Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

DINU FLĂMÂND: „Ascund cu multă dificultate, în hainele mele, un individ timid”

„Originea mea țărănească mă împlinește”

– Poet, eseist, traducător, diplomat – din toate calificările astea, care te reprezintă cu adevărat?

– Nu știu cum să mă văd eu însumi prin ceea ce fac. De obicei, ne iluzionăm că dăm bine în afară. Rareori avem parte de opinia intimă a celorlalți des­pre noi, sau poate niciodată. Probabil că e bine așa, prin­dem curaj, ca și cum ne-ar lăuda în continuare mamele noastre, chiar și atunci când nici ele nu ar avea vreun motiv să o mai facă. E drept că preo­cupările acelea au venit spre mine în ordinea în care le prezintă întrebarea. Numai la „diplo­mație” am renunțat între timp (sub forma ei institu­ționalizată), deși continui să pledez pentru cunoaș­terea culturii românești peste tot unde pot să iau cuvântul. Dar în acest caz, nu mai e vorba de diplo­mație, o fac cu pasiune și din convingere. Cu misiunea asta nu te poate însărcina nicio instituție. Instituțiile au pasiu­nea perfecționării automatis­melor birocratice și a mediocrității funcționale. Am văzut, nu mai vreau…

– Ești fecior de țăran de pe Valea Bârgaielor, din Bistrița Năsăud. Ce-a mai rămas din copilul care mergea la coasă și dormea în livada plină de mere roșii? Și-a pus originea țărănească pecetea pe viața ta?

– Târziu mi-am dat seama că-mi place, fiindcă mă împlinește, ba chiar mă simt întărit în sinea mea, să mă prezint cu originea mea țărănească, indiferent unde. Însă numai dacă sunt întrebat. Nu recurg la metafora găunoasă despre „noble­țea” țără­neas­că, fiindcă această gonflare nu îl respectă pe țăran (devenit între timp muncitorul agricol al unei categorii indistincte, nu neapărat om al locului și nici ultim păstrător al unor tradiții, deși ar trebui, fiindcă un altul nu avem). Iar cu exodul hemoragic de azi al unor sate în­tregi spre sudul Spaniei, în Italia, în Portugalia, spre Franța sau spre Germania, mă întreb unde vom mai căuta vatra tradițiilor românești. Eu am în cap satul meu de odinioară, iar ca cetă­țean al acestei utopii, mai precizez că m-am născut în zona geografică de la marginea fostu­lui impe­riu austriac, suprapusă peste o zonă de margine a fostului imperiu roman, locuită de niște oa­meni de munte, care au fost totdeauna liberi și vor­besc de peste două milenii o va­riantă a lim­bii latine. Adaug apoi că până și în zilele noas­tre generația bătrânilor continuă să scoată de pe pante bolovă­noase ale munților, aproape nu­mai cu mâinile goale, niște tu­ber­culi, niște ce­reale, niște fructe, ca să-i plătească pe alți stăpâni, sau alte instituții din mărețele orașe ale domnilor, bucuroși că le rămâne ceva și lor, în zilele vieții; mulțumiți în general cu ce au, deși nu se sfiesc să râvnească la mai bine. Nu-i idealizez, nu-i pun într-o vitrină, mă gândesc deseori la viața lor grea, așa cum am cunoscut-o și eu în copilărie, iar asta mă ajută să zâm­besc ironic, în sinea mea, când unii se plâng prin jurul meu, sau când mie însumi mi se pare cam dificilă viața actuală. Aici cred eu că se află ceva care ar defini identitatea mea de bază, dar și reperul ce mă ajută să relativizez greutățile vieții în general, după ce am înțeles de timpuriu de ce trebuie să muncești, dar ajungând la plă­ce­rea de a munci. Și tata, și mama erau profund ne­resemnați că nu putuseră să facă mai multă școală, iată de ce au insistat și au făcut tot ce au putut, din ceea ce nu prea puteau, ca să ne „poarte” pe tustrei frații la studii, mai de­parte. Nu pot să spun cât de drag mi-e să continui să mă gândesc la acele vre­muri, aducându-mi amin­te și cât respect aveau acei oameni simpli, începând cu bunica Anastasia – nume iluminat – pentru    știința de carte. Deci, dacă e să adun pe sită ce-a mai rămas din copilul de atunci, aș putea alege dragul de lucrul bine făcut, admirația sinceră pentru succesul altora, când e obținut cinstit, fascinația pentru lumea căr­ților, care e din același sat cu lumea unde trudesc și brațele.

