Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Aristocrata

Foto: Shutterstock

Îi ziceam toți Mâțulica, pen­tru că ve­nea de la țară și aco­lo nu avusese un nu­me. Treaba ei era doar să prindă șoareci și să mai toarcă pe lângă stăpână, când aceasta „torcea” cu adevărat, cu furcă și fus. Acum însă, Mâțulica a devenit „aris­to­cra­tă”: e strigată Rozalba și locuiește într-un apar­ta­ment cu mobile stil, tablouri originale și biblioteci de inte­lec­tual. Înainte să adoar­mă își oprește visătoare privirea la „Doam­na și licornul”, un tablou reprodus într-o ta­pi­serie. Se apropie de ea, mi­roa­se fundalul, apoi nu-și ia ochii de la licorn; i se pare că seamănă puțin cu ea! Miorlăie, apoi își gă­seș­te alte plă­ceri, mai pisicești: se joa­că cu șoricei din catifea, ba chiar îi încolțește, șutează o mingiuță pre­gătită anume pentru ea, lovește cu lăbuța clopoțeii atâr­nați de pi­cio­rul unei măsuțe, împrăștie niște scoici din­tr-un coșuleț, desface un ghemuleț… Cel mai mult îi place însă să zgârie adânc o inimă de ca­tifea, ce atârnă de un scaun. După toate astea se privește cu mulțumire în oglinda de lângă ușă. În adevăr, e admirabilă: silu­etă bine între­ținută, cu spate elastic, ca de acrobat, blăniță al­bă, deasă și lucioasă, cu mici pete negre, lă­buțe fine, cu ghe­ruțe bine ascunse în perni­țele ei rozii. Și e cochetă foc: proaspăt șamponată, fun­diță roșie, zgărdiță asortată cu ochii ei lu­cioși, verde-sma­rald. La Feți-Frumoși nici nu se gândește, îi este su­ficientă propria-i frumu­sețe.   

Rozalba, cum arată și numele, iubește flo­rile; ma­rea ei pasiune sunt rozele albe, dar se răsfață cu mare plăcere și printre fi­lo­dendroni, violete de Parma, ze­fi­rantis, anturium, fuchsia, pelar­go­nii… Din mare admirație pentru ele, ia doar câte o petală, o ronțăie și o înghite; e o mică plăcere gas­tronomică pentru o pisică siman­dicoasă. Mân­cărurile ei preferate sunt carnea fragedă, granulele cu gust de pește, lap­tele degresat, croissant au chocolat, budincă de vanilie, toate servite în vase spe­ciale. Se mai întâmplă, destul de rar, să savureze și brân­­ză de vaci sau puțină smân­tână. Marea supă­rare a Rozalbei este când stăpâna care a adop­tat-o trebuie să plece în interes de ser­viciu. Cum ea știe să citească gândurile, simte când răul se apropie; miaună, devine agitată și nu mai răspunde la niciun fel de alint. Am rămas de câteva ori cu ea. Ce greu m-a ac­ceptat! Mi­rosea îndelung orice îi ofe­ream, îmi respingea invitațiile la joacă, nu mai mânca aproape nimic. Tristă și neconsolată, se vâra sub pla­pu­­ma din dormitor, care păstra ce­va din par­fumul stăpânei. Când aceasta sosea, Rozal­ba o certa, îi refuza un timp mângâierile, și numai după ce toate bagajele de la drum își reluau locul, se liniștea și revenea la viața ei obiș­nu­ită. Mai nou, Rozalba nu răspunde când e che­mată decât dacă îi rostești într-un anumit fel numele: preferă un „z” apăsat, care să-i mar­cheze sta­tutul de pisică aristocrată. Pe vechea stăpână de la țară, Sofica, nici n-o mai recu­noaște. Cât des­pre șoareci, pe care îi prindea cu sârg altădată, acum i-a uitat. Pre­feră șo­ricelul de catifea. Cum le dă Dumnezeu unor mâțe norocul de a deveni „aristocrate”! Mă gân­desc cu milă la bietele pisici mai­da­ne­ze, de cartier, înghețate de frig și udate de ploaie, care, când găsesc câ­te-un rest de mân­care, se cred în rai. Rozalba e departe de ele. Și-a uitat originea socială, stă la etajul patru și privește lumea de sus.

ELENA – Iași

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian