IOANA BLAJ (Antena 1): „Libertate nu înseamnă libertinaj”

„În sfârșit, am învățat să primesc complimente”

– Ești absolventă de UNATC, ai jucat teatru, ai făcut film, dar faima ţi-ai dobândit-o cu serialele de televiziune difuzate de Antena 1, „Adela” şi „Lia, soţia soţului meu”. Cum îți explici că televi­ziunea bate la audiență cine­matograful și chiar internetul?

– Cred că din cauza presiunii uriașe a tim­pu­lui, a faptului că trăim contracronometru şi nu mai avem vreme nici să ne tragem sufletul, oamenii își caută modalităţi uşoare de des­tin­dere, iar cel mai la în­de­mână este micul ecran. Asta cred că e explica­ția, cum de am devenit cu­nos­cută în urma serialelor TV, şi mai pu­ţin datorită filmelor de lung­me­traj sau pieselor de teatru în care am jucat. Dar, până la ur­mă, pentru mine cel mai important e că îmi fac me­seria şi că o fac cu mare iu­bire. Şi, evident, mă bu­cur că munca mea ajunge la atât de mulţi oameni, prin interme­diul serialului „Lia, soţia so­ţu­lui meu”, pe care, profit de oca­zie, ca să vă învit să îl urmăriţi în continuare în fiecare joi, de la 20.30, pe postul Antena 1.

– Ai fost pregătită pentru succes, sau te-a luat prin surprindere?

– La douăzeci de ani, când m-am întâlnit pentru pri­ma dată cu succesul, da­to­rită unor reclame TV, nu eram obișnuită să fiu o per­soa­nă publică. Prin urmare, n-am ştiut cum să reacțio­nez. De foarte multe ori cred că am avut chiar nişte reacţii ciudate, le-am vorbit oame­ni­lor nepotrivit, am fost poa­te arogantă… nu că asta mi-ar fi fost firea, ci, pur şi simplu, pentru că eram spe­ria­tă şi habar nu aveam cum ar fi trebuit să mă comport în acele situaţii. Acum, uitân­du-mă în urmă, îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, însă cred că fiecare etapă îşi are rostul ei: aleg să văd partea plină a paharului și mă bucur că acea perioadă m-a pregă­tit pentru etapa de azi, când sunt fericită că oamenii mă opresc pe stradă să facem poze. În sfârșit, am învăţat şi eu să pri­mesc complimente, să mă bucur de ele și să le trans­form într-o emoţie, pe care ulterior chiar o fac să ajungă înapoi la oamenii care mă urmăresc.

„Serialul TV, cea mai bună școală de actorie”

– Există vreo diferență între ac­to­ria de teatru, cea de film şi cea de te­leviziune? Pe care dintre ele o preferi?

– Când filmez un serial, îmi place mult că am timp să experimentez tot felul de personaje, de situaţii, de stări, că am vreme să încerc tot felul de lucruri pe care nu cred că aș avea cum să le experimentez la un film de lung­metraj sau în teatru. De-asta şi consi­der că lucrul la un serial TV e cea mai bună şcoală de actorie: îţi aduce o ma­re experienţă de joc. Pe de altă par­te, sunt recunoscătoare şi mă simt privilegiată că am ocazia să jonglez între serial şi film. Şi abia aştept să fac din nou şi teatru: mi-e foarte dor de scândura scenei!

– Tot jonglerie de înaltă clasă pare să fie și felul în care treci cu mare ușurință de la per­so­naje poziti­ve, la altele antipatice… În „Ade­la”, ai interpretat o fată tare bună şi înţeleap­tă, iar, în „Lia, soția soțului meu”, eşti „fata rea”. Ai vreo preferinţă în ceea ce priveşte tipologia personajelor?

– N-aş putea să spun că am o preferinţă, pentru că Alice e primul rol negativ pe care îl fac, şi-atunci, nu prea am termen de com­pa­raţie. Însă trebuie să re­cu­nosc că lucrul la un personaj ne­ga­tiv m-a provocat. A fost ca o revigorare pen­tru mine! Mai ales că Alice e un per­so­naj ofer­tant: este fără li­mi­te, fără scăpare, veşnic în­dră­gostită de Petru, dis­pu­să la a face orice pen­tru a-l câș­tiga. Ştiu că, probabil, mulți spectatori îşi pun în­tre­barea „Oare ce se mai poa­te în­tâm­pla? Că s-a cam întâm­plat aproape tot!”, însă or să vadă că imagina­ţia scena­riştilor noştri este de neo­prit: mai urmează în­că mul­te şi mari sur­pri­ze! Şi noi, actorii, suntem extraor­dinar de în­cântaţi de mer­sul seria­lului! Aşadar, revenind la în­trebarea ta, ambele ca­te­gorii de roluri îmi aduc satisfacţii. Şi aşa cum spu­neam şi mai de­vreme: îmi fac mese­ria, iar asta e cel mai impor­tant şi mai frumos!

– La filmări care e at­mosfera? Sunt și mo­mente de relaxare sau e doar mun­­că şi iar muncă?

– Într-adevăr, muncim mult, dar asta nu în­seamnă că nu ne bucurăm să fim îm­preună, să fim bucuroși de succesul pe care-l avem. În zilele mai libere alegem să stăm cu familiile noastre, ală­turi de cei dragi, pe care îi vedem mult mai puţin, faţă de cât am avea nevoie.

De la poalele muntelui, în luminile rampei

– Ești ardeleancă, te-ai născut la Zărnești, frumoa­sa localitate de lângă Bra­șov, așezată la poalele Mun­ților Piatra Craiului. Cum ajunge o fată dintr-un sat de munte actriță?

– Aşa e: m-am năs­cut la poalele Mun­ților Piatra Craiu­lui, și părinții mei n-au privit deloc cu ochi buni visele mele, legate de o carieră în actorie: s-au opus, de-a dreptul! Şi eu, cu­minte, am vrut să le fac pe plac: am venit în Bucu­reşti şi vreme de doi ani, am urmat cursurile ASE-ului. Un chin! Tot timpul am simţit că nu eram pe drumul cel bun: pe mine mă chema acto­ria! Aşa că mi-am luat inima-n dinţi, am re­nun­ţat la ASE şi am dat ad­mi­tere la UNATC. Ul­te­rior, văzând plăcerea cu care mă implic în fie­ca­re rol şi cum mă regăsesc în toate personajele pe care le fac, s-au convins și ai mei că asta e menirea mea, actoria.

– Cine te-a ajutat să faci saltul peste prăpastie? Între ASE și teatru e un hău…

– Odată ce-am zis „Eu dau la UNATC!”, n-am mai stat pe gânduri, ci am trecut la fapte: m-am pregătit pentru admitere cu doamna Micheta Juvara, iar dânsa a lucrat foarte mult şi cu psihicul meu, nu s-a ocupat doar de reperto­riul pentru exa­men. Aşa că mare parte din cura­jul ăsta, din con­vin­gerea că pot să-mi urmez visul, a venit de la dânsa.

– N-au existat și clipe de în­doială? Dacă ar fi s-o iei de la capăt ai alege la fel?

– Sunt absolut împăcată cu decizia pe care am luat-o atunci și cu alegerea pe care am făcut-o. Îţi spun sincer: nu m-aș vedea făcând altceva în afară de mese­ria asta! Îmi place foarte mult ceea ce fac: actoria mă încarcă! Şi cred că doar prin ea pot să mă exprim deplin.

„Casa sufletului meu e familia”

– Mai există o parte a vieții tale, cel puțin la fel de izbutită ca meseria pe care o faci: fami­lia. Cariera de actriță nu te-a împiedicat să ai un bărbat și copii. Cum se împacă libertatea artistului cu strictețea familiei?

– Libertatea nu înseamnă libertinaj. Pentru mi­ne, familia este cel mai important lucru! Şi mă consider un om binecuvântat, pentru că Dumnezeu mi-a dăruit stabilitatea unei familii, de care să pot să mă îngrijesc şi să mă bu­cur, dar şi o meserie, pe care am libertatea s-o fac aşa cum îmi doresc. Sunt recunoscătoare că am un soț care mă sprijină în absolut tot ceea ce fac… Familia este oaza mea de linişte, e casa sufletului meu, e ceea ce mă între­gește ca fiinţă.

– Copiii tăi dau sem­ne că-ţi calcă pe urme, sau sunt mai degrabă urmași de munteni? Zo­na Munților Piatra Cra­iului e o repetiție pentru rai…

– Nu, nu dau semne că vor să îmi calce pe ur­me, sunt pasionați de spor­turi și de științele exac­te. Iar tot ce îmi do­resc eu, ca mamă, este să facă orice le aduce feri­ci­re. Și eu, şi soţul meu, le spunem doar că e esen­ţial să se îndrepte spre lu­crurile care îi atrag, în care să se implice cu tot sufletul. Dincolo de spri­ji­nul părintesc, ăsta e cel mai bun sfat pe care pu­tem să îl dăm.

– Lumea în care trăim pare să-și fi pierdut liniștea și echilibrul de altădată. Ți-e teamă pentru copiii tăi?

– Mă sperie faptul că lumea începe să-și piardă din autenticitate. Mă sperie faptul că din ce în ce mai mulți copii sunt dependenți de gadget-uri, de reţelele sociale… Şi nu-și mai găsesc puterea de a afla cine sunt ei cu adevărat! Mi-e teamă că vom ajun­ge într-o lume a roboților, într-o lume dominată de virtual, într-o lume lipsită de sentimente și de umanitate. Am ajuns să trăim într-o lume în care contează doar exteriorul, ne vindem sufletele și nici măcar nu suntem conștienți că facem asta! Mi-e teamă, în general, pentru că am ajuns să trăim într-o lume în care valorile morale nu mai există și în care nu mai avem stâlpi de siguranță, valori si­gure, o lume în ca­re ne-am îndepărtat de credință și ni se pare că nu mai a­vem niciun sprijin.

– Se potrivesc vi­se­le tale cu un ase­me­nea orizont?

– Visul meu le­gat de profesie este să o fac în conti­nuare la cote cât mai înalte: să fac cât mai mul­te ro­luri de calitate, să fac film, să fac tea­tru… Să-ți vezi de treabă e cel mai bun antidot. Munca te an­co­rează. Te ți­ne în post. Și fami­lia. Două daruri pentru care îi mul­țu­mesc, în fiecare clipă, lui Dum­nezeu.

– Nu mă pot opri să te întreb: în Zărneşti mai ajungi vreodată?

– Mă întorc în Zărnești cât de des pot: acolo sunt părinții mei! Sunt recunoscătoare că îi am pe amân­doi! Dar mă întorc în Zărneşti şi fiindcă acela e locul copilăriei mele, e locul în care mă simt acasă, locul care îmi trezește amintiri dragi și care, de fiecare dată, mă încarcă enorm, cu o ener­gie aparte.