Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

SOFIA VICOVEANCA: „Eu, Sofia Micu, înainte de orice, sunt o refugiată din Ucraina”

Suflul negru al războiului

– După doi ani de pandemie, iată-ne trăind sub o mai grea ameninţare: războiul din Ucraina. Sti­mată doamnă, locuiţi în Bucovina, atât de aproa­pe de linia frontului, cum îi simţiţi apăsarea?

Foto: George Checheriță

– Of, Doamne! O apăsare ca un suflu negru, ce-mi întunecă sufletul. Mă frânge, pentru că eu, Sofia Micu, înainte de orice, sunt o refugiată din Ucraina, azi în vârstă de optzeci de ani. Copilăria mea, cei mai frumoşi ani din viaţa unui om, a fost marcată de lacrimi, tocmai din această cauză. Tot ce am încercat să închid în mine cu mii de lacăte, de-a lungul vieţii, s-a deschis odată cu acest război. Eu nu am amintiri de la momentul propriu-zis al refu­giului, aveam doar câţiva anişori când mama m-a luat în braţe şi am fugit, dar toţi anii de amărăciune ce au urmat, tot timpul cât l-am aşteptat pe tata să vină de pe front, tot greul şi sărăcia sunt în amin­tirile mele veşnice. Şi azi, când închid ochii, eu nu­mai aşa mi-o amintesc pe mama: în genunchi, fără nicio vorbă, dar cu chipul ud de lacrimi. Ea, biata, nu-mi povestea nimic din momentul refugiu­lui. Niciodată! Ţin minte ca azi, cum într-o seară, după o zi de muncă, stăteam una lângă alta, pe prispa casei de la Vicovul de Jos. Am adormit în braţele ei. Atunci a venit un vecin mai în vârstă să ne dea bi­­neţe şi s-a aşternut la vorbă cu mama. M-am tre­zit, dar n-am deschis ochii; am tăcut chitic să aud ce povestesc. Îşi mai vărsa mama amarul cu prie­tenii, le povestea de tata, care dispăruse pe front (el s-a întors acasă când eu eram deja şcolăriţă), le po­vestea despre casa din care plecaserăm. Eu, cu ochii închişi, nici nu mişcam, pentru că ştiam că mama s-ar fi oprit imediat din vorbă dacă mă vedea trează. Voia să mă ferească de suferințe. Aşa, pe ascuns, am aflat eu despre suferinţele unei femei refugiate cu pruncul în braţe, iar războiul de azi mi le re­aprin­de dureros în inimă.

„În satul nașterii, la Toporăuți”

– Aţi mai ajuns vreodată acolo, în locul unde v-aţi născut şi de unde aţi fugit din calea războ­iului?

– Anul trecut, Televiziunea din Iaşi mi-a făcut un dar de ziua mea şi m-a dus la Toporăuţi, locul în care am văzut lumina zilei. În locul casei părin­teşti, al micului magazin cu de toate, pe care-l deţi­neau pă­rinţii mei înainte de război, este azi o livadă de pomi. Am mâncat mere, mi s-au părut cele mai bu­ne de pe pământ. Apoi am mers la biserica unde am fost botezată. M-am ferit cât am putut de „ochii” aparatului de filmat, pentru că în cele două zile cât am stat în Ucraina, am lăcrimat mereu. Dar nu erau lacrimile mele, eu plâng lacrimile mamei mele, pentru că ea a trăit cu adevărat ruptura de lo­cul ace­la. Acum, cu acest nenorocit război, îmi dau seama cât de asemănătoare sunt situaţiile. Copiii care trec azi speriaţi graniţa, părinţii lor, cu toţii vor fi mar­caţi pe viaţă de prezentul pe care sunt nevoiţi să-l îndure. Mă trec toţi fiorii când mă gândesc la oame­nii aceştia care trăiesc în prezent drama răz­boiului şi o vor duce veşnic cu ei! Au lăsat totul în urmă, exact ca acum optzeci de ani: taţi, fraţi, casă, amin­tiri. Faptul că acum unii pleacă în maşini, iar atunci fugeau în căruţe sau pe jos, nu face nicio diferenţă în inimile lor zdrobite. Oamenii aceştia o iau de la capăt, de la zero, o altă viaţă, la voia Domnului…

„Doamne, numai în Tine e puterea”

– Dumneavoastră cum vă apărați sufletul de răul din jur? Izbutiți?

