FLORIN FIEROIU (Coregraf): „Sufletul multor oameni normali este în scaun cu rotile”

Timp de o săptămână, coregraful Florin Fie­roiu a lucrat, la Teatrul Național din Timișoara, cu un grup de adolescenți cu dizabilități. Cei șapte participanți au diagnostice teribile: parapareză spastică, retard sever, tetra­pareză spastică, sindrom Down, întârzieri severe în dezvoltarea psihomotorie. Cei mai mulți sunt în scaune cu rotile și nu pot vorbi. Cu toate a­ces­tea, au reușit să im­­presioneze ca ar­tiști, după doar o săp­tă­mână de lucru cu Flo­rin Fieroiu, care i-a avut alături pe regi­zo­rul Simon Dwora­czek, de la „Schauspiel­haus” din Salz­burg, și pe dramaturgul Mi­haela Michailov. Specta­colul a fost o etapă dintr-un proiect mult mai amplu, „Vo­cile orașu­lui”, par­te din Pro­gramul „Ti­mișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii. Am vrut să aflăm de la core­graful Florin Fie­roiu cum a decurs acest pro­iect artistic atât de special.

Când emoția prinde formă

– Cum a pornit acest proiect, atât de greu și îndrăzneț?

– Am dorit să fac un atelier de mișcare cu copii a căror principală problemă este imposibilitatea de a se mișca. Și m-am gândit că cel mai bine ar fi să mă las eu ghidat de ei. Să îi urmez eu în lumea lor, în funcție de capacitățile fiecăruia de mișcare. Și între noi s-a dezvoltat un limbaj emoțional impre­sionant. Fiecare propunere a pornit de la ei.

– Cei mai mulți dintre acești copii nu pot vorbi. Cum ai comunicat cu ei?

– Pentru mine, ca dansator, emoția nu are doar intensitate, ci și formă. Emoția îți dă energie, iar scopul îți dă sensul practic al activității tale. Și am realizat că puteam face asta și cu ei.

– Ai învățat și tu ceva de la ei?

– Copiii aceștia ne-au predat nouă, artiștilor din proiect, lecția autenticității. Dacă este ceva ce pe mine m-a marcat profund în acest laborator, este autenticitatea acestor copii. Ei nu pot juca roluri. Ei nu pot pretinde că sunt altceva decât sunt. Nu pot fi decât ceea ce sunt. De aceea, în viața de zi cu zi, sunt infinit mai adevărați decât noi toți cei care ne considerăm normali. Noi vedem în acești copii numai scaunul cu rotile. Asta este o capcană peste care nu putem trece ușor. Îi vedem în scaun cu rotile și, sigur, ca oameni empatici, primul lucru este să îți fie milă de ei. Când m-am trezit în prima zi la „Centrul de la Podul lung”, unde ei merg la terapie, m-am blocat. Ce o să fac? Cum mă descurc? Eu vreau să fac un workshop de mișcare cu acești copii care au handicap locomotor, e posibil așa ceva? După ce am petrecut o oră cu ei, am realizat că au curiozitatea să mă cunoască. Păi, dacă ei au curio­zitatea să mă cunoască, eu ce trebuie să fac mai de­parte? Nu trebuie decât să mă deschid. Și lucrând cu ei, am înțeles că scaunul cu rotile și dizabilitatea nu sunt decât capcane, care ne fac pe noi să nu ve­dem omul din spatele scaunului cu rotile. Cred că dacă nouă, celor considerați normali, ni s-ar putea vedea dizabilitățile interioare și le-am purta cu noi ca pe niște bagaje, la fel de vizibil cum își poartă ei scaunul cu rotile, am putea să ne con­siderăm egali cu ei în termeni de dizabilitate. Dife­rența este că scaunul cu rotile al sufletului nostru nu se vede.

– Copiii au realizat în timpul atelierului că ceea ce faceți voi este un spectacol?

– A fost o zi în care le-am arătat cum funcțio­nează mecanismul unui spectacol. I-am pus pe toți, frumos, în linie, și apoi, unul câte unul, însoțiți de actorul lor partener, ieșea de după o ușă, apărea în fața celorlalți și devenea actor. (Trebuie spus că fiecare copil a avut ca partener de scenă o actriță a Teatrului Național din Timișoara, alături de care au lucrat.) Partenerele lor, actrițele, făceau o reverență, iar noi, cei din public, aplau­dam. Iar ei au înțeles foarte repede acest mecanism al teatrului. Să te lași privit. Lu­crurile pe care le faci să ai­bă onestitate și simplitate, iar ceilalți, în măsura în care simt intenția ta, să te apre­cieze și să te recompenseze cu aplauze.

„Pe scenă, în Țara Minunilor”

– Cum s-au comportat ca actori?

