Selecția „Formula AS”

* Chateaubriand, „Memorii de dincolo de mormânt. Text integral”, traducere, prefață și ediție îngrijită de Marina Vazaca, postfață de Mihai Zamfir, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 1194+1134 p.

Dacă ar exista un Premiu Național pentru traduceri editate profesionist, un juriu competent nu ar putea să nu aprecieze superlativ valoarea muncii de zeci de ani a Marinei Vazaca. Mai ales că, la noi neputându-se trăi din traduceri literare, ea a făcut toate aceste eforturi din pasiune, în timpul liber lăsat de o slujbă solicitantă. Pentru activitatea ei a fost pre­miată de Academia Franceză, nu de Academia Română și decorată de statul francez, nu acasă. Pe lângă alte nume mari, în special Albert Camus, ei îi datorăm publicarea pentru prima oară în românește a unei celebrități universale, François-René de Cha­teaubriand, autor în care a devenit expertă. Cum însă, după privatizarea sau dispariția editurilor de stat, n-a mai reușit să găsească un editor dispus să publice în ediții integrale voluminoasele traduceri, a fost nevoită să accepte o selecție drastică și așa au apărut o antologie din „Geniul creștinismului”, la Ed. Anastasia, în 1998, și, în 2002, o formă foarte pre­scurtată (cam 20% din originalul francez) a capodoperei lui Chateaubriand, „Memorii de din­colo de mormânt”, la Ed. Albatros. Acum, Editura Vremea a publicat textul integral al „Memoriilor” (cu un exemplar aparat critic adaptat cititorului român), în două volume însumând 2328 de pagini. Un monument major la care avem în sfârșit acces datorită perseverenței Marinei Vazaca și admirației afine a Silviei Colfescu pentru personalitatea și destinul excepțional al lui Chateaubriand (editoarea e cea care a ob­ținut sprijin financiar din Franța). Să nu vă sperie nici dimensiunile ediției, nici „ve­chimea” lui François-René de Chateaubriand (1768-1848). Veți fi pe deplin recompensați prin in­te­resul mărturiilor istorice și prin frumusețea lite­rară a textului, fiindcă atât pentru pasionații de istorie cât și pentru amatorii de literatură „Măr­turiile” sunt o mină de aur. Chateaubriand, trăind mult, a fost martor și participant ca om politic la evenimente cruciale ale epocii lui: Revoluția Fran­ceză din 1789, radicalizată prin Teroare și decapitări în serie (au fost uciși astfel și membri ai familiei sale de viță nobilă, și prieteni apropiați), ceea ce l-a silit la un exil lung în Anglia; lovitura de stat a lui Napoleon din 1799, care i-a adus funcții diplo­matice în perioada Consulatului, în mari capitale europene; încoronarea lui Napoleon în 1804 (din adorator al acestuia, memorialistul devine un critic al despotismului bonapartist); căde­rea Imperiului și înfrângerea de la Waterloo; Restaurația Bourbonilor care-i aduce alte funcții înalte în diplo­mație, culminând cu aceea de ministru de Externe în 1823. Aceas­tă strălucită carieră politică e dublată de una literară pe măsură. După ce în 1802, „Geniul creștinis­mului” îi adusese notorietate mon­dia­lă, continuă să publice romane, eseuri, note de călătorie, pamflete, iar din 1803 și până la moarte lucrează la memoriile adresate posterității. Concepute inițial ca o poves­tire nostalgică a copilăriei și adolescenței, ele devin pe parcurs monumentul unei vieți și al unei epoci în care amintirile și prezentul scrierii se intersec­tea­ză. Într-o prefață concepută la bătrânețe, sub spec­trul sfârșitului, Chateaubriand își justifică enormul pro­iect împlinit nu doar ca pe dorința de a repre­zenta în persoana I a „Memoriilor” epopeea tim­pului său, ci și pe aceea „de a-și explica inex­plicabila inimă”, inclusiv pasiunile pentru femei mai mult sau mai puțin celebre, care i-au rămas devotate. Cititorul de azi va fi sedus și de modul variat, deloc plicticos, al notațiilor care amestecă discursul incisiv al isto­ricului cu elocvența muzicală a „marelui stil” fran­cez din secolul XVII, verva pam­fletară vădită mai ales în portretele unor oameni pe care i-a cunoscut personal (Mirabeau, Danton, Marat, Talleyrand, Robespierre, Napoleon, doamna de Stael ș.a.), frumusețea descrierilor, transformate în poeme în proză. Cronica istorică „pe viu” și amintirile resus­citate de o memorie fenomenală ne țin trează curio­zitatea și după două secole, nu ca o voce „de din­colo”, ci din apropiere.