„Munca de ziarist am deprins-o din mers, în Franța”

– De pe Bârgaie, ai ajuns la facultate, la Cluj, și într-un târziu la Paris, unde ai lucrat la Radio France Internationale. Cu ce te-ai ales după anii grei de presă, petrecuți în linia-ntâi a eveni­men­telor?

Jurnalist la Paris

– Întâi am fost trimis la Brașov, după primii trei ani de școală elementară în sat, însoțit de lacrimile ne­consolate ale mamei, a cărei fire se sfâșia între rațiune și sentiment, intuind ea prea bine că așa în­cepea pentru mine și drumul unor ramificate înstrăi­nări. Am simțit deja pe atunci, ca pe o defi­nitivă pierdere, ideea că ieșeam din viața satului, deși noua experiență la oraș mă fascina, eu, care aștep­tasem în secret să cresc, numai ca să-mi vină rândul să um­blu și eu    cu „turca” de Anul Nou, nu doar cu plugu­șorul ca mucoșii sub zece ani! Intuiam că există în sat o rânduială a vieții, dar mă vedeam arun­cat în­tr-un sat mult mai mare, fără nicio rându­ială. M-a chi­nuit multă vreme această deziluzie, pe care nu știam să pun cuvinte. Îmi țâșnește acum din me­morie, și iată că o dau la iveală, fără să știu nici eu de ce o fac. Am venit apoi mai aproape de casă, la Cluj, după    ce umezeala de la poalele Tâmpei îmi in­tra­se în oase; dar prinsesem deja gustul de ducă, fiindcă am dat mai    întâi examen la litere, la Bucu­rești, unde nu am intrat, întrucât pe atunci era mate­rie obligatorie și istoria patriei, iar eu despre mo­mentul înființării Partidului Comunist Român, chiar nu știam mai nimic, cât să iau o notă de trecere. Am in­trat însă primul, în toamnă, în sesiunea serală de la Cluj, iar    decanul Mircea Zaciu mi-a semnat, cu pro­­priul lui stilou, trecerea la zi, după ce citise răs­pun­surile mele la subiectul… Bacovia. Așa m-am cu­noscut și m-am împrietenit repede cu viitoarea echipă de la Echinox. Frumoși ani de studenție! A mai trecut ceva vreme, până am fost repartizat la București, la sfârșitul facultății, iar apoi s-au scurs și câțiva ani de confuză viață bucureșteană, pentru mine, până să las totul baltă și să cer azil politic în Franța. Acolo am avut noroc să intru repede pe colaborări la Radio France International, unde am fost timp de 20 de ani angajat jurnalist bilingv. Dar în primii ani, lucram ca pălmaș pe    corespondențe pariziene și pentru BBC, ca și pentru Europa Libe­ră, ba mai începusem și un doctorat la Sorbona. Mun­­ca de ziarist de radio am deprins-o din mers, ea nu e simplă și nici nu mă prea ajuta experiența mea literară, fiindcă a trebuit să-mi inventez un stil de muncă specific intervenției în direct pe subiecte calde. Dar a fost o perioadă extrem de pasionantă, întrucât istoria acelor decenii a abundat în eve­ni­mente, materie primă bogată pentru un jurnalist de radio care se formează, și el, simultan cu eveni­men­tul, încercând să pună totul în spațiu și timp. Sunt mândru că am fost într-un loc unde mun­ca de zia­rist, care informează lumea de ascul­tători, se făcea cinstit, pe vremea când cu practica dezinformării se ocu­pau numai serviciile statale specifice, nu și zia­riștii. Poate asta m-a ajutat să pot arun­ca o privire panoramică peste evenimentele recep­ționate la cald și să le caut resorturile. Dar nu sunt un ziarist prea bun, eu mă implic perso­nal în informație, deși nu caut să-mi impun opi­niile, fiindcă nu pot lucra fără emoție. Poet, deh…

– Personal, ți-a fost de folos Parisul? Cu ce ai rămas de pe urma lui?

– Parisul a fost așa cum mi-l imaginam, însă și mult mai mult. La început, impactul cu el nu a fost    chiar un șoc pentru mine, fi­indcă vorbeam deja binișor limba, iar marile momente ale culturii și istoriei franceze le asi­milasem. Dar ce deosebire între cunoaș­te­rea pasivă, și obligația de a te arunca în vâltoare! Și ce obligație de voință, cea de a te regăsi și de a trăi în ritmul acelei culturi vii și al acelei vieți atât de solicitante, după pri­mul moment de stupoare, cel puțin ca scriitor, când, intrat într-o librărie franceză, aveai impresia că totul a fost spus înaintea ta. O teribilă lecție de modestie mă aștepta, așa că greul a survenit abia după ce am început să constat cum mă modela și mă redefinea spi­ritul noii mele patrii, inclusiv limba, sau mai întâi limba, prin forța acelei suple com­ple­xi­tăți despre care a vorbit deseori și Cio­ran, fiindcă fusese el însuși re-modelat de aceleași rigori. Eu cred că lecturile mele abun­­dente din acei ani, în franceză, dar încetul cu în­cetul și în alte limbi, îndeobște romanice, m-au învățat să mă exprim în românește mai bine și, cred eu, să gândesc mai complex și mai nuanțat decât înaintea exilului.

„Sunt iremediabil îndrăgostit de poezia Americii Latine”

– Între limbile romanice, cel mai mult te-a fer­mecat portugheza, dar și spaniola, franceza, italia­na, din care ai tradus masiv. Ai zeci de tra­duceri răsplătite cu zeci de premii. Ai și peste cinci­spre­zece cărți publicate prin țări din Europa și din Ame­rica Latină. Ce e așa de fascinant și măreț în literatura portugheză? De ce nu traduci mai mult din scriitori americani – sunt mult mai răsunători, mult mai băgați în seamă…

Pe meridianele poeziei

– Am tradus și din americani, din Galway Kinnell, de exemplu, pe care l-am cunoscut la Iowa. Sau din marele Charles Simic, care e sârb de origine dar scrie în engleza americană. L-am cunoscut la Struga. Și din Yusef Komuniyakaa, cunoscut la Gra­nada, pe care l-am avut invitat la un festival de poe­zie la București. Iar când Louise Glück (ai cărei bu­nici au plecat din Transilvania) a primit recent Nobelul, mi-am procurat urgent    două cărți ale ei și le-am citit cu dicționarul alături.    Dar nu simt prea bine această limbă, nu este „my cup of tea”, cum se spune. Mă refer la limbajul poetic, nu la conversația din holul hotelului, în care mă descurc binișor. Cât despre literatura Portugaliei, eu o    găsesc fascinan­tă, poate și fiindcă dorința de a-l citi în profunzime pe Fernando Pessoa m-a făcut să învăț limba, iar apoi să descopăr amplu și cultura portugheză și pe cea a Braziliei. În ultimii ani, am tradus doi mari ita­lieni care nu prea sunt la modă, Umberto Saba și Mario Luzi, în momentul în care universul lor se intersecta cu al meu (de exemplu, lecțiile de liniștire a sufletului le luam de la Saba, tocmai când aveam ne­voie, iar migala pe textele lui devenea pentru mine o secretă profilaxie). Sunt în continuare ire­mediabil îndrăgostit de poezia Americii Latine, care înflo­rește în trei limbi și rămâne extrem de generoa­să cu numeroșii ei cititori (fenomen unic în zilele negustoreștii globalizări). O poezie care expune emoția, spre deosebire de tendințele de prin alte lite­raturi, obișnuite să ascundă emoția: și o face cu ima­gini generoase, cu metafore suculente, iar pe mine așa ceva mă exaltă, încât îmi vine să nu las ne-tradus nimic din ceea ce mă bucură…

– Traducerile tale te-au apropiat nu doar de limba portugheză, ci și de portughezi, de Portu­galia, o țară cu care avem enorm de multe afinități lingvistice, folclorice și etnografice. Fă o mică descriere a locurilor pe care le vizitezi.

– Limbile noastre au păstrat multe forme vechi ale latinii clasice, dar și vulgare, dispărute sau de­for­mate în alte limbi ale „romaniei”. Mintea mea ră­tăcește prin acel prim secol când împăratul Traian or­dona construirea unor poduri de piatră; și peste Du­­năre, la Porțile de Fier, dar și în nordul Lusi­ta­niei, la    Chaves (Aquae Flavie), pe fluviul Tâme­ga, sau lângă granița cu actuala Spanie, podul de la Alcántara, construit între 104 – 106, tocmai spre a-l onora pe temerarul împărat de origine his­panică. Cred că și miturile locale migrau din­tr-o parte în alta pe întinderea    acelui im­pe­riu latin, ajuns atunci la maxima lui ex­pansiune. Aud că în ruinele unui castru roman de pe Valea Oltului s-au găsit plăcuțele de în­matriculare ale câtorva soldați iberici, între care și a unuia din Cohors I Bracarensis, deci o cohortă de soldați din Braga, oraș din nor­dul galeg al Portugaliei. Iar în muzeul mu­nicipal de la Setúbal poate fi văzută o statuie a zeiței Bendis, echivalentul Dianei, prin lo­cu­rile noastre nord dunărene, la daci. Să nu cre­dem că dacă traversau cu pasul diagonala Eu­ro­pei, pe acele Via Appia, Via Egnatia și alte autostrăzi ale vremii,    oamenii de la ex­tre­me nu comunicau între ei. Cred că ar trebui să fim mai conștienți de curenții subterani ai la­tini­tății, care alimentau rădăcinile identității noastre la acele origini. Emigranții români ajunși de vreo câțiva ani în Portugalia des­coperă repede că vorbesc cu ușurință o limbă pe care doar o uitaseră. Iar ceramica și costu­mele portughezilor, ba chiar dansurile lor populare, mâncarea lor și instinctul firesc al ospeției cu care sunt primiți îi fac repede să se simtă acasă, în noua casă. Iar eu, în Portu­galia, caut acea sinteză de Occident și Orient care a produs inconfundabila cultură portu­gheză. Visând că dacă n-am fi stat prea mult sub turci sau sub alte imperii, altcumva ar fi arătat și Renașterea românească.

„E o plăcere să vezi tineri români deștepți, cu posturi importante, prin universitățile de prestigiu ale Europei”

– Cum ies românii emigranți din con­frun­tarea cu Occidentul?

– Cel mai    bine se integrează cei cu studii superioare performante. E o plăcere să vezi tineri români deștepți, cu posturi importante, prin universitățile de prestigiu ale Europei sau în infor­matică. Au adoptat firesc această identitate transna­țională a globalizării (deși unii din ei tocmai de lipsa unei identități încep să sufere). Odată cu crizele economice repetate din ultimii ani, cel mai mult au avut de pătimit românii fără    meserii distincte, și au fost primii concediați de la    locurile de muncă, unde patronii strângeau cureaua. Unii din români au în­țeles, astfel, că trebuie să se organizeze, să se solida­rizeze cu ortacii lor localnici, și au înțeles treptat că sindicatele muncitorești nu sunt propagandă de partid, ci necesară mișcare de a strânge rândurile. Și au înțeles că trebuie să funcționeze în sistemul mun­cii legale, nu la mica ciupeală (cum și unii din cei care îi angajau îi îndemnau). Subliniez acest aspect: iată cum poate fi descoperită necesitatea solida­rității, și respectarea legalității, după ce, deși sătui de comunismul românesc eșuat, majoritatea își ima­ginau că în Occident funcționează numai legile jun­glei și materialismul obraznic. Pe toți i-a schimbat, mai degrabă în bine, contactul cu noua lor societate. Au fost primiți în țări care, încă spre sfârșitul vea­cului trecut, îngroșaseră valurile de emigrație ale lu­mii. În Franța, munceau peste un milion de portu­ghezi, până ce guvernele succesive de la Lisabona au pus la punct, după căderea dictaturii, programe complexe, susținute prin ani de toate curentele poli­tice, pentru aducerea acasă a celor din bejenie. Va trebui ca și România să facă acest lucru, nu doar să arunce o privire peste conturile    ce cresc în bănci, alimentate de unii care dorm de ani de zile prin colibele de pe plantațiile din Pulia sau din Malaga.

– Ești născut în Zodia Racului și-n vara asta faci 75 de ani. Te bucură sau te sperie vârsta? Ce relație ai cu timpul care se scurge în clepsidră, fir de fir?           

– N-am știut niciodată ce înseamnă să fii repartizat într-o zodie sau în alta, aș pleca urechea să aflu o explicație, numai dacă un vechi preot asiro-babilonian s-ar ocupa de mine, nu ghicitoarea de la televizor…, dar nu va fi să fie. Și tot așa, nu cred că voi înțelege diferența între vârstele mele recente, cu excepția faptului că apar uneori noi proteste ale rotulelor genunchilor sau noi dureri de cap, la baza cefei, ca acum când trag de mine să răspund la aceste întrebări, știind că trebuie să-mi fac și valiza, fiindcă plec dis-de-dimineață spre Israel, unde minunatul meu editor și câțiva prieteni au organizat mai multe întâlniri cu cititorii și sesiuni de semnături pe cartea mea, Umbre și Faleze, apărută în traducere acolo. Iar dacă mă gândesc că spre sfârșitul lunii merg și la Târgul de carte de la Madrid, din splendidul parc El Retiro, pentru semnături pe cartea Primăvară la Praga, după ce cu o săptămână în urmă participam la un festival de poezie la Foz Côa, în Portugalia, cred că relația mea cu timpul se situează undeva între ignorarea lui și umplerea lui cu cât mai dense unități de timp, în care eu fac ceea ce îmi propun să fac și nu doar ceea ce aș visa să fac.

„Nu sunt și nu mă cred vreo vedetă”

– Ești un om bucuros? De unde-ți tragi nădejdea?

Acasă în Transilvania

– Cred că sunt mai degrabă un om senin în relațiile mele cu ceilalți, bucuros de ele și sincer interesat de ceea ce li se întâmplă celorlalți, dacă sunt oameni autentici, nu niște simulanți în propria lor viață. Iar în ciuda reputației mele de individ mai degrabă ironic și sarcastic (forme de deghizament ale spiritului meu independent dintotdeauna, chiar până la orgoliu, foarte deranjant pentru oricine ar încerca să mă subordoneze!), ascund cu multă dificultate în hainele mele un individ timid, chiar un soi de modestie naturală, protejată de multă sfială, cea care mă face încă de la începutul acestui interviu să mă întreb de ce mă las eu momit de întrebările voastre? Fiindcă nu sunt și nu mă cred vreo vedetă, și nici nu știu ce va să însemne o vedetă care nu e goeletă, și nici nu cred că detaliile din viața mea ar avea vreo importanță pentru alții, cum mi-aș exhiba tatuajele pe care nu le am. Poate doar unele opinii să mai aibă ceva importanță, poate doar unele nuanțe, poate doar… Dar intru în joc, fiindcă interviul e, și el, o formă de comunicare, nu atât de complexă ca poezia, dar o comunicare necesară și mie. Existența poeziei e dovada faptului că numai viața nu ne este suficientă, spunea Pessoa. Suntem niște orfani ambițioși, care încercăm să le comasăm pe una în alta, viață și poezie, poezie și viață, încercând abia astfel să le înțelegem, eventual să le smulgem secretul suprem, cum    procedează marii fizicieni, înghesuind elementele primordiale ale materiei în marele ciclotron. Uneori scapără câte o luminiță misterioasă.

„Niciun principiu sforăitor nu poate justifica distrugerile și ororile”

– Ultima întrebare a interviului, și cea mai tristă: te sperie războiul pornit de ruși în Ucraina, atât de aproape de țara noastră?

– Mă gândesc zilnic. E oribil. Zilnic îmi rea­min­tesc de bunicul care a zăcut inconștient câteva zile pe fundul unei gropi de obuz în Galiția, în pri­mul război. Iar în al doilea, la trecerea rușilor peste Vatra Dornei, el, acasă, bolnav, cu febră mare, se băgase sub țol, în pat, dar cu cizmele în picioare. Știa el ce știa. Nu a trecut mult și a intrat un rus pe ușă, s-a dus drept la pat, a dat țolul la o parte, și-a scos pis­tolul și l-a pus pe bolnav să se descalțe… Despre umilința aceea mi-a vorbit aproape zilnic, nu-i trecea nodul din gât. Iar tata, la 17 ani, a fost luat cătană, cu cal cu tot, la Budapesta, redevenită capitală a Transilvaniei mele… A profitat de prima permisie și a trecut înspre Dorne granița, să se înroleze benevol în armata română. A dezertat. Așa a căzut prizonier la Cotul Donului, de unde a scă­pat, nu știu prin ce miracol. Și ce-a făcut? A ajuns din nou până la Brașov, unde s-a înrolat pentru celălalt front, tot la armia română, și a luptat până în Tatra. A scăpat doar cu o rană la mână. Drept răsplată de vitejie, comu­niștii l-au mai trimis, în ‘51, și la muncă forțată, la Călan! Iar acum, e destul ca un fost cuțitar de cvartal de la Sankt Peters­burg să se creadă urmașul lui Petru Întâiul, și să dețină puterea în dis­prețul oricăror principii democratice de dele­gare a puterii, pentru ca toți ai lui să-l asculte și să facă prăpăd printre vecini! Nu le e destul pă­mântul pe care tot nu-l pot popula. Se gar­ga­risesc cu fraze pompoase despre pa­triotism și rezistență, când reali­tatea e mult mai simplă: crimele nu aleg pe nimeni, nu sunt decât oribile crime. Niciun prin­cipiu sforăitor nu poate justifica distru­gerile și ororile. Credem că dacă vorbim la telefon fără fir sau avem imagini din fundul cosmosului am devenit și mai buni, adică „oameni”, așa cum ne-ar sta bine. Iată că nu e așa. De ce? Poate că nu ne ajung toate zilele din restul acestui secol să înțelegem ră­dăcina răului și cum ar putea fi smulsă din noi.

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian