Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Planeta copilăriei – Ce viitor îi doriți copilului dvs.?

AMALIA GHEORGHE (București)

„Am un ghem de dorințe pe care îl țin bine în palmă”

Mi s-a părut simplu, la început, să răspund la această întrebare. Dar lucrurile s-au complicat brusc, când am început să scriu și mi s-au dat gândurile pes­­te cap. Mi-am dat seama că niciodată nu m-am în­trebat cu adevărat ce îmi doresc pen­tru copiii mei. Iată-mă, deci, revăzând 1 Iunie din co­pilăria mea, amin­tindu-mi ce își doreau pă­rinții mei pentru mi­ne. Pentru tata era clar: „Bu­nica ta a fost analfa­betă, eu am fost primul copil școlarizat din munții aceia, tu vei absolvi uni­versitatea!” Dar povestea lui a fost excepțională, a fost copilul sărac de la țară, care a izbutit să își urmeze visul, până când a avut nevoie de sprijin. Nu l-a avut. Era copilul unei văduve de război și, după ce a făcut doar doi ani la Facultatea de Ma­tematică, a devenit suplinitor în sa­tul lui. Dar fe­ricit nu a fost ni­ciodată. Mi-e tea­mă că asta li se întâmplă și co­piilor noștri: le arătăm lucruri fru­moase și apoi le spunem că nu se pot face.

Fetele mele au 14 și aproape 12 ani. Deși mi-e greu să mai văd ceva încurajator în lume, cred foarte tare în ceea ce hotărăște Cel de deasupra tuturor lucrurilor, pentru fiecare dintre noi. Așadar, nu am nicio așteptare. Am doar un ghem de dorințe, pe care îl țin bine în palmă și mă rog ca fetele mele să păstreze ceea ce este autentic, acele valori perso­nale, pe care niciun om nu ți le poate valida sau invalida și nicio rân­duire nu le poate schimba. Îmi doresc să nu uite de lucrurile simple, de natură, de bunicii și străbunicii lor, de prieteni, de lucrul cu mâinile, care aduce bucurie. Îmi doresc să nu se lase păcălite și să știe să descifreze mesajul din spatele mesajului. Iar cel mai frumos lucru, în această zi de 1 Iunie, este că avem copii pe care îi putem privi, atinge, îmbrățișa. Să fim parte din timpul lor și de 1 Iunie, și în fiecare zi!

ALINA OLTEANU (Târgoviște)

„Visurile mele îmbracă forme diferite pentru fiecare copil”

Cei doi băieți ai mei sunt ca merele și perele. Cum nu se poate mai diferiți. Motiv pentru care și visurile mele pentru fiecare îmbracă cu totul alte forme, deși le doresc exact același lucru: să fie fericiți. Primul venit pe lume parcă s-a născut cu stea în frunte, pentru că ocaziile i se deschid în cale ca prin minune. I-am zis Arthur, înainte să știm ce-i poate pielea, din simplul motiv că soțul meu și cu mine am îndrăgit povestea legen­darului rege medieval. Sabia pe care Arthur al meu o tot scoate din stâncă e cea a intelectului. Mintea lui a mers brici încă de când era la grădiniță și învăța lungile poezii pentru spec­tacole, aproape fără efort. Dar nu poezia l-a atras pe el, ci mai degrabă is­toria. Ce își do­rește Arthur e o ca­rieră diplo­matică. Eu îl susțin și nu-mi fac prea multe griji că nu va reuși, dar ce îmi doresc încă și mai mult pentru el e să se cunoască bine pe si­ne. Și să în­țelea­gă că feri­cirea vine înainte de toate din in­terior. Odată ce va înțe­lege asta, am încrede­re că, la cât de ager e, va putea evita cu dibăcie capcanele vieții – poate mai ales ale vieții de diplomat. Și va fi un om bun și curat.   

Mezinul meu, Eduard, are aproape 12 ani. Nu s-a născut cu stea în frunte. Dimpotrivă. Drumul lui pare mereu presărat cu obstacole. L-aș compara, în schimb, cu un diamant în formă brută. Plin de potențial. Și pe care soarta îl supune în permanență unor presiuni mari și îl șlefuiește metodic, dar nu în zadar, ci ca să-i scoată în final la lumină acea strălucire jucăușă, numai a lui. Eduard s-a născut cu talent muzical și are un pronunțat spirit artistic. Liber. Când cineva ne-artistic, ca mine, se pome­nește cu un asemenea copil, nu prea știe la început cum să procedeze cu el. Mi-a luat ceva să mă prind că e o complet altă gâscă într-o complet altă traistă, față de Arthur. Și față de majoritatea copiilor pe care îi cunoșteam. Și mi-a mai luat încă o dată pe atât să înțeleg că nu e nimic rău în asta. Că năstrușnicul meu pianist nu trebuie întins pe un „pat al lui Pro­cust”. De când am realizat cum stau lucrurile, n-am mai visat pentru Eduard doar la lucrurile obiș­nuite: să devină un muzician împlinit, să aibă parte de o viață armonioasă și de o familie fericită. Ci, mai ales, să-și atingă, ca pianist și ca om, întregul lui po­tențial diamantin. Și să le transmită și altora, prin muzica lui, dorința și bucuria de a trăi în mod liber. Măcar la nivel interior, măcar la nivelul sufletului și al gândirii. Asta cred eu că i-ar încorona cu adevărat viața lui Eduard și l-ar face să strălucească la maximum, devenind un om cu adevărat fericit.

MIHAELA ANDERLIK (București)

„Mi-aș dori o baghetă magică, prin care să le transfer copiilor lecțiile mele de viață”

De multe ori mi-am imaginat cum ar fi dacă aș putea să le transfer fetelor mele lecțiile primite de mine de la viață. Cumva, să găsesc acea baghetă magică, care să le scutească de momentele grele și să ia în schimb doar învățămintele din experiențele mele. Dacă voi găsi vreodată acea baghetă, tare mi-ar plăcea să le spună și despre lucrurile următoare.

Nu te teme să spui „Nu”. Drumul meu către el a fost anevoios și cu lungi ezitări. Abia după 30 de ani și primul copil am reușit să-l spun clar. Abia du­pă al doilea copil am înțeles că „Nu” este o pro­po­ziție în sine și că nu are nevoie de nicio completare.

Nu te impacienta, dacă nu vei ști ce vrei să faci cu viața ta după ce termini liceul. Cei mai faini oameni pe care îi știu habar n-aveau atunci încotro s-o ia. Unii dintre ei, chiar și acum, încă explorează ce vor să facă mai departe.

Călătorește. Încearcă, în fiecare zi, ceva nou, chiar și lucruri de care te temi. Vei fi uimită câte vei descoperi despre tine.

Nu-ți pierde timpul cu gelozii și comparații inutile. Uneori, tu vei fi în avantaj, alteori, vei avea senzația că închizi plutonul. Dar viața e un maraton, nu un sprint și, de fapt, doar o cursă cu tine însăți, în care descoperi cine ești cu ade­vă­rat. Poate te vei mărita și vei ajunge să săr­bă­to­rești nunta de argint. Sau, poate, până ajungi la 40, ai trecut deja prin două divorțuri. Poate vei fi artizanul primului oraș pe Marte sau vei alege să te ocupi de grădinărit. La final, ține doar de tine să faci ce te împlinește. Uită de ce vor alții de la tine.

Stai dreaptă. La propriu. Bucură-te de trupul tău și ai grijă de el. Folosește SPF în fiecare zi, tenul îți va mulțumi mai târziu. Fă mișcare. Că alergi la maratoane sau te bagi doar la plimbări agale prin car­tier, nu contează. Nu te compara cu imagi­nile din so­cial media. Adu-ți amin­­te că vezi acolo doar ce aleg alții să arate și că, în viața reală, nu există filtre de corecție. Și că nici măcar fetele din reclame nu ara­tă așa în viața reală.   

Acceptă că prietenii vin și pleacă. Dar pe acei câțiva, care rămân alături, ține-i aproape și fă-ți timp pentru ei, oricât de încărcat ți s-ar părea pro­gramul.

Fii bună cu cei din jur. Scopul nu scuză mij­loacele. Nu fi nesăbuită cu sentimentele altora și nu-i tolera în jurul tău pe cei nesăbuiți cu inima ta.

