… De altfel, casa bunicilor mei mai există și acum, e a mea în continuare, mai am acolo, în Ser­bia, și o mică parte din familie, mai am și prieteni foarte buni, cu care continui să țin legătura…

„Esența mea e bănățeană”

– Crezi că devenirea noastră în viață e legată de mediul în care trăim?

– Cu siguranță! Lucrurile pe care le vezi și le simți în copilărie sunt cele care te inspiră, mai de­gra­bă decât lucrurile pe care nu le cunoști: alegi ceva ce ți-e apropiat, ce ți-e familiar. Ceva ce cu­noști te face să te simți mai în siguranță decât ceva ce nu cunoști. Sigur că, în funcție de personalitate și de circumstanțe, poți să alegi și un drum necu­nos­cut, fiindcă omul e foarte adaptabil, dar, la mi­ne, n-a fost cazul. Și nu cred c-am greșit în alegerea mea, fiindcă mereu am simțit că am lucruri de spus în meseria mea.

– Doar că tu n-ai ales poezia sau pictura, ci actoria…

– A, încercări au fost multe înainte, n-am ales direct actoria: am încercat și muzica, studiind pia­nul și cântând într-un cor, și mișcarea, făcând balet, am încercat să și scriu, m-am îndreptat și spre limbi străine, studiind engleza, am și desenat… Am testat marea cu degetul cam în toate domeniile artistice la care fusesem expusă, și abia după toate încercă­rile astea am ales actoria. Pe care o descoperisem în copilărie, mergând la spectacole de teatru – țin minte că eram absolut fascinată de lumea aia, de pe scenă! Apoi, în școala generală, am intrat în trupa de teatru, după care, intervenind alte încercări, în alte zone, în mintea mea s-a făcut „o pauză de ac­torie”. (râde) Ceea ce a fost bine, că, știi, rareori omul e actor de mic.

– În principiu, minoritățile naționale trăiesc, adeseori, pătimaș, sentimentul originii. Sunt ro­mânii din Serbia patrioți?

– În Voivodina există multe minorități – sunt un­guri, slovaci, rusini, români… –, acolo e un amestec foarte interesant de etnii, care-ți creează o deschi­de­re amplă către tot ceea ce este… altceva. Iar aceas­tă deschi­dere, eu o percep ca pe un dar: faptul că nu am prejudecăți, că nu sunt naționalistă în detrimentul oamenilor din jurul meu, care nu fac parte din aceeași nație… Dar, în egală măsură, am moștenit și dragostea de România și de limba româ­nă. Însuși faptul că, în 1993, noi, întreaga familie, ne-am mutat definitiv din Novi Sad, capitala Voivodinei (unde am locuit în ultimii patru ani), în România denotă tocmai asta: senti­men­tele profunde care ne leagă de „patria-mu­mă”. Evident, tata, scriind în limba ro­mână, a vrut cel mai tare repatrierea. El con­sidera că limba română trăiește și se mo­difică în țara de baștină. Pe de altă parte, eu multă vreme m-am întrebat „Ce sunt eu, de fapt?”. Trăisem într-o comunitate mixtă, dar într-o altă țară, trăisem ca româncă, dar în­tr-un alt spațiu, nu foarte îndepărtat, dar nici iden­tic cu cel românesc, apoi am venit în Ro­mânia, așa că mul­tă vreme m-am frământat în sensul identității mele. Până la urmă, răs­punsul cel mai potrivit pe care l-am găsit este unul cu lo­calizare foarte spe­cifică: „Sunt bănățean­că!” În zona Bana­tului mă recunosc pe mine: esența mea e bănățeană.

– Oare locul nașterii, originea, au un cuvânt de spus în cariera unui actor? Există o zestre nativă care să te ajute să te afirmi?

– Bănățenii au un anumit tip de umor, o anu­mită conduită… Dar fiecare regiune ro­mânească are particularitățile ei. Mai mult mi se pare că am fost modelată de valorile mo­rale pe care mi le-au indus tata și bunicii mei din Banat. Valori morale care m-au ghidat, pe parcursul vieții, inclusiv în pro­fe­sie. Ele sunt cele care îmi asigură cel mai important „con­fort”: faptul că, seara, pot să mă culc liniștită, fără să mă simt vinovată în vreun fel, fără să mă simt responsabilă pentru vreo injustețe… Ăsta e supremul meu reper!

„Dacă aș avea posibilitatea s-o iau de la capăt, cred că m-aș gândi de două ori”

– Ai douăzeci și cinci de ani de teatru în spate: te simți împlinită? Ai spus mai devreme că nu crezi c-ai greșit când ai ales actoria, totuși, dacă ar fi s-o iei de la capăt, ai mai avea aceeași opțiune?

– Am ales corect, din punctul de vedere al abilităților mele. N-am cum să știu dacă aș fi fost la fel de bună într-o altă meserie: poate că da, poate că nu… În schimb, dacă aș avea posibilitatea s-o iau de la capăt, cred că m-aș gândi de două ori. Pentru că partea frumoasă și spumoasă din profesia mea există, fără îndoială, și mi-a adus foarte multă bucurie, dar ceea ce nu am luat în considerare atunci, însă aș lua în considerare acum, este incer­titudinea care marchează această meserie. Dacă vrei neapărat să fii și să rămâi doar actor, în România, atunci, neapărat, trebuie să-ți asumi și partea asta, incertitudinea. În afara României, dacă apuci să faci niște lucruri în meserie, dacă apuci să-ți dovedești abilitățile și să ai niște succese, drumul îți devine mai ușor. Ai un sistem (cu agent, manager, publi­cist…) care se ocupă de tine și elimină mult din in­cer­titudine: se zbate pentru tine, îți găsește roluri, insistă, te promovează…

„Teatrul va rămâne teatru în veci”

– Este teatrul o zonă amenințată azi? Va fi el spulberat de internet?

– Nu, nu, orice fel de forme de exprimare alter­native ar apărea, teatrul va rămâne teatru în veci. De teatrul de calitate va fi întotdeauna nevoie și el nu va dispărea niciodată! De exemplu, în pandemie, eu am creat un proiect online, „Fragile”, un serial artistic-documentar în zece episoade, foarte valoros, care însă nu a prejudiciat în niciun fel nici teatrul, nici filmul, ca forme de exprimare.

– Ce fel de oameni mai vin azi la teatru? Se mai simte participare, tandrețe în atitudinea lor?   

– Ca întotdeauna, și azi, teatrul e o nișă artistică, deci oamenii care vin la teatru sunt de o anumită factură, adică sunt oameni care, indiferent de vârstă, de educație ori de profesie, înțeleg ce înseamnă tea­trul, sunt oameni care simt nevoia să vină la teatru, care privesc arta actoriei cu foarte multă bucurie și se „hrănesc” cu teatru. Ceea ce întot­deauna se sim­te! Uite, acum câteva zile, am avut a doua repre­zentație cu comedia „Liniște! Motor! Acțiune!”, un scenariu scris de Peter Kerek ca o pre­lucrare a scenariului filmului „Living in Oblivion”. Sala a fost plină, iar oamenii s-au bucurat enorm de expe­riența acestui spectacol. Iar bucuria lor a devenit și bucuria noastră, a celor implicați în realizarea spec­tacolului.

– Povestește-ne, te rog, o amintire frumoasă le­gată de un spectacol. A existat un rol pe care, ju­cându-l, să-ți fi venit să spui „Oprește-te, clipă”?

