Orbán, România și fotbalul

A devenit o modă în Europa să critici Un­garia. Pe bună dreptate, regimul dictatorial al lui Viktor Orbán și-a făcut un renu­me din a se pune de-a curme­zi­șul într-o Uniune Europeană ca­re își caută, cu disperare, identi­tatea. Dar dacă ar fi fost doar un „gură-mare”, cum sunt destui din­tre cei care îl divinizează, inclusiv printre români, Orbán n-ar fi reușit niciodată să se impună la nivelul de azi – nici la el în țară, nici în Occident. Dar premierul maghiar a știut de la bun început că trebuie să își dubleze ambițiile cu fapte cât mai vizibile și cât mai ușor de înțeles. Iar una dintre mizele sale a fost, încă din primii săi ani la putere, fotbalul. Statul maghiar a început investiții masive în fotbal, chiar și dincolo de limita legalității (dacă e să le dăm crezare colegilor din presa maghiară inde­pendentă). A construit stadioane moderne, a format un sistem de academii, între care cea mai cunoscută e Academia „Puskas”, pe care, se spu­ne, chiar premierul o controlează, printr-un in­ter­pus. Mai mult, a început să pompeze bani, folosindu-se de diverse tertipuri, și în comu­nitățile maghiare din afara granițelor. În numai câțiva ani, din nimic, echipele de fotbal din Miercurea Ciuc și Sfântu Gheorghe au început să aibă rezultate extraordinare și la juniori, și la seniori, încununate, recent, de Cupa României, câștigată de Sepsi. Ce satisfacție mai mare pen­tru Orbán, decât aceea ca echipa pe care el a sprijinit-o, o echipă cu identitate maghiară, să câștige Cupa României! Doar un exemplu de plan bine gândit la Budapesta, care dă rezultate într-un timp foarte scurt…

Dar marele exemplu de „bune practici” al lui Viktor Orbán îl reprezintă, zilele acestea, națio­nala de fotbal a Ungariei. După ce și-a câștigat prezența la Europeanul trecut (pe care noi l-am ratat), Ungaria a ajuns în elita fotbalului euro­pean. Spre deosebire de România, care pierde ru­șinos în eșalonul doi al Ligii Națiunilor, Un­garia a urcat în primul eșalon, unde joacă alături de marile forțe ale fotbalului, obținând rezultate de mare prestigiu, precum victoria cu 1-0 îm­potriva Angliei.

Două meciuri disputate în aceeași zi și de la aceeași oră ne arată contrastul dureros dintre un fotbal lăsat, efectiv, la voia întâmplării, ca al nos­tru, și un proiect serios, finanțat și condus ca la carte. Nu mai departe de acum 10-15 ani, băteam Ungaria la orice oră, cu generația lui Mutu și Chivu. Pornind din același punct și cu re­surse umane și financiare mai mici, căci Ro­mânia e mult mai mare și ca populație, și ca buget, Ungaria ne-a lăsat mult în spate la fotbal în numai câțiva ani. Dacă nu ne trezim și dacă nu învățăm ce e de învățat din „modelul Orbán”, atunci ne așteaptă și alte „rușini” de acest fel.    Orbán nu e interesat să ne domine doar la fotbal!