Zâmbește. Habar nu ai câte uși vei deschide doar cu un zâmbet.

DANA OLTEANU (Târgoviște)

„Sara, sănătoasă și fericită. Atât!”

De șapte ani și jumătate sunt mamă de fetiță. Departe de mine gândul de a-mi vedea copilul ca fiind cel mai deștept, cel mai isteț, cea mai talentată pianistă (poate doar cea mai frumoasă), însă știu că are tot ce îi este necesar pentru a avea un parcurs frumos în viață, pentru a se dezvolta armonios, iar ea știe că, indiferent de alegerile pe care le va face, suntem alături de ea, cu condiția ca acele alegeri să nu o pună in pericol.

Sara este crescută cu foarte multă iubire, uneori prea multă. Are parte de atenția și dragostea noastră și a bunicilor, iar imaginea ei, în ceea ce privește familia, este foarte frumos conturată. Măcar din punctul acesta de ve­dere suntem siguri că am făcut și facem în con­ti­nua­re o trea­bă foarte bu­nă. Îi ară­tăm în fie­care zi ce în­seam­­nă iubirea, res­pectul în­tr-o fa­mi­lie, iar as­ta mă face să am cre­dința că, la rândul ei, va res­pecta, va iu­bi și, cu siguranță, va ști să se facă iubită și apreciată.

În vremurile în ca­re mulți copii știu mai multe noțiuni legate de calculator decât știu adul­ții, în care piticii scriu și socotesc încă de la grădiniță, vremuri în care ne bucurăm că, la 3 ani, copilul manevrează telefonul mai bine decât mami, noi am ales ca Sara să fie copil normal, în adevă­ratul sens al cuvântului, până la vârsta de 7 ani. De ce? Pentru că știm că este o perioadă extrem de importantă pentru dez­vol­tarea emoțională, pentru că este singura perioadă din viață fără griji, fără temeri legate de viitor, și pentru că, atunci când în­chid ochii și visez la viitorul Sarei, visul este foarte simplu: Sara sănătoasă și fericită, în cel mai pur mod. Sigur, cu toții ne dorim cariere de succes pen­tru copiii noștri, o casă mare și frumoasă, o mașină sau două-trei, dar nu pot să nu îmi amintesc cât de fericită eram și când stăteam cu chirie, cu rate la bănci, sau atunci când eram nevoiți să ne descurcăm dintr-un singur salariu de profesor (atunci când salariile profe­so­rilor erau de râs).

Sara își dorește sa fie gimnastă, pianistă, cân­tăreață, pictoriță, medic veterinar și „tunsoare”, iar mai nou cochetează și cu baschetul. Eu îmi doresc ca drumul pe care îl va alege să meargă lin, să fie unul fără foarte multe obstacole, să aibă parte de îm­pliniri atât pe plan familial, cât și pe plan pro­fe­sional și să nu uite niciodată că persoana cea mai importantă pentru ea trebuie să fie ea însăși, că ni­meni nu este dator cu nimic nimănui și încă un lucru important: să nu aibă așteptări de la nimeni. Când nu ai așteptări, nu ai dezamăgiri și nu suferi.

RAMONA CĂLIN (București)

„Vreau să rămână în lumină”

