Ferma Ursu – Bogdănita

ROMÂNI CARE AU REUȘIT

Dincolo de ecranele televizoarelor, înne­grite de știri alarmiste despre fel și fel de crize și sfârșituri de lume, există o Românie care își vede de treaba ei: o Românie vie, normală și muncitoare, o Românie tânără, înainte de toate, compusă din oameni hotărâți să își afle un rost. Pe unii, pandemia i-a făcut să tânjească după traiul în aer liber, alții, născuți și crescuți la sat, s-au gândit să se întoarcă acasă, la munca pămân­tului. Cert este că sute de mii de oameni au luat, în ultimii ani, drumul satului, ca o răzbunare, după ce în epoca triumfătoare a socialismului, țăranii au fost aduși în orașe și făcuți muncitori. Majoritatea lor lucrează pământurile familiei sau pământ luat în arendă, cresc animale și reînvie, cu energia lor, viața adesea stinsă a satelor.

Ferma Ursu din satul Bogdănița-Vaslui este un astfel de loc. Însuflețit de Anca Elena Ursu și Silviu Fogoroș, satul a fost pus cu succes pe harta culturilor țărănești autentice și are toate șansele să ajungă un punct de interes pentru toți cei care-și doresc să petreacă o vacanță într-un loc liniștit.

Bondari și pițigoi

Anca are 27 de ani și, în liceu, se visa arhitect la Viena. Pasionată de fotografie, a muncit o vară întreagă să-și cumpere un aparat de fotografiat. Tot făcând fotografii pe ulițele și pe dealurile din sat, a observat foarte multe plante bolnave. Și-a dorit să le poată vindeca, și pentru că n-a găsit pe nimeni care s-o-nvețe câte ceva despre ele, a realizat că agri­cultura e specializarea pe care trebuie s-o urmeze. Zis și făcut. A dat la agronomie și a intrat, iar în timpul facultății, deși a fost recrutată de firme multinaționale, oferindu-i-se inclusiv posibilitatea de a lucra în străinătate, a refuzat. „M-am decis foarte repede să mă întorc acasă. Nu mai erau tineri în sat, și am zis că trebuie să găsim o soluție nu neapărat de a-i în­toar­ce acasă pe cei ple­cați, ci mai ales de a re­vigora viața sa­tului, iar pentru asta, sin­gura so­luție era agricultu­ra”, spune Anca. Pe prie­te­nul ei Anca l-a cunoscut la Cluj, în timpul maste­ru­lui, deși amândoi făcu­se­ră facul­tatea la Iași. Sil­viu e arde­lean, din Ucea-Victoria, ju­de­țul Brașov, un sat de la poa­lele Fă­gă­rașilor. E pa­sionat de vița-de-vie și de pomii fruc­tiferi, iar la Bog­dănița are ocazia să experi­men­teze din plin în acest domeniu. Așa se face că în 2018, au decis că trebuie să înființeze o fermă, dar una mai altfel, în concordanță cu legumicultura care se practică azi. Din pă­cate, deși li­cen­ța și dizertația An­căi s-au axat pe agri­cul­tura eco­lo­gică, su­pra­fața mi­că pe care o cultivă în Bog­dănița nu le per­mite, cel puțin deo­camdată, să ob­țină certificarea de agri­cultură ecolo­gică. O piedică, dar doar trecătoare… „O fi eco un termen la modă, dar eu prefer să spun că facem agricul­tură țărănească așa cum o făceau bunicii și stră­bunicii noștri. Ne axăm pe biodi­versitate, pe asocierile de plante, pe rotația cul­tu­rilor și pe tratamentele naturale ale diverselor boli ce apar la plante”, spune Anca. Îmi po­vestește apoi des­pre cât de eficiente sunt busu­iocul, pus între tomate, ardeiul iute, între vinete, condurașii, lân­gă dovlecei. Se însuflețește când îmi vorbește despre bondari, bucuroasă că încă-i mai vede zburând prin grădină. Pițigoilor le-au făcut căsuțe ca să-i țină aproape, și ei și-au do­vedit din plin eficiența anii trecuți, când au mân­cat larvele de omizi, ce amenințau să se înmul­țească pe­riculos. Au plantat și floarea-soarelui, tot pen­tru ca păsările să stea pe lângă culturile lor, ocro­tindu-le. Dar în lumea legumicultorilor „curați”, Anca și Silviu au devenit celebri drept „colec­țio­nari de tomate”. În grădina lor se cultivă, anual, câte 200 de soiuri de roșii de toate mărimile, culorile și gusturile. „În anii trecuți, am avut chiar și 400 de soiuri, dar ne-am re­strâns puțin”, spune Anca, adău­gând că neobișnuita lor colecție va fi prezentă, în August, la o ex­poziție de gen, toc­mai la Bru­xelles. Tot um­blând pe la târguri și expoziții, prin țară și străină­tate, Anca și-a trans­format nu­mele în renume. În țară, i se spu­ne „Moldo­viAnca”, iar ei îi pla­ce să-și spu­nă, mai mult serios decât în glu­mă, „ȚărAnca din Bog­dă­nița”.