– Din fericire, mi s-a întâmplat de mai multe ori. Cel mai recent, într-un spectacol jucat la „Apollo 111”, „Neverland”, a cărui scenaristă și regizoare a fost Iulia Rugină. Cred că am putut să am senti­mentul ăsta de „Oprește-te, clipă”, fiindcă acela era un one-woman-show, deci pe tot parcursul spec­taco­lului eram doar eu singură pe scenă: simțeam că totul pornea doar de la mine către public și venea doar către mine dinspre public! Iar la finalul piesei, personajul meu făcea un drum către spatele scenei, unde era o proiecție, dădea impresia că intra în acea proiecție, apoi se stingea lumina și abia după rea­prin­derea luminii reveneam pe scenă. Ei, drumul ăla, al meu, de data asta, din spatele scenei către fața scenei, cu publicul care reacționa cu aplauze fre­netice, acela era mo­mentul când – nu că-mi spu­neam „Oprește-te, clipă”, ci sim­țeam, de-a dreptul, cum cli­pa se oprea! Că timpul se sus­penda o vreme în bucu­ria aia împărtășită între mine și public. Comuni­u­nea dintre mine și spectatori era atât de mare, încât aveam impresia că totul ni s-a întâmplat nouă, nu doar mie, adică personajului meu! Și, de fapt, într-o anu­mită măsură, totul chiar ni se întâmplase nouă, tuturor, fiindcă dincolo de traseul personajului prin viața pro­prie, spectacolul reda și tra­seul României din 1991 până-n zilele noastre, așa că oamenii se recunoșteau emoțional foarte puternic în acea relatare a socio-politi­cului din România post-decembristă.

– Ești și actriță de cinema. Unde-i bucuria mai mare: pe scenă sau pe ecran?

– Mi s-a întâmplat să fie în ambele locuri, atunci când au existat niște întâlniri artistice fericite și niște contexte care au devenit majore. Iar con­tex­tul devenit major poate să fie orice: de exem­plu, un spectacol jucat pe scena de la „Apollo 111”, nu neapărat în Sala Mare a Tea­trului Național; „Major-ul” din povestea asta nu ține nici de mărimea spa­țiului, nici de an­ver­gură… Sigur, mi s-au întâmplat și proiecte de anvergură, cu filme apreciate și pre­miate, care au călătorit prin diferite festivaluri de mar­că. Deci, anvergura contează și ea, dar, pentru mine, cel mai mult contează întâlnirile artistice și contextele pe care eu le simt importante. Majore, cum spuneam…

„Actoria și familia sunt cele două mari repere ale vieții mele”

– Unul dintre marile tale succese e faptul c-ai izbutit să faci loc în viața ta și familiei. Puțini actori reușesc. Scena este exclusivistă. Tu cum reușești?

– La mine, împletirea asta a venit natural. Pentru că actoria și familia sunt cele două mari repere ale vieții mele. Familia a apărut din foar­te marea mea nevoie de a avea copii, iar în ab­sența familiei, viața mea n-ar mai fi avut aceeași calitate și valoare. Așa că niciodată nu m-am gândit dacă poate aș fi făcut mai multe în meserie, în cazul în care n-aș fi avut o fa­milie, sau dacă familia și meseria se exclud reciproc. Pur și simplu, eu mi-am urmat inima, am procedat așa cum am simțit și uite că, pentru mine, familia și meseria coexistă foarte bine, în deplină armonie.

„Un război e ceva atât de greu, și de mare și de grav!”

– Printre multele tale calități, una este cu-adevărat de invidiat în ziua de azi: echi­librul interior. Te mai ajută el să te descurci în nebu­nia care ne încon­joară? Ai trecut cu bine prin pande­mie? Te înfri­co­șează războiul?

– Menținerea echilibrului interior e o muncă perpetuă, iar acum, în ultima vreme, având vânt neprielnic, a trebuit să muncesc și mai mult cu mine în­sămi și am consumat mult mai multe resurse ca să păstrez talerele balanței cât de cât egale. Totuși, par­curgând acești ul­timi ani, mi-am în­tărit convingerea că, indiferent de si­tua­ție, cele mai impor­tante sunt sincerita­tea față de tine în­suți și bucuria inte­rioară. Sinceritatea trebuie să ți-o păstrezi, iar bucuria interioară trebuie să ți-o hrănești și să ți-o ocrotești. Exteriorul nu poți să-l controlezi, așa că trebuie să-i porți de grijă interiorului. N-avem cum să știm ce se va întâmpla mâine, dar peste doi-trei ani!? Însă, nu mă înțelege greșit, nu spun asta neapărat având o perspectivă pesimistă, deși ideea de război mă înfioară. În țara din care am venit eu a fost război zece ani! Eu nu am trăit decât puțin, partea lui de început, dar pri­etenii mei l-au trăit pe de-a-ntregul… Un război e un război, e ceva atât de mare, și de greu, și de grav… Când pe un taler e războiul, ce poți să pui pe talerul celălalt, ca să echilibrezi balanța? Cred că doar curajul și speranța. Așa că, totuși, poate peste doi-trei ani o să fie liniște, o să fie pace și bine… Eu sper…

– Din zona speranței face parte și fericirea. Cum arată, când te gândești la ea?

– Știi ce încerc eu mereu? Să nu compar starea sau situația mea cu fericirea altora. Comparațiile m-ar duce pe un drum prea sinuos, complicat, po­ten­­țial dăunător, din cauza sentimentelor de frus­trare pe care ar putea să le nască… Așa că, dacă e să dau o definiție a fericirii, pentru mine, ea înseamnă validarea și aprecierea a ceea ce sunt și a ceea ce am. Am citit odată ceva foarte simplu, dar foarte inteligent: fericire e atunci când, uitându-te la tine în urmă cu douăzeci de ani, să-ți dai seama că acum ai tot ce ți-ai dorit cu două­zeci de ani în urmă. De la lucrurile mici, până la lu­crurile mari. Și, consta­tând asta, să fii fericit.

„Sunt chiar foarte fericită”

– În esență, ești fe­ricită? Poți spune asta cu mâna pe inimă?

– Realist vorbind, ni­meni nu poate să-și împli­nească în proporție de 100% toate visurile și do­rințele, deci, nici eu nu pot să pretind asta, dar, în cea mai mare parte, am do­bândit ce-mi doream acum douăzeci de ani, deci da, trebuie să spun că sunt fe­ricită.    Ba, în meserie, am primit chiar mai mult, fi­ind­că atunci, la început, par­că nici nu în­drăzneam să visez: voiam, pur și sim­plu, să joc. Simțeam că în mine era ceva care ar­dea și voiam să exprim acea ardere. Or, nu doar că am jucat, dar tot ce mese­ria mi-a oferit frumos pe parcurs și suc­cesele pe ca­re le-am obținut au venit ca niște sur­pri­ze extraor­di­nare și neașteptate. Așa­dar, pe lo­gica descrisă an­terior, sunt chiar foarte fericită. (râ­de)

– Tot o formă de fericire este și premiul GOPO pe care l-ai obținut în urmă cu o săptămână, pen­tru interpretarea personajului Mirela, din filmul „Otto barbarul”, în regia Ruxandrei Ghițescu. Ce înseamnă pentru tine acest premiu?

– O bucurie foarte mare! Și, ca orice premiu, înseamnă o certificare a faptului că, în continuare, sunt pe drumul cel bun. Aprecierea breslei contează pentru mine și le-am mulțumit colegilor și la de­cernarea premiului pentru votul de încredere pe care mi l-au acordat. „Otto barbarul” a avut pre­miera la Festivalul de Film de la Sarajevo, apoi a câștigat premiul TIFF pentru „Cel mai bun film ro­mânesc”, a călătorit prin multe alte festivaluri im­por­tante și, peste tot, oamenii l-au consi­derat valo­ros. Abia aștept să văd reacția publicului și în iunie, când Ruxandra și cu mine vom merge cu el la un festival de film din Washington.