ANCHETĂ – Unde vă întâlniți vara asta cu soarele?

CRISTIAN CURTE

Mușcata roșie din cerdac

De multe ori, poate că de prea multe, m-am în­tâlnit cu soarele verii așa cum îl întâlnesc toți ro­mânii – departe, prea departe. Mi-a plăcut și l-am iubit când încingea raiurile subacvatice ale Mării Roșii, jucându-se prin paradisuri scufun­date. Mă simțeam acolo, la câțiva metri sub apă, la fel de bine ca Adam în rai, cu toate viețuitoarele mișu­nând blânde pe lângă mine, de par­că nicio vrăjmășie nu ar fi exis­tat vreodată între ele și om. Pe­licula subțire a valurilor era o altfel de graniță, o lume întoarsă pe dos, în care peștii și oamenii puteau trăi înfrățiți. Și mai eram vrăjit de soare, atunci când apunea peste Roma, în Piazza del Popolo, sau când se reflecta în acele pini­lor uriași de lângă Villa Borghese. Am simțit tot timpul, într-un fel straniu, că Roma e și cetatea noastră, că, fără să citesc istorie, când mă pierd pe străzile ei, mă simt, oarecum, acasă. Oarecum, nu întru totul.

Există însă și un alt soare, care pe mine mă tulbură profund. Dacă soarele-de-peste-mări-și-țări îmi bucură ochii, cel de acasă stră­lucește în adâncul făpturii mele. Nu știu de ce, nu vă pot spune cum, dar pentru mine vacanța de­plină a inimii este închisă în trăiri sufletești. Trecând odată prin curtea Mânăstirii Văratec, m-am oprit în fața unei chilii cu mușcate roșii așezate în cerdac, și am as­cultat măicuțele cântând în bise­rică    „Lumină lină”. În pacea ve­rii, părea un imn îngeresc, o ma­gie de care nu m-aș mai fi depărțit niciodată. Sau când am urcat spre Aga­pia Veche și mi-a ieșit în drum o liniște cum nu mai există pe lume niciunde… O liniște izvodită din rugă­ciunile ne­sfârșite ale sihaștrilor. Și poate că pen­tru liniștea asta, soarele meu, din adâncuri, e mai puternic decât soarele de pe cer. Un soare care știe doar să răsară și nu apune nicicând. Și dacă nu aveți chef de schituri și de cântări, vă îndemn să urcați un deal care așteaptă o dimineață de vară. O să vedeți soarele răsărind din iarba încă verde și crudă, alungând întunericul și dezlegând revărsarea luminii. Sfântul soare „al nostru”, pe care l-am mutat de pe cer în suflet, în cântece și în rugăciuni. Unde să-l cauți, când el ți-a fost ur­sit de la naștere și pus în destin?

LILIANA URSU

„Soarele, zilnica mea duminică”

De câte ori plecam la drum, mama îmi făcea o urare tare frumoasă: „Soarele cu tine, copila mea!”. Și el, soarele, chiar se ținea de cuvânt: mă alina, și mă alinta cu lumina și căldura lui. Fru­musețe, bucurie, armonie, tihnă, VIAȚĂ, speran­ță,    daruri unice, pe care soa­rele ni le oferă tutu­ror, fără să ceară rest. Toate emoțiile, do­rințele, nostalgiile noastre, se învârt după soare, după ano­tim­purile pe care el le tră­iește dimpreună cu noi: soarele de primăvară, care scoate verdele crud și gingaș din pământul cel trist și golaș, făcând să răsară verdele solar al vieții, soarele care îmbracă pomii în flori și câmpurile mătăsoase în lumină… Ziua începe să crească, tânjim după echinoxul de pri­măvară, apoi după solstițiul de vară, ne bucu­răm de creșterea luminii și a zilelor. Soarele, zilnica mea duminică!

Apoi soarele verii, al vacanțelor mult aștep­tate. Al răsăriturilor fără de egal, deasupra mării, cu toate nuanțele de galben, auriu, timide, apoi din ce în ce mai rubinii, izvoare de rozuri și de portocaliu, tablouri unice, pictate de bunul Dum­nezeu și dăruite nouă, zi de zi de zi. Un soare impetuos, ca omul în floarea vârstei.

Dar mie, cel mai drag mi-e molcomul soare de toamnă. Mă întâlnesc cu el mai ales la munte. Pe câte o cărare tivită cu flori mici și albe, sau la câte un izvor binecu­vântat, unde își strecoară dulcile raze, ca neașteptata ivire a unui vis frumos. Sau pe un deal plin de flori și apoi de căpițe, cu amiros de soare blând și mângâietor. Și da, să nu uit de soarele din vii la vremea cule­su­lui, îmbietor, înmiresmat și ocro­titor. De chihlimbarul luminii lui licărind în paharul cu vin. Și apoi apusurile, când soarele e de-a drep­tul împărătesc! Un Imperial beethove­nian…

Soarele de iarnă e cel mai râv­nit. Sătui de frig și de zăpezi și de întunericul care se lasă prea repede peste lume, pândim soarele, ne re­fugiem în razele lui, ca-n brațele mamei ! Iar când avem norocul să fim pe câte o pârtie de ski însorită, prindem aripi de-a dreptul și ne bucurăm ca niște copii. Și-n astfel de clipe de „fericire solară”, cum îmi place să le numesc, eu simt cum în adâncul sufletului meu an­corează soarele!

Și acum, despre soarele din co­pilărie… La Sibiu ploua mult. Îmi amintesc cum stăteam lipită de fe­reastră, supărată, că soarele ne-a ui­tat. „Nu se mai arată pe cer, unde s-a ascuns”, o întrebam pe bunica, cu lacrimi în ochi. Dacă nu era soa­re, nu era nici joacă, toți copiii erau exi­lați în case, tânjind după „mân­gâ­ieciosul” soare.

Românii au sculptat soarele pe grinzile casei, pe porți, pe stâlpii pridvoarelor. Simbolurile so­lare sunt prezente și pe straiele lor, dar și pe lă­zile de zestre, pe furcile de tors, pe troițe. Soarele e atât de iubit, încât spune un vechi cântec: „Să-i coși soarelui cămașă cu fir de mătasă!” Sol in­vic­tus! Soarele ne luminează viața și ne încăl­zește nu numai trupul, ci și sufletul, rebegit de atâtea încercări, de atâtea ierni sufletești. De aceea este omniprezent în baladele și în colin­dele noastre. Chiar și hora, atât de dragă nouă, românilor, prin rotunjimea ei și bucuria pe care ne-o dăruiește, imită soarele.

Și să nu uităm rugăciunea de mulțumire, adre­sată bunului Dumnezeu, la fiece început de zi nouă: „Slavă Ție, Doamne, că văd și azi lumi­na soa­relui!”. Aș vrea să închei cu versurile cele mai frumoase închinate soarelui de către Sfân­tul Fran­cisc din Assisi: „Cântarea fratelui soare sau a făpturilor”: „Lăudat fii, Tu, Doamne al meu, cu întreaga Ta creație,/ începând cu fratele soa­re/ care pe fiecare cu o zi nouă ne îmbră­ți­șază / și prin el ne luminezi pe toți./ Frumos fără de seamăn este, măreț și strălucitor,/ el, soarele, pe Tine, Preaînalte, te vestește”.

ANDRA OCNARU

Câmpul, de când eram albastră

Vara asta vreau să mă întorc pe un câmp. Nu vreau la mare, nu vreau la munte, nu vreau să văd Bosforul sau Vlta­va. Nu. Vara asta vreau să mă în­torc la Sibiu, pe câmpul meu de la marginea orașului. Să merg pe strada copilăriei și să zic, bucu­roasă: „Uite, aici am locuit eu o vreme, eram foarte tânără și foar­te albastră” și să    merg mai de­parte, să străbat tot orașul și să ajung pe câmp. Să merg pe câmp, să tot merg,    cum mergeam mai de­mult, când locuiam acolo, și cel mai bun prieten al meu era chiar el, câmpul ăsta despre care vă po­vestesc. Un loc întins, care ajun­sese să mă știe pe de rost. Cum ajunsesem să-l știu și eu pe el. Ano­timp cu anotimp, stare cu stare. Locul în care mă întâlneam cu soarele. Pentru că cel mai mult îmi plăcea să mă plimb acolo îna­inte de apus. Și să râmân încreme­nită într-un punct, să mă umplu de raze și de culori, să mă prindă vi­sarea, blândețea. Să stau în punc­tul ăla, cu soarele în față, și în stră­lucirea lui să mă văd    pe munte, lângă un cort, numărând stele cu bărbatul pe care îl iubesc, bărbat pe care nu-l întâlnisem pe-atunci. Să stau în visul ăsta, până se face liniște în mine și-apoi, așa, cumin­te, cel mai cu­min­­te, să mă în­torc acasă. Și pe urmă, în altă zi, s-o iau de la capăt, cu altă plim­bare dar cu același vis, tot înainte, tot înainte, pe câmp, pe cărarea lui, până departe, pâ­nă cel mai departe, până ți se pare că poți atinge cu mâna culmile Munților Făgăraș. Dacă mergeai îndeajuns de mult, și dacă erai îndeajuns de liniștit, ajungeai într-un punct, sau mai bine zis într-o stare, de ți se părea că poți întinde mâna și atinge munții. Puteam să merg pe creastă, cu iubitul pe care nu-l întâlnisem pe-atunci, puteam să ne învelim în ceață și să ne fie cald, pu­team să stăm lângă un foc și să tăcem, pu­team să coborâm prin păduri și să vorbim neîn­trerupt despre lume și viață. Vara asta vreau să mă întorc pe câmp. Să-l am ală­turi pe bărbatul pe care îl iubesc și care mi-a împlinit visele. Să ne plimbăm de mână, să ne prindă apusul și noi să râdem și să ne umplem de raze și de culori, să îm­păr­țim o țigară și-o bere și să fim fericiți. Și asta să fie de ajuns. Asta să fie fericirea.

OTILIA ȚEPOSU

Lumină de asfințit

Drumul soarelui care ajunge în casa mea începe pe un perete alb, opus răsă­ri­tului. De-acolo, lumina lui se întinde apoi încet, ca o apă mare, până cuprinde toată încăperea, și-abia atunci îmi spune „Bună dimineața”! Și camera dintr-odată mi se pare mult mai mare decât este ea în reali­tate și ziua mult mai îmbietoare și lumea cu totul și cu totul mai bună. Vara, lumina aceasta este aurie, în vreme ce iarna, se împrăștie cu zgârcenie, în­ghețată și albă. Dar este acolo, mereu, în toate zo­rile zilelor senine. M-am obiș­nuit cu ea atât de mult, încât îi duc dorul atunci când e zăbrelită de nori și de ploaie și când dimi­nețile sunt umbrite de furtuni. Cât e ziua de lun­gă, nu mai am vreme pentru ea, deși mă însoțește în tot ce fac. Aș putea s-o cercetez, dacă aș vrea, oglindită în mulțu­mi­rea florilor deschise, în frun­zele de pe care alu­necă lucioasă, în picături de rouă, în ierburile ca­re se aburesc, fumegând sub în­drăzneala ei. Ca un cârd de pești rătăciți se îm­prăștie în coroanele copacilor bătrâni, pe care-i în­fășoară apoi în man­tii argintii. Dar nu acesta este spectacolul care mă face să-mi opresc ziua-n loc. Alta e clipa în care îmi dau întâlnire cu soarele…

Seara, înainte ca lumina să se îm­puțineze, să scapete înspre răcoa­rea întunericului, ultimele raze ale soa­relui intră ca un șuvoi impetuos prin unul din geamu­rile casei și lumi­nea­ză un colț anume, pe care-l scot brusc din umbră. Ziua în care am desco­perit asta a fost o adevărată săr­bătoare. În doar câ­­teva minute, cât du­rează această vizi­tă solară, au­gus­tă, casa mea, ce pa­re amorțită, se trezește la viață. Și ce viață! Ra­zele grăbite, alungate din urmă de iminența înserării, ca o herghelie nestăpânită, desfășoară în colțul luminat o scurtă poveste de dra­gos­te, în care încap și amin­tiri, și regrete, și speranță, și me­lan­colie, și voie bună, și tristețe stin­gheră. Toate cele ale vieții trec ca într-un film mut, derulat pe peretele aprins, înfășurat de ultima lumină a zilei. Ține tare puțin mi­nunea aceasta, dar de fiecare dată când sunt mar­toră a ei, mă tulbură și mă face să în­drăgesc și mai mult casa în care am găsit adăpost pen­tru visele me­le.

M-am întâlnit de-a lungul ani­lor cu soarele în multe locuri deo­se­bite, la munte, la mare, în Deltă, în țări străine. Dar niciunul nu m-a emoționat atât de profund, ca ziua în care am văzut cât poate fi de puternică o rază de soare in­trată pe-o fereastră, în asfințit. Cum poate ea răvăși amintirile, cum poate trezi la viață gânduri și stări pe care le credeam de multă vreme apuse.

Aceasta este lumina pe care eu mi-o doresc mai mult și mai mult în vara ce tocmai a început. Sper să fie însoțită de tihnă și pace. Și mai sper să găsesc tot mai mulți sori desenați pe ghivecele de flori, pe pietre, pe trotuar, pe maga­zia de unelte, pe raftul cu mirodenii din bucă­tărie, și cine știe pe unde încă, sori pe care mi-i lasă la plecare, mereu, unul dintre pruncii mei atunci când mă vizitează, ca să-mi lumineze do­rul de vremea în care trăiam toți sub aceeași lumină a soarelui.