Bunica Elena

În drumurile ei prin străină­tate, Anca a văzut că o fermă poate avea și un rol didactic. „Căutasem în țară o astfel de fermă unde să lucrez, să mă perfecționez pe lângă cineva experi­mentat, dar nu am găsit. Așa am decis să facem noi pasul ăsta. Eu mai făcusem vo­luntariat, alături de cei de la «Eco Ruralis», fusesem în străi­nătate, în schim­buri de experiență, și așa am avut ocazia să văd cât de mult con­tează, la țară, puterea exem­plu­lui”, spune Anca. Drept urmare a ini­țiat numeroase activități cu copiii din sat. Au început cu „Bi­blioteca de la poartă”, câteva raf­turi pe care au pus niște cărți, iar copiii veneau, le luau, le citeau și le aduceau înapoi, ba și altele, în plus. „Părinții mei m-au mu­tat din clasa a treia, cu școala, la Bâr­lad, pentru că aveam mai multe șanse de dezvoltare acolo. Eu vreau să fac astfel încât copiii de-aici, din sat, să nu fie nevoiți să plece. Ne-am implicat să reorga­ni­zăm și să în­noim fondul de carte al bi­bliotecii din comună, când copiii au venit și ne-au spus că ar vrea să citească «Balta­gul» și «Mara», dar nu le găsesc în sat”. Astfel, la inițiativa Ancăi, biblio­teca din sat a devenit un loc vesel și prietenos, nu­mai bun pentru dorința copiilor de a citi. Lucru rar, în ziua de azi, când copiii se trezesc și se culcă cu ochii în tablete.

Entuziasmul Ancăi s-a dovedit molipsitor. În timp, a reușit să adune în jurul ideilor ei 15 vo­luntari – „Voluntarii din Bog­dănița – Din inimă pen­tru Bogdănița”. Acțiunile lor încearcă să îm­bine armonios trecutul cu prezentul. „«Plantația de lavandă» am făcut-o pe terenul bunicii Elena, «Zmeurița din Bogdănița», în memoria unei ve­cine, Tanti Maria, iar «Căsuța cu povești», în memoria lui Tanti Aurica. Iar exemplele ar putea con­ti­nua”, pre­­ci­zea­ză An­ca Ur­­­su. De alt­fel, bu­nica Ele­na este chiar unul din mem­brii de bază ai Fer­mei Ursu. Are 83 de ani, dar nu poate sta fără să mun­­ceas­că. Prin mâinile ei trece tot ce se cultivă la fer­mă, de la se­min­țe, până la plante încărcate de rod.

Ferma Ursu e o afacere de familie. Nu au angajați. Când e nevoie, îi ajută voluntarii și câțiva consăteni, chiar cei care-i priveau cu scepticism la început, convinși că tinerii se vor plictisi după un an și se vor întoarce la oraș. „Unii ne privesc cu speranță, alții cu invidie, deși am încercat să promovăm cât am putut de mult comunitatea, să organizăm cât mai multe activități, să-i aducem pe tineri înapoi. E dureros să-mi văd satul lipsit de vlagă, și atunci tot ceea ce facem, vrem să facem cât mai bine”.

Exemplul pe care Anca își dorea să-l dea celorlalți a dat roade. Câțiva vecini și-au făcut și ei solarii. De la ei procură Ferma Ursu produse, atunci când stocurile lor sunt mai mici decât ce­rerea, și astfel banii rămân în comunitate. Clienții sunt din Bârlad, Vaslui și Iași, iar cei interesați îi pot găsi pe pagina de facebook a fermei. Mulți clienți au ales să vină direct la fermă, să-și culeagă singuri produsele. De la un timp Ferma Ursu are solicitări și de petrecere a vacanței în zonă, pe care, din păcate, deocamdată, nu au posibilitatea de a le onora. „Acesta e unul din planurile noastre de viitor, să construim câteva căbănuțe turistice, pentru că nu avem posibilitatea de cazare pentru cei care ar vrea să vină să stea mai mult pe-aici. E o zonă tare frumoasă și liniștită și ar fi păcat să rămână necunoscută”, spune Anca Ursu.

În copilărie, pe la cinci ani, un vecin i-a spus, previzionar, Ancăi: „Ai să vezi că pământul o să te cheme înapoi!”. Nu știa pe-atunci ce înseamnă asta. Acum știe. „Tot ceea ce fac e pentru că vreau să las ceva în urmă, fie și numai o roșie colorată și parfumată, din care să poți mușca imediat ce ai cules-o, și să te simți fericit!”.