Sunt mama unui flăcău de 17 ani. De acest băiat, lumina ochilor mei, sunt legate și visurile mele cele mai vii. Visez să reușească să rămână în lumină și să-și păstreze finul spirit de observație. Mi-am cres­cut băiatul în taina rugăciunii, conștientă că trebuie să îl susțin să își întărească rădăcinile și să aibă aripi vânjoase pen­tru zborul care îl așteaptă. Băiatul meu a fost educat trilingv: în limbile fran­ceză, engleză și română. Tatăl lui este francez și suntem despărțiți. El și-a petrecut jumătate din viață la București și restul, la Paris. Fiul meu este mai degrabă cartezian și are obiective concrete: să în­vețe la o școală in­ternațională, precum Boconi Mi­lano, și să studieze la nivelul „Masters” în Sta­tele Unite. Acestea sunt visuri lumești: eu încerc să îi întăresc și năzuința către visuri spirituale. Îl visez mai conștient de lu­mea care nu se vede. Încerc să-l fac să conștien­tizeze împreu­nă cu mine schimbările timpurilor. Am reușit, cumva, în sensul în care valorile lui de viață sunt mai degrabă tradiționaliste. Nu poți avea o puter­nică internațio­na­litate, fă­ră să fii conștient de rădă­cinile și de națio­nalitatea ta. De­și fiul meu a crescut între București și Paris, este mai legat de Ro­mâ­nia și se simte mai bine aici. Simte dimen­siunea căldu­rii umane și crede că România are spe­ranțe, deoarece per­ce­pe tinerii de aici ca pe un „lemn prețios, dar care nu este prea frumos șle­fuit”, iar pe cei din Paris, ca pe un „lemn un pic obosit,    dar foarte bine șlefuit”. Ce vi­sez pentru fiul meu? Să își păstreze acest interesant spirit de observație! Și astfel, să îi ajute și pe alții.

DELIA HANZELIK (București)

„Să iubească iarba, soarele și pisicile”

Adesea, lecțiile pe care reușim să le predăm copiilor noștri sunt altele decât cele care le-ar folosi cu adevărat în viață.    Copiii se nasc curioși, mici exploratori bucuroși de viață, fără griji. Universul întreg pare să se rotească în jurul lor și să le ofere pe un platou de argint toate resursele de care au nevoie ca să crească – hra­nă, siguranță, iu­bire, joacă… Șu­voaie nesecate de răbdare, bucurie, de mirare și în­cântare revărsăm asupra lor, îi pu­nem pe primul plan și îi tratăm cum știm noi cel mai bine.

Apoi, când mai cresc, începem să tăiem puțin câte puțin din crenguțele cu roade din care s-au înfruptat pe săturate. Începem să le punem limite. De timp, de joacă, de purtare. Îi învățăm reguli și norme ale societății, le arătăm cum să se poarte cu ceilalți,    ce „se cuvine” și ce „nu se cuvine” să facă, să spună ori să ceară, ba chiar le cerem imperativ să devină mai responsabili! Cu alte cuvinte, îi învățăm să „funcționeze” în lume.

În scurt timp, stiva de cutii și sertărașe cu reguli și valori devine un labirint tot mai complicat, prin care copilul caută să-și croiască drumul. În acest la­birint de DA-uri și de NU-uri, copilul se poate rătăci foarte ușor de sine. Poate face lucruri nedo­rite sau alegeri nepotrivite, călcându-și pe inimă, pentru a câștiga aprecierea celorlalți, pentru a fi inclus într-un grup de prieteni, pentru a de­mons­tra sau pentru a nu fi mai prejos. Aici, în labirint, în­cepe cu adevărat provocarea atât pentru copil, cât mai ales pentru părinte.

Ce-mi doresc pentru copila mea?

Să nu-i fie frică și să se simtă liberă. Să știe că are voie să greșească și să învețe din greșeli. Să-și asculte vocea aceea mică din piept, când e pe cale să facă ce nu vrea cu adevărat. Să aibă sigu­ranța, certitudinea că orice ar face, îi voi fi alături, o voi înțelege și o voi asculta și, în orice caz, că nu voi înceta să o iubesc nici când o cert pentru com­portament rebel.

Să simtă că a spune adevărul e cea mai bună cale de a rezolva ori­ce problemă. Să nu se ascundă. Să nu în­calce reguli doar ca să iasă în evi­den­ță. Să nu se simtă mai mică atunci când cineva râde de ea sau vrea să o ră­nească. Să nu se la­se descu­ra­jată. Să i se pară în re­gu­lă să nu placă pe toa­tă lu­mea și că nu „tre­buie” să le facă pe plac tu­turor. Altfel s-ar min­ți, și asta i-ar pune o mască pe chip. Or, măș­tile nu-i lasă pe cei care o iubesc să vadă ci­ne este și cum se sim­te cu adevărat.

Să iubească iar­­­ba și soarele, pisici­le și flu­turii, nisipul și ma­rea cea mare… Să se mi­re. Să ia partea celor slabi. Să se joace. Să viseze. Să îndrăznească.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian