Viața, fără timpi morți
– Florian, în toamna lui 2019, melodia ta, „Străzile din Bucureşti”, domina topurile muzicale. Apoi, brusc, străzile s-au pustiit, iar vieţile noastre s-au mutat după uși închise. Cum ai suportat pandemia? Ți-a afectat cariera?

– Am suportat-o cu rele şi cu bune, dar azi mă străduiesc să simt doar bunele. Am trecut prin frici, prin angoase, dar şi prin perioade de linişte, acasă. Erau ani buni de când doar drumurile îmi dictau viaţa, iar pauza mi-a priit. Până la un punct, unul destul de scurt, fiindcă nu suport să stau degeaba. Nu sunt un muzician din acela care se trezeşte după prânz şi restul zilei visează cu ochii deschişi. Eu sunt foarte matinal, activ, nu prea am timpi morţi. Aşadar, în pandemie mi-am vărsat oful pe muzică şi am scris foarte mult. Poate mai mult ca niciodată. Am scris încontinuu, am lansat melodii după melodii, am compus pentru mine, pentru alţii. Lucrul acesta, seriozitatea în meserie, poate fi văzut ca o virtute, dar nu ştiu dacă a fi obsedat de muncă este o calitate… E cu dus–întors. Totuşi, ca muzician, e puţin diferit, pentru că meseria e acelaşi lucru cu pasiunea.
Iubirea cere muncă
– Ai mai făcut ceva important, în afară de muzică: te-ai căsătorit, un act temerar, în condiții de pandemie, când multe cupluri s-au destrămat…

– Eu şi Anca eram deja de şaisprezece ani împreună, încă din anii de liceu, așa că a fost firesc să ne și căsătorim, odată și odată. Am avut şi noi perioade zdruncinate în tot acest timp, ne-am pierdut şi ne-am regăsit de mai multe ori, până să realizăm că ne aparţinem unul altuia. Nouă pauza impusă de pandemie ne-a folosit, ne-a făcut să vedem şi mai limpede ce comoară poate fi viața în doi și, tocmai de aceea, ne-am şi căsătorit. Înainte, eu eram mereu plecat, ne era bine, dar nu ştiam cât de bine, pentru că nu aveam timp să cântărim aceste lucruri cum se cuvine. Deci, ne-a surprins extrem de plăcut viaţa de familie adevărată. Ea a gătit mult, eu m-am îngrăşat. Ha! Ha! Lăsând gluma la o parte, am înţeles mai bine în aceşti doi ani ce important este să ai pe cineva care să te înţeleagă în aceeaşi măsură în care te iubeşte. Sunt două lucruri diferite, dar fără de care nicio relaţie nu va funcţiona. Multe cupluri au eşuat în pandemie, când s-au trezit închise în acasă, fără să se mai poată ascunde după scuza serviciului. Pentru o relaţie trebuie să munceşti. Să fii dispus să faci lucruri doar de dragul celuilalt, să fii gata să te schimbi pentru jumătatea ta.
Doar o stare
– Florian, eşti unul dintre cei mai prezenți artişti de la noi, cânţi şi compui hit după hit. Oare perioada pandemiei a schimbat şi muzica sau doar oamenii?

– Muzica pop se schimbă permanent, indiferent de perioadele prin care trece omenirea. La un an, doi, oricum, apar noi tendinţe, noi nuanţe. Dar există, totuşi, o schimbare, pe care am observat-o în ceea ce priveşte creaţia. Artiştii, compozitorii, ca să poată crea, ca să trăiască artistic, trebuie în primul rând să trăiască, pur şi simplu. Inspiraţia vine din viaţa trăită în direct: călătorind, întâlnind oameni, ieşind pe străzi, admirând natura. Toate acestea fiindu-ne interzise în pandemie, inspiraţia nu prea a avut de ce să se agaţe. Ei bine, dacă exteriorul îţi este inaccesibil, există o singură soluţie: să priveşti în interior. Eu, personal, asta am făcut, în mod conştient. Și acolo, în adânc, am găsit resurse noi. Nu am mai scris un timp melodii despre dragoste, despre inimă, ci despre noua stare de spirit în care trăiam. Așa se și cheamă una dintre melodiile compuse în pandemie, „Doar o stare”. Am scris-o iniţial pentru mine, iar apoi am realizat că una dintre virtuţile muzicii este de a schimba starea oamenilor, aşa că am lansat-o cu speranţa că-i va ajuta şi pe alţii. Aşadar, revenind la întrebarea ta, muzica poate că nu s-a schimbat în sonorităţile ei, dar a prins noi valenţe în profunzime. Pe mine m-a determinat să privesc viaţa altfel, mai în adâncul meu, mai în mintea mea, de unde pornește totul. Acolo e cheia. Starea minții ar trebui să ne preocupe azi cel mai mult. Eram, oricum, fragili şi înainte, dar după pandemie, şi acum, în plin război, oamenii sunt chiar la marginea prăpastiei, în acest sens. Trebuie să facem cumva să evoluăm în bine, să trecem ținându-ne de mână apele tulburi ale stărilor emoţionale. Iar eu, dacă am trecut pe cineva, fie şi un pârâiaş mic de tot, cu piesa asta, sunt foarte mulţumit.
– Chiar crezi că vom traversa cu bine aceste ape tulburi?
– Istoria se repetă, în opinia mea. După mari dezastre, oamenii s-au schimbat în mod radical. E rău, rău, rău, iar apoi vine o primenire în bine. Condiţia ca acest bine să apară este să trăim conştient, să fim atenţi la ceea ce se întâmplă, atât în jur, cât și în interiorul nostru. Suntem egoişti de multă vreme. Solidaritățile s-au pierdut. Cu evoluţia tehnologiei, avem falsa impresie că putem unii fără ceilalţi. Atât de greşit! Sper, totuși, că ne vom regăsi. Nu ştiu cât va dura, poate doar copiii sau mai degrabă nepoţii noștri vor trăi perioada de revenire la bunătate şi înțelegere, dar se va ajunge acolo. Istoria stă dovadă: până la urmă, în ultimul secol, s-a traversat cea mai lungă perioadă de pace din istoria omenirii. Deci am învăţat ceva din războaie. La fel şi cu molimele din trecut, care au dus la o dezvoltare fără precedent a medicinei. Eu aşa privesc lucrurile. Va fi bine într-un final, sunt încrezător.
– Poţi vorbi acasă, cu Anca, despre lucrurile acestea care te frământă sau le laşi la studio?
– Uneori încui frustrările în studio, nu vreau să-i împovărez şi pe alţii cu ele. Alteori sunt egoist și pun şi pe alţi umeri ce simt eu, ca să cărăm greul un pic mai uşor. Atunci îi spun Ancăi toate pe care le gândesc, o încarc şi pe ea cu ele aşa, dure, nefiltrate. Ca în orice relaţie care se străduieşte să funcţioneze corect, găsesc sprijin în reacţia ei. Primesc vorbe care să mă liniştească sau reacţii care, deşi în aparenţă potrivnice, au și părți bune. Cum ar fi datul ochilor peste cap. „Ha! Ha!”. Ba urmează şi ironii: „Aoleu, iar îmi spui că nu eşti în stare să scrii nimic, iar apoi, melodia ta urcă pe locul 1 în topuri! La fel spui mereu”. Ai zice că e indiferență, dar ea este suficient de inteligentă ca să mi le administreze ca pe un duş rece, nu ca pe o critică. Mă pune în faţa oglinzii și îmi aduce aminte că trebuie să fiu mulţumit de mine. Iar când mă vede readus într-o stare mai bună, primesc şi îmbrăţişarea după care, probabil, tânjeam. O relaţie cu cald și cu rece, cu „da”, când de fapt ai spune „nu”, dar o faci de drag, pentru că-ţi doreşti ca iubirea ta să treacă peste toate obstacolele.
– Vorbeşti foarte deschis despre lucruri personale, lucru extrem de rar la persoanele publice, vânate imediat pentru fiecare cuvânt.
– E dimineaţă, devreme, acum când vorbim, acesta este momentul preferat al zilei, în care nu port mască (râde). Dar ai dreptate, există percepţia aceasta, că e bine să nu ştie nimeni că şi tu eşti vulnerabil, chiar slab câteodată. Eu nu cred în asta, ba dimpotrivă: cu cât suntem mai deschişi în vulnerabilitatea noastră, cu atât mai adevăraţi suntem ca oameni, cu atât mai mult încetăm să vânăm năluci ale unei „fericiri” afişate doar pe sticla televizoarelor.
Concertele bucuriei
– Vara a ridicat bariera concertelor. Cum arată agenda ta?

– Revin concertele în forţă, artiştilor le-a lipsit mult experienţa scenei, pentru că totul devenise foarte digital. Până şi reacţia publicului a fost una digitală, aplauzele fiind înlocuite cu like-uri. Mie cel mai mult mi-e dor de ochii oamenilor, de privirile lor. Cred că şi publicului i-a lipsit viaţa noastră împreună. Sigur le-a fost dor de sentimentul acela de comunitate, care se naşte atunci când oamenii se adună la un eveniment. Bucuria este un sentiment fără sens dacă nu e împărtăşită. Or, concertele adună oamenii în bucurie. Preţ de două ore, o mie, o sută de mii, un milion de oameni pot deveni o familie fericită, iar asta e chiar terapie. Cât despre mine, am multe concerte şi le voi anunţa la momentul potrivit. Ne-am ars suficient în pandemie cu evenimente anulate pe bandă rulantă ca să mă mai arunc la a face anunţuri cu mult timp înainte. Cert este că urmează să lansez un EP cu patru piese, iar la anul, un album întreg. Iar între ele, compozitorul Florian Rus scrie muzică la Global Records pentru artişti foarte talentaţi. Unii consacraţi, alţii tineri şi grozav de buni, precum Emaa, Rareş Mariş sau alţii şi alţii. Deci, nu stau, scriu, compun, cânt, am colaborări cu artişti de valoare pe care-i admir mult, ba chiar îmi fac vreme şi să o plimb pe căţeluşa mea iubită, Masha, pe străzile din nou pline ale Bucureştiului.