Gilortul, râul soarelui din Gorj

Dacă este să descriu raiul… soarelui din vacan­țele mele, nu găsesc un loc mai potrivit decât malul Gilortului. Era timpul podului de lemn, ce trecea la 50 de metri mai jos de cel de fier, al căilor ferate, care legau Gorjul de restul țării. Apele l-au luat, iar meșterii au construit altul, de beton, mai sus, unde râul pare mai liniștit. Câtă vreme veneam la scăldat, pierdeam mult timp lângă podul de lemn, pentru că nisipul din preajmă era fin și parcă lua foc de la razele soarelui. Mă urcam pe stâlpii susținători și pân­deam fetele, albe ca laptele, venite acasă, în va­canță, de la oraș. Nu știau să înoate și se scăldau, cu râsete și chiuituri, la marginea râului. Cele mai fru­moase erau fiica brigadierului silvic, Silvia, dar și Ionica lui Telerez, ori Sofica bulgarului Anghel, ma­rele pescar al satului. Venea la scăldat și vesela copilă Simina, fiica lui Ionașcu, zis „Un leu”, de pe Valea Morii. Omul ăsta mă invita tot anul să mă duc la el de Crăciun, cu Steaua. Îi cântam 6-7 stele, mai multe decât la sătenii obișnuiți, și el striga vioi, cu glas mare: „Bravo, copii!” și ne dădea câte un leu. Până la urmă, podul de lemn a fost distrus de o fur­tună, l-au sfărâmat copaci smulși cu totul din rădă­cini. Podul de fier, însă, a rezistat. Și mai rezistă, cred, cel puțin o sută de ani. Poate nu vor mai trece tre­nuri, dar podul va rămâne.

Revenind la Gilort, dacă pe câmp soarele te pâr­lea, arzându-ți fața și spinarea, pe malul râului, avea loc o mutație neașteptată: dogoarea cerească se um­plea de o undă de răcoare. Țăranii care-și petreceau zilele toride la secerat, la cosit sau la copăit tarlalele de porumb, își doreau mult răcoarea râului, dar nu ajun­geau să se bucure de ea, decât seara sau du­minica. În această privință, copiii erau norocoși, stateau în valurile limpezi și când afară ploua, stropii fiind calzi, în zilele verii. Între podurile de lemn și de fier, apa nu era prea adâncă, o puteai trece cu ca­rul tras de boi. Aici te puteai scălda și noaptea, câ­teva raze de lumină de la calea ferată, pe lângă ra­zele Lunii, îmbogățeau atmosfera. Dar copiii nu în­drăzneau să vină. L-am întrebat pe înțeleptul Spira­che, vecinul cu mult curaj anticeaușist, dacă știe de ce nu se scaldă înotătorii pe lună. „Cred că nu se simt bine fără soare, Ionele. La noi, o baie în râu nu e numai un concurs de înot, ci și o despuiere sub razele soarelui. Un scăldat fericit conține trei… flori: soarele, râul și vacanța. De aceea, scăldatul fericit este o ispită: te urci pe stâlpul podului vechi, te arunci în valuri și țipi ca un pocit de razele fierbinți”. Sărmanul Spirache a fost un mare iubitor de soare, un cititor de poezie, un iubitor de extra­tereștri, numai să nu mai audă de comuniști. Vara, îl găseai tot timpul la Gilort, la „râul soarelui”, cum spunea câteodată. Înota în spuma de aburi fierbinți, aruncată peste el de câte un mecanic de tren glu­meț, care trecea ca într-o joacă pe podul de fier, tră­gând țicnalul locomotivei.

Din păcate, multe amintiri din copilărie s-au risi­pit. Dacă se întâmplă să mi le amintesc, îmi petrec vacanța în ele. Gilortul e tot acolo, cu frumusețea lui, din anii copilăriei.