Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

NIKY WOLCZ (regizor al scenei internaționale): „Am trăit toată viața ca un oaspete”

„Face un teatru altfel, face un teatru altcum”, scriau despre el cronicarii, cu 50 de ani în urmă. Dar exact când spectacolele lui începuseră să stârnească valuri de aplauze, situația politică l-a împins să emigreze. Azi, Niky Wolcz trăiește și predă la Frankfurt, în Ger­mania, după ce timp de peste două decenii a co­laborat ca regizor și profesor cu teatre și univer­sități prestigioase din SUA, Franța, Elveția, Aus­tria. De vorbă cu un mare regizor al scenei inter­naționale, care nu și-a dorit niciodată să părăsească România.

– Domnule Wolcz, de unde se trage numele pe care-l purtați?

– E șvăbesc. Familia bunicilor e originară din Franconia, din Germania. A emigrat în Banat pe vremea Mariei Terezia. La sfârșitul secolului 18, bu­nicul s-a mutat în SUA, la Saint Louis. Tata s-a născut acolo, dar după doi ani, bunicul s-a îmbol­năvit și a ținut să se întoarcă în țară. Apoi a venit războiul și au decis să rămână în Banat. Se simțeau mai ocrotiți acolo, fiindcă erau parte din Austro-Ungaria.

– Aveați deci în sânge ușurința de a călători.

– În familia mea sunt mulți oameni care au plecat. Dar când eram foarte tânăr, nu mă gândeam deloc să emigrez. Moda asta a plecării a venit mult mai târziu, când situația politică în România se deteriorase, iar statul german a decis să răscumpere familiile de nemți. Atunci au început să plece, familie după familie, și am decis și noi să facem asta. Eu am fost primul. Era în ‘75.

– Erați tânăr actor. Ce viață artistică lăsați în urmă la București?

În ”Leonce și Lena”, alături de Irina Petrescu

– Una foarte efervescentă. La Institutul de Tea­tru, unde eram proaspăt aterizat de la Timișoara, se crease o comunitate fantastică. Eram coleg cu An­drei Șerban, cu Aureliu Manea, cu Ivan Helmer, cu Ovidiu Schumacher și Florian Pittiș. Noua regie luase avânt, datorită lui Liviu Ciulei, care preluase Teatrul Bulandra și inițiase spectacole extraor­dinare. I-a luat alături pe Lucian Pintilie, pe Radu Pen­­ciulescu, pe Lucian Giurchescu, pe David Esrig. Dar noi i-am mai prins și pe greii generației precedente: pe George Vraca, pe Alexandru Giu­garu, pe Birlic, care erau teribili. Erau e­norm de multe talente pe metru pătrat, se năș­tea atunci un fel nou de a face teatru. Aveam ac­ces la spec­tacole ex­traordinare. Păstrez a­mintiri foarte fericite din perioada studenției. Chiar mă simțeam ocro­tit, parcă primeam de la univers numai cadouri.

– Și cum s-a frânt tot entuziasmul ăsta, de ați decis să plecați?

– După ce am fost angajat la Bulandra, am repetat „Revizorul”, „Așteptându-l pe Godot” și „Fur­tuna”, vreme de patru ani, și niciunul dintre spectacole nu reușea să ajungă la premieră. Cădeau mereu la cenzură. Aproape că nu se mai putea lucra. Liviu Ciulei plecase, Andrei Șerban era în SUA, Lucian Pintilie se mutase în Franța, David Esrig se mutase în Germania. Eu nu voiam să plec, dar voiam să lucrez, iar afară puteam. Ieșeam constant în turnee, dar nu rămâneam. Până când au plecat toți, și atunci am decis să rămân și eu în Germania.

– Cu regrete?

– Multă vreme am sperat că mă voi întoarce. Și m-am și întors de câteva ori la rând, din nostalgie, dar de fiecare dată am fost dezamăgit. Găseam oa­meni tot mai disperați, care se agățau de mine și-mi spuneau: „Vreau și eu să plec. Cum să fac? Zi-mi, tu cum ai făcut?” M-am lăsat tot mai prins de noua mea viață. Și m-am convins că nu mai am ce căuta înapoi.

– În Germania v-ați adaptat ușor?

Cu marele actor Emil Botta

– Nu pot să spun că mi-a fost greu. Mi-a fost puțin teamă, pentru că ple­cam dintr-o țară unde eram angajat la Institutul de Teatru, ca asistent al lui Esrig, eram angajat și la Bulandra, jucam și la Național, făceam și filme. La 30 de ani, tre­buia s-o iau de la zero. Dar în tea­tru, oricum o iei mereu de la zero. Iar eu am avut mai degrabă noroc. N-a trebuit să fac audiții, să mă pre­zint prin nu știu câte părți, fiindcă propu­ne­rile curgeau, ve­nea un angajament după celălalt, spectacolele pe care le fă­ceam erau cartea mea de vi­zită. Greutățile țineau mai de­grabă de faptul că trebuia să mă tot mut din loc în loc. Apoi, Occi­den­tul m-a impre­sio­nat, m-a sedus din multe puncte de vedere. Dar m-a și decep­ționat. Nu că aș fi fost eu briliant la școală, chiar n-am fost, dar româ­nii aveau atunci o educație mult mai so­lidă. Am rămas deseori sur­prins că actorii cu care lu­cram în Vest nu cunoșteau lucrări clasice. Nu reu­șeau să facă conexiuni, fiindcă le lipsea cultura generală. Erau în schimb obsedați de cotidian și de politic. Meta­fizica le era suspectă, nu căutau sub­stra­tul spiritual, pur și simplu, nu auzeau ce e în sub­text. În anii aceia, până și spectacolele lui Beckett, care sunt atât de pline de mis­ter, erau inter­pretate tot în cheie politi­că.

– Domnule Wolcz, ați avut norocul să nu plecați singur, ci cu soția dvs., Ursula Nuss­bächer, actri­ță și ea. A ușurat asta lu­cru­rile?

– Bineînțeles că m-a ajutat, mai ales că Ulla a primit prima an­ga­jament, a făcut audi­ție la un teatru unde lucra și domnul Ciu­lei și a semnat un con­tract pe trei ani. Știam că, cel puțin, avem unde sta. Iar apoi au început să curgă contractele și la mine. Și a fost bine.

– Pare că e o dragoste care învinge și timpul, și granițele…

– În 50 de ani, am fost aproape în fiecare zi îm­pre­ună, și la teatru, și acasă, și la școală. Ne-am cunoscut la București, deși amândoi suntem nemți, eu din familie de șvabi, ea din familie de sași. Prac­tic, ea e inamicul. (râde) Între șvabi și sași există o mai veche concurență istorică, sașii se con­sideră mai nobili, mai elitiști, fiindcă sunt mai vechi pe pământurile astea, acum 600 de ani aveau deja citadelele lor.

– Copii aveți?

– Nu, am tot amânat, până când nu s-a mai pu­tut. Am și lucrat imens de mult amândoi, am avut în comun meseria asta și pasiunea pentru teatru, și astea ne-au legat.

– O viață întreagă dedi­cată teatrului! Totuși, cum faci să nu te plictisești, cum te rein­ven­tezi? Din ce vă încărcați, dom­nule Wolcz?

– Inspirația se hrănește în dialog cu alții. Din obsesia asta că ceva ce tocmai ai des­coperit va putea fi folosit când­va într-un spectacol, că o idee pe care o ai în­tr-o zi va fi realizabilă pe sce­nă. N-am căutat niciodată inspi­rația, a venit singură la mine. Ci­tesc destul de mult. Ascult mu­­zică, mai ales operă și muzică clasică. Am o colecție uriașă de CD-uri. Mă plimb. Eu mereu m-am mișcat mult, încă fac cons­tant anumite antre­namente. Plim­bă­rile sunt ca niște con­­tem­plări, sunt un timp de reflecție. Me­reu pe același tra­seu, până la râu și până la pod.

– Dar unde lo­cu­iți acum?

Cu Andrei Șerban, la Paris

– Lângă Frank­furt. Timp de 14 ani, am predat și mon­tat la Frankfurt, și a­tunci ne-am stabilit aici, să fim aproape. Sun­tem în­con­jurați de pădure și e foarte plăcut.

– Cu nemții ade­vă­rați cum vă împăcați?

– Cu ăia reci, calculați și distanți, nu m-am prea împrietenit. M-am împrietenit doar cu cei căldu­roși, care-mi seamănă.

– Dar exilat v-ați simțit vreodată?

– Nu, deși am trăit ani de zile în geamantan, în săli de repetiții, în apartamentele teatrelor, în apar­ta­mentele universităților, peste tot pe unde eram invitat. Așa trăiesc regizorii, mereu pe drumuri. Am stat patru ani în Germania, apoi ne-am mutat în Elveția, apoi în Statele Unite… Dar peste tot pe unde am fost, am trăit ca un oaspete