– Copiii au descoperit o Țară a Minunilor care este tea­trul cu costume, cu mu­zică, cu povești. Tot ei au putut să creeze muzica, în timpul primei zile de laborator, printr-o apăsare de de­get pe un computer, au ales costumele cu care ac­trițele, care erau oglinda lor, să se îmbrace și, în cele din urmă, una dintre fetițe, Ale (Alexandra) ne-a convins să facem un spectacol cu ei. Atunci când am făcut exercițiul prin care voiam să le explicăm copiilor mecanismul teatral, iar actrițele s-au costu­mat și au ieșit din spatele ușilor care duc în sala de spectacol, după terminarea exercițiului, Ale (Ale­xan­­dra) mi-a arătat cu mâna o ușă. M-am dus cu ea lângă ușă. Mi-a făcut semn să o deschid.Voia să știe ce este în spatele ei. Am intrat. După prima ușă era o a doua ușă. Mi-a făcut semn să o deschid și pe aceea. I-am deschis și următoarea ușă, care dădea în sala de spectacol. Apoi am ajuns în scenă. Toți copiii au fost imediat curioși să vadă ce este acolo și așa au ajuns cu toții în scenă. Din dorința lor, și nu din dorința noastră. Când s-au trezit în spațiul ace­la mare, a fost o bucurie imen­să pe ei. Din clipa aceea, aproape că nu îi mai puteai scoate de pe scenă, și atunci am decis să nu prezentăm doar un film la finalul atelie­rului, așa cum suna inițial pro­iectul, ci să facem un spec­tacol cu acești copii fabuloși, pe scenă. De atunci lucrurile au început să capete dimen­siu­nea unei prezentări reale a si­tuației lor. Nu este un spec­tacol făcut de noi pentru ei, ci un spectacol făcut de ei împreună cu noi. Și astfel a ieșit cu adevărat ceva autentic. Pentru că nu am vrut să „coafăm” realitatea (am fi putut, suntem oameni de teatru), nu am vrut să arătăm că viața acestor copii e minunată, pentru că atunci toți cei prezenți în sală s-ar fi dus acasă, liniștiți că totul e în regulă și că societatea și-a făcut datoria. Dar lucrurile nu stau așa. În realitate, o mamă nu stă cu un copil cu dizabilități doar câteva ore, timp de o săptămână, ca noi, ci o viață întreagă, fără alte ajutoare, decât cele ale familiei. În realitate, după ce împlinesc 18 ani, tinerii cu dizabilități nu mai au acces la niciun centru de terapie administrat de stat, în realitate, ei nu au un viitor. De aceea, spectacolul nostru se și numește „Viitorul copiilor”.

O întrebare pentru domnul primar

– În urma atelierului vostru, se pare că se va deschide în Timișoara un centru de terapie și de socializare pentru adulții cu dizabilități.

– Ăsta a fost un lucru extraordinar! După o zi de atelier, ne-am bucurat unii de alții, ne-am îmbrățișat cu copiii…Ce frumos a fost! Și a venit la mine Roland, fratele Ronei, una dintre fetele din proiect. Rona are 16 ani. Peste 2 ani, nu va mai avea acces la programele de la Centrul Podul Lung, de exem­plu. Asta înseamnă că părinților le vor trebui mulți bani pentru terapie, că nu se va mai întâlni cu prie­te­nele ei (poate ne vine greu să credem, dar chiar da­că acești copii nu au limbaj extern, nici verbal, nici gestual, comunică între ei și leagă prietenii) și că nu se va mai putea dezvolta pe un trend ascen­dent. Roland a venit la mine și mi-a spus: „Aș vrea să îl întreb și eu ceva pe domnul primar”. Roland este și el un copil cu mari emoții și cu mici greutăți de exprimare, pe care încearcă să și le ascundă. Eu am fost uimit: „Ce întrebare vrei să îi pui domnului primar?”. „Vreau să îl întreb când o să ne facă și no­uă un centru pentru copii de dezabilități (așa a zis, dragul de el, „de dezabilități”) care, dacă împlinesc 18 ani, nu mai au unde să se ducă. Am înțeles atunci că nu noi, artiștii, suntem purtătorii acestui mesaj, ci că mesajul este conținut chiar de ei, de copii. Și atunci l-am invitat pe Roland, dat fiind faptul că el era singurul dintre copii care poate să vorbească, să fie purtătorul de cuvânt al tuturor. Ne-am gândit că este un mesaj extrem de important. Ne-am zis: „Facem liniște în scenă, îi vom da microfonul lui Roli și – Doamne ajută, ca Roli să își înfrângă temerile și să îi pună întrebarea domnului Fritz, care își anunțase prezența la spectacol. Eram cu toții cu inimile strânse, gândindu-ne ce se va întâmpla dacă Roli nu va vrea să vorbească. Pentru că nu știam cum va reacționa în fața publicului, iar noi nu voiam să îl manipulăm în niciun fel.

– Erați pregătiți și cu varianta că nu va putea vorbi?

– Ne-am gândit că, până și un moment lung de liniște al unui copil care are un microfon în mână, dar nu are puterea să vorbească audienței, este deja un mesaj foarte puternic, care vine exact în linia acestui proiect. Pentru că prin”Vocile orașului”, teatrul îi reprezintă și pe cei care nu se pot auzi. Așa că indiferent dacă Roli avea sau nu să vorbească, prezența lui vorbea de la sine. Dar Roli a vorbit. Și nu numai că a vorbit, dar l-a și făcut pe primar să promită că va face centrul pentru adulți cu dizabilități.

– Roli a fost parcă un înger al celorlalți copii…

– Da, chiar s-a îmbrăcat într-o cămașă lungă și albă, probabil că pe el îl ducea cu gândul la biserică, la divinitate…

– Workshop-ul vostru s-a în­che­iat cu o prezentare în fața publi­cului timișorean, a autorităților, a ONG-urilor, a pedagogilor și tera­peuților, a familiilor copiilor cu diza­bilități, și urmează un spec­tacol mult mai amplu, anul viitor. Am înțeles bine?

– Da. Regizorul Simon Dwo­raczek, cu echipa sa din Salzburg, va pune în scenă un spectacol pe un text scris de dramaturgul Mihaela Michailov (ei au fost tot timpul par­te­nerii mei, în cadrul work­shopului). Așa că în 2023, în cadrul programului „Timișoara, Capitală Culturală Europeană”, vom avea un spectacol în care nu vom reprezenta, pur și simplu, niște personaje, ci vom încerca să prezentăm publi­cului niște experiențe, nu doar ar­tistice, ci și umane, pe care le vom avea cu acești copii. Noi nu suntem terapeuți, nu avem pretenția asta, dar este imposibil să nu vezi că latura aceasta puternic educativă a unui astfel de demers funcționează în ambele direcții. Pe de o parte, co­piii se deschid mai mult, se bucură de această lume a imaginarului, iar noi, prin contactul cu ei, intrăm în comunicare cu autenticul din acești copii, autenticul în stare pură.

Balet pe roți

– Mi-ai mărturisit că nu ai mai dansat de 14 ani și că nici nu aveai de gând să o mai faci vreodată. În­tâlnirea cu acești copii te-a făcut să dansezi din nou. Cum s-a întâm­plat?

– Nu e nicio minciună. Acum 14 ani, m-am oprit din a mă mai arăta pe scenă. Nu mai găseam un scop. Ca artist, eu am avut întotdeauna bucuria de a mă întâlni cu publicul, dar și responsabilitatea de a face din această întâlnire ceva mai mult decât o demonstrație personală. Dar acum 14 ani, nu am mai găsit un scop în a apărea pe scenă. Poate că este și asta un soi de dizabilitate. Și am preferat să mă exprim altfel: pedagogic, lucrând cu tinerii, mai ales, și coregrafic, în special în spec­tacole de teatru. Când am în­ceput să lucrez cu acești copii, am încercat să ajung la o comunicare cu ei. Și am încercat să caut rapid în interiorul meu, ce este adevărat în mine. Și dându-i IPad-ul muzical Alexandrei (unul dintre cei mai speciali dintre copii), să creeze ea o muzică, închizând ochii, ea mi-a dat trei sunete, iar eu am început să dansez în baza acelor trei sunete. Atunci am înțeles că lucrul cel mai autentic în mine este mișcarea. Am început să mă mișc împreună cu Ale, să fac o coregrafie spontană, cu scaunul ei cu rotile. După care am început să joc vreo 30 de roluri pentru copii. Să îmi pun o cască de constructor, urechi de iepuraș… și această muzică și acest joc și acest iureș de personaje și de mișcări a început să mă deschidă în primul rând pe mine și să mă poarte în lumi diferite. Sigur că acest moment al „judecății”, în care eu a trebuit să descopăr ceea ce este esențial în mine a fost recompensat din plin. Cum erau recompensele? O privire fericită, un zâmbet, acolo unde se putea, și atenție nedisimulată. Pot spune fără exagerare că acești copii mi-au redat sensul dansului. Nu aș urca din nou mâine pe scenă, într-un spectacol oarecare, dar aș dansa oricând alături de ei, pe scenă.

Cum a mers Alexandra

– Copiii te-au simțit foarte aproape, chiar Ale, fetița rezervată la început, s-a deschis și ai construit o relație foarte frumoasă cu ea. Fiecare zi se termina cu o întrecere între voi doi în scaune cu rotile.

