Cu CARMEN LIDIA VIDU, despre istoria cu „i” mic și istoria cu „I” mare

– Regizoarea Carmen Lidia Vidu a creat un nou spectacol de teatru do­cu­mentar, având ca subiect un moment controversat din istoria României: vân­zarea etni­cilor germani, de către statul comunist, către Republica Fe­derală Germania. Spec­tacolul „Oameni. De vânzare” a avut premiera de curând, la Teatrul German de Stat din Timișoara, și a stârnit foarte multă emo­ție în rândul spectatorilor de toate vârstele. Dacă celor maturi le-a tre­zit multe amintiri dureroase, cei tineri de-abia acum aflau despre vânzarea de oameni practicată de regimul Ceaușescu –

„La fiecare spectacol, îmi spun că e ultimul din zona documentară”

– Cum ai decis să faci un spectacol pe tema vânzării etnicilor germani în perioada comu­nistă?

– Simt că mă radicalizez din ce în ce mai mult când vorbesc despre teatru și rolul lui în societate. Mi-e greu să văd public adormit, amăgit, peste care trece viața și mă obligă și pe mine să trăiesc într-o Românie netrezită, fiindcă el, publicul, nu are chef de discuții mature, vrea să fie tot copil, să fie in­fan­til. Și totuși, la fiecare spectacol, îmi spun că e ultimul din zona documentară, că e prea dificilă plasarea lui în piața culturală din România, că publicul vrea altceva, că nu merită efortul, că e prea greu, că mă simt prea singură, că e mai bine să mă opresc. Îmi spun că e mai bine să fac spec­tacole cu povești de dragoste, cu amor, cu tinerețe, cu muzici cool, cu umor, cu veselie, să zâmbească lumea și să plece fericită. Și în timp ce-mi spun eu toate astea, mă tre­zesc că mă pre­ocupă teme ca vân­zarea etni­ci­lor ger­mani, în timpul regi­mului co­munist… Am ales această te­mă, fiindcă vor­­beș­te despre un mo­ment din isto­ria personală a Teatrului Ger­man de Stat din Timișoara. Știam că au plecat mulți „nemți” din Ro­mânia în Ger­mania, dar mi-am imaginat că au fu­git sau au mi­tu­it autoritățile și au fost lăsați să ple­ce. Nu am ști­ut niciodată că în spatele acestor ple­cări a fost o în­țe­legere oficia­lă între cele două state. Vânzarea, a­proape a întregii populaţii germa­ne din România, către Republica Federală Germania e cel mai amplu negoţ de oa­meni din Europa secolului XX.

„Mi-am propus o temă dificilă: să fac spectacol din istorie”

– Cât a durat documentarea pentru acest pro­iect atât de amplu?

– Timp de doi ani m-am documentat, am că­lătorit, am realizat interviuri, am citit dosare, am văzut filme de propagandă. Mi-am propus o temă di­ficilă: să fac spectacol din istorie. Dosarele de urmărire arată la ce chinuri au fost supuși cei care își doreau emigrarea: au fost intimidați, suprave­gheați acasă și la serviciu, scoși de la locurile lor de muncă. Securitatea a încălcat drepturile omului, între care și dreptul persoanei la liberă circulație. Nu de puține ori, proprietarii au fost păcăliți să-și cedeze casele ofițerilor sub acoperire, prin false acte de vânzare. Sub comunism, România a fost un stat terorist, care și-a luat ostatici propriii cetățeni. După multe căutări, mi-am numit spectacolul „OA­MENI. DE VÂNZARE” fiindcă e un titlu care te face să te întrebi „care e prețul tău?”, „câți bani dai tu pe viața ta?”.

–    Ce sentimente te-au încercat vorbind atât cu vânzătorii, cât și cu cei plecați, dar și cu ulti­mul sas rămas într-un sat din Ardeal?

– Dacă pleci să faci un documentar și tu deja ai o părere, ăla nu mai e documentar. E teză, e pro­pagandă, e manipulare, e orice altceva, dar nu docu­mentar. Caut să înțeleg o realitate istorică. Mi-a plăcut mult să călătoresc. Pentru niciun alt proiect din viața mea nu am lucrat atât. Am fost la Arhiva Na­țională de Film, la Richiș, unde ploua și nu aveam nicio adre­să clară, în Ger­mania, la gra­nița cu Olanda, prin­tre iepuri și ra­țe, apoi în sub­so­lurile CNSAS, prin­­tre dosare și mi­cro­filme. Ime­diat du­pă gala UNITER (unde am câștigat pre­miul pentru Cea Mai Bună Re­gie, „Jurnal de Ro­­mâ­nia. 1989”), la 6 dimineața am ple­cat să-l filmez pe ultimul sas ră­mas în sat. Herr Schaas mi-a cân­tat, mi-a povestit de vân­za­rea sașilor și cum decurgea tro­­cul. După „cum­­pă­ra­rea” pașapor­tului de Germania, în seara de dina­intea plecării, oamenii din sat se strângeau în fața porții celui care urma să plece și cântau cântece de rămas bun. Asta mi-a povestit Herr Johann Schaas din satul Richiș. Să călătorești aproape 4000 de kilo­metri pentru documentare, interviuri, culegere de materiale, vă asigur că nu e o normalitate pentru o producție de teatru. Pentru film, da. Acolo sunt bugete, echipe, e altă organizare. Puteam să stau acasă și să fac pe zoom tot, să citesc o carte, 2-3 in­terviuri și gata. Am preferat totuși să merg cu ma­șina în Germania, până aproape de granița cu Olan­da, și să stau de vorbă cu un om care a scris is­torie. Heinz Günter Husch a fost negociatorul gu­vernului federal ger­man cu autorităţile române (Cea­ușescu & Secu­ritatea) în problema emigrării etnicilor ger­mani, în perioada 1967-1988.

– Cum a decurs întâlnirea cu el? Și-a asumat un destin uriaș…

– M-a primit în casa lui din Berlin, a venit fiica lui (o renumită jurnalistă din Germania), au fost prezenți și doi dintre băieții lui. Am filmat mult: documente secrete, povești de familie… Am fost pri­mită cu respect și cred că au găsit în mine un par­­tener pregătit. La final, le-am spus chiar și is­to­ria covorului din casa lor. Au fost surprinși că știam și astfel de detalii. A fost o întâlnire fantas­tică. Am plecat cu o lecție despre uma­nitate și des­pre forța dragostei de oameni. Restul e politică.

„A fost cel mai dificil proiect din viața mea”

– Teatrul document este deja un brand al tău, de la „Jurnal de România”, dedicat unor comu­nități, ajungând la „Oameni. De vânzare”. Ce uneș­te și ce diferențiază aceste proiecte?

– „Jurnal de România” este despre istoria cu „i” mic, „Oameni. De vânzare” este despre istoria cu „I” mare.    „Oameni. De vânzare” a fost un test, un la­bo­rator până în ultima zi de repetiție. Am schim­bat subiectul, abordarea, decorul, personajele, filmarea, interpretarea, grafica, titlurile. A fost cel mai dificil proiect din viața mea. Am adunat enorm de multă informație, chemam oamenii la repetiție și îmi dădeam seama că-i pierd, că-i haos, că nu e nimic clar și schimbăm iar tot. „Oameni. De vân­zare” e live cinema, e non-ficțiune, e istorie, un pic de teatru, confesiune, un set de întrebări și multă muncă. Am lucrat cu actorii, un spectacol de peste 150 de minute, dar la public a ajuns un spectacol de 85 de minute. Am tăiat multe scene    pentru a simplifica subiectul.

– Cum a fost colaborarea cu actorii Teatrului German din Timișoara?

– Actorii au luat foarte în serios munca. Îi aplaud și le mulțumesc. Sunt actori cu care am discutat mult, amplu, și-au construit personaje, le-au cizelat, le-au refăcut, s-au adaptat. E frumoasă munca lor și foarte diferită de restul spectacolelor. Ambele proiecte – JURNAL DE ROMÂNIA și OA­MENI DE VÂNZARE – m-au costat emo­țional foarte mult. Vin la teatru fără text, fără decor, fără răspunsuri, doar cu un set de întrebări. Primesc încurajări, dar și „mai bine fă ficțiune”, „ia și tu un text”, „nu ai să reușești”,    „pe cine mai intere­sea­ză?”. E o lume nouă pentru mine. E România și eu m-am decis să fac spectacol din cercetarea mea. Îmi spun eu mie „Curaj!” și merg mai de­parte.

– Ce mesaj ai pentru public?

– Ne vedem la teatru! Umpleți sălile de teatru și cereți spectacole care să vă depășească așteptă­rile!