În casa de la Vicov

– Când a început nenorocirea din Ucraina, eram în apartamentul meu din Suceava, şi nu mă puteam desprinde de televizor. Vă rog să mă credeţi că am slăbit patru kilograme doar de supărare, de jale. Atunci am început să mă rog: „Doamne, numai în Tine e puterea, doar Tu le poţi rândui pe toate, mă las în seama Ta. Dacă Tu, Doamne, mi-ai croit în viaţă un drum cum n-am crezut în veci că poate exista (să cânt peste şaizeci de ani, să joc în filme, să iubesc, să am un prunc, să apuc vârsta asta), atunci, numai Tu ştii cum să aşterni cărarea omului. Mă las pe mâna Ta.”. Asta am spus atunci şi o spun repetat, de câte ori simt nevoia. Pe mine mă ajută enorm vorbitul cu Dumnezeu şi sentimentul acesta de abandon pe care-l am când Îl rog să mă ghideze, să-mi fie El călăuză. Aşa mă apăr de rău: lăsându-mă în voia Lui. Cred că oricine poate face asta. Atâta timp cât crede în puterea divină, o poate face oricând, oriunde îl cuprinde deznădejdea. Vă rog să mă iertaţi, eu sunt creştin-ortodoxă, dar nu prea merg la biserică. O spun deschis, în faţa lumii. Nu cutez să merg la slujbă, pentru că mă recunoaşte lumea şi mă invită la poze, mă întreabă tot felul de lucruri şi mă distrage dintr-ale mele. Nu mă plâng, oamenii sunt bine intenţionaţi, îi înţeleg, dar eu vin acolo să mă rog şi simt că păcătuiesc în biserică dacă gândul meu nu e numai la Dumnezeu. Am vorbit cu duhovnicul meu, l-am rugat să mă la­se să vin dimineaţa, foar­te de­vreme, ori să-mi îngă­du­ie să mă rog acasă sau în pă­dure. De altfel, eu aco­lo, în codru, şi cânt. Nu pot repeta în apartamen­tul meu de la bloc, pen­tru că su­păr vecinii, aşa că vo­cea mea se încăl­zeş­­te sub bolta pădurii sau la casa de la Vicov. Tot în le­gătură cu în­tre­ba­rea dumitale…, mai es­te un lucru pe care-l fac pentru liniştea sufle­tu­lui meu: spun des „mul­­ţu­mesc”. „Să nu uiţi să mulţu­meşti. Să mulţu­meşti, să dai bineţe şi să ierţi”, aceste lucruri m-a învă­ţat tot mama, şi mi le re­peta mereu. Seara, până adorm, îmi cer ier­tare pentru păcatele me­le, pentru gândurile urâ­te, pentru câte o privire dură (ştiu cât de tăios mă pot uita câteodată), pentru cine ştie ce rău am făcut fără să vreau. Îmi cer iertare până adorm. Avem capaci­tatea asta de a ierta, şi dacă ne folosim des de ea, ne va fi mult mai bine. Uitaţi, se întâmplă în lumea satului ca oamenii să se certe de la te miri ce – un hotar de pământ, un ban, o vorbă… Sunt în stare să ţină supărarea aceea ani în şir. Dar, în momentul în care apare un necaz la una dintre aceste familii certate, ceilalţi sunt primii care bat la uşă şi în­treabă: „Ce pot face? Cum să ajut?”. La necaz, uită toată ran­chiuna şi se comportă de parcă ar fi crescut în ace­laşi leagăn. Oamenii la amar se adună, nu se res­ping, şi uite aşa, sufletele lor împreunate sunt ca­pa­bile să se vindece mai uşor de toate cele rele. Chiar dacă nu poţi face ceva anume pentru omul în necaz, poţi măcar să-l asculţi. E mare lucru, iar sufletul tău se va uşura odată cu al lui.