– Da. M-am gândit să mă așez la nivelul lor. Pentru copii, poate că este normal ca adultul să fie mai înalt, dar eu am vrut să nu mă perceapă așa. M-am așezat într-un scaun cu rotile și, imediat, Ale a simțit nevoia să facă un concurs de viteză cu mine, în foaierul teatrului. M-am străduit să o întrec, dar nu am avut nicio șansă. Mă bătea de fiecare dată. M-am simțit un pic frustrat, dar nu poți fi bun la toate. Apoi a vrut să se ridice din scaun și să meargă cu mine de mână. Acesta a fost iar un moment emoționant. Ale văzuse culoarul de acces din scenă către sală, un culoar ce urcă până la ultimul rând al sălii, și a avut curiozitatea să vadă cum se vede, invers, de sus până jos, să schimbe perspectiva. Văzuse cum e să fii pe scenă și acum era curioasă să vadă cum e să fii spectator. Și mi-a tot arătat cu degetul, că vrea să ajungă acolo. În prima zi am spus nu și m-am gândit că va uita. A doua zi mi-a arătat din nou acel culoar. Așa că am rugat-o pe partenera din workshop a Alexandrei, Alina Ilea, care este actriță a Teatrului Național din Timi­șoara, dar și psiholog, am rugat-o să o luăm amândoi de câte o mână pe fetiță. Ale s-a încordat cât a putut și a reușit să se ridice în picioare, spre uimirea și bucuria noastră de nedescris. Cu foarte mare grijă, pas cu pas, am urcat-o pe fiecare treaptă, noi gân­dindu-ne că se va opri, dar ea nu s-a lăsat până nu a ajuns în ultimul rând. A privit scena. Părea foarte mulțumită de ceea ce vede, și apoi, la fel de ușor, pas cu pas, cu noi de mână, a coborât treptele. A fost o bucurie imensă pentru ea și o experiență pe care a vrut, apoi, să o repete în fiecare zi. Între artiști și copii s-a creat un fluid de co­municare, iar noi am încercat să răspun­dem, pe cât puteam, dorințelor lor.

– Ați avut temeri că se vor speria când vor vedea la spectacol atât de mulți oameni în public?

– Sigur că da, dar ei s-au dovedit a fi artiști adevărați. Mult mai adevărați decât noi. Noi am fost mult mai speriați decât ei. Copiii s-au bucurat nespus să fie văzuți, să fie aplaudați, „vocea” lor să fie auzită. Ei sunt copiii pe lângă care, oamenii trec pe stradă, fie fără să le arunce o privire, fie să îi privească doar cu milă. Or, aici au fost în centrul atenției, publicul din Timișoara a venit să îi vadă, iar întâlnirea cu alți oameni le-a făcut nespus de mult bine.

– Îți amintești cum te-ai apucat tu pentru prima dată de dans?

– Eu am ajuns dansator dintr-o gre­șeală. Eram elev în România comunistă și voiam să citesc revista „Cutezătorii”. Și de la școală, mi-au spus că nu o pot primi, decât dacă mă înscriu la un cerc, la Casa pio­nierilor. M-am dus acolo, dar nu mai erau locuri libere nici la matematică, nici la alte cercuri. Nu mai aveau locuri decât la balet. Eu voiam atât de tare revista „Cutezătorii”, încât m-am înscris. Multă vreme nici nu am spus acasă, că mi se părea cam rușinos ca un băiat să fie la balet, unde, se știe, merg numai fetițele care vor să se îmbrace în tutu. Și, la un mo­ment dat, a venit o comisie, ne-a văzut și mi s-a spus că trebuie să merg la școală, la București. M-am dus. În mintea mea cre­deam că e vreun liceu sportiv sau ceva de genul ăsta. Dar era Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”. Și uite cum de la dorința mea de copil, să citesc revista pionierilor, am ajuns dansator și apoi coregraf și pro­fesor.

Carte de vizită

Florin Fieroiu a absolvit Liceul de Co­regrafie „Floria Capsali” din Bucureşi şi a studiat Coregrafia la Universitatea Naţio­nală de Arte Bucureşti şi la „Duke Uni­versity” în North Carolina. În 1996, a fost dis­tins cu premiul „Le Prix Individuel d’Interpretation”, la a cincea ediţie a Întâl­nirilor Coregrafice Internaţionale de la Paris. În 2008, a fost laureat cu premiul special UNITER, pen­tru coregrafie în arta specta­colului. A fost pro­fesor la U.N.A.T.C. Bucureşti. A lucrat pe aproape toate scenele țării, cu mari re­gizori, precum Ale­xan­dru Dabija, Silviu Purcărete, Tompa Gabor, Tudor Cristian Popescu, Alexander Hausvater și mulți alții. În prezent, este coregraf angajat al Teatrului Național din București, dar are multiple colaborări prin țară și prin străinătate.

Foto: ADRIAN PÎCLIȘAN – TEATRUL NAȚIONAL TIMIȘOARA