„Venim tot o fugă la graniţă şi întrebăm: «Ce putem face?»

– Mai observaţi felul acesta de a fi şi azi în Bucovina, au rămas bucovinenii la fel de vrednici şi de credincioşi ca pe vremuri?

– Da. Şi nu numai în Bucovina, ci pretutindeni în ţară. Iar lucrul acesta se manifestă azi, în soli­da­ritatea faţă de vecinii ucraineni. E necaz mare aco­lo, iar noi venim tot o fugă la graniţă şi întrebăm: „Ce putem face? Cum să vă fim de ajutor?”. Deci e limpede că nu ne-am pierdut omenia, doar că, fiindu-ne bine o bună bucată de timp, am uitat să o manifestăm, am uitat că suntem capabili de ea. Poate am crezut că nu ne mai este necesară şi iată cum o nenorocire din asta ne arată că a fi om, a avea sufletul deschis şi bun este cel mai important lucru din lume.

„Nu port obrazul la călcâi”

– Doamnă Sofia, sufle­tul dvs. crește tot mai tare odată cu vârsta, parcă nu ar trece anii peste dum­nea­voastră. De cântat mai cântați? Mai aveţi con­cer­te?

– Am concerte, am eve­nimente. Unele sunt amâ­nate din anii trecuţi, din cau­za pandemiei, chiar mă chinuiesc puţin cu pro­gra­mul, ca să nu le suprapun. Nu port obrazul la călcâi, ce am promis e bun promis. De exemplu, în August, o rădăuţeancă de-a mea se mărită în Scoţia, şi mă vrea să cânt la nunta ei. Mă duc! Zău dacă nu mă duc! Sper ca muzica, prin puterea ei, să lege toate sufletele de acolo, că altfel nu ştiu ce-ar înţelege nuntaşii. Lăsând gluma la o parte, aş mai vrea să spun că muzica, dra­ga de ea, a fost în mod neaşteptat tovarăşul meu de drum timp de şaizeci şi trei de ani. Nicio secundă din copilăria mea nu mi-am imaginat aşa ceva. Vin din inima satului, am fost crescută să rămân acolo, lângă mama. Cântecul era doar un fundal sonor al muncii de la câmp, de la clacă, poate de aceea,mi-am şi început cariera cu un bagaj de melodii cât se poate de tradiţionale. Erau toate de acolo, din ţarină, din jalea ţăranului muncitor. Dar tocmai pentru că sunt învăţată să muncesc, sunt absolut convinsă că, dacă ar fi să o iau de la început în via­ţă, chiar și fără muzică, eu tot n-aş muri de foame. N-am avut zestre la măritiş, dar mama m-a învăţat să fac de toate şi mi-a zis că munca este averea pe care mi-o dă. Asta e bogăţia moştenită de la ea. Aşa că ştiu să cos, să ţes, să gă­tesc, să mulg vaca, să dau la sapă, să cultiv. Nu vă imaginaţi câtă linişte mi-a dat munca în viață. Aşa­dar, vara mea este azi plină de muzică, dar dacă Dumnezeu mă aşeza pe altă cărăruie, simt eu că felul în care am fost crescută m-ar fi ajutat să am verile pline de cămăşi cusute de mână, sau de mun­că la vreo gospodărie, sau de cărţi scrise, sau de foi desenate, sau mai ştiu eu ce activităţi mi se legau de mână. Şi aş fi fost la fel de fericită şi de mulţu­mită. În voia Domnului să fie toate, că El ştie cel mai bine cum să le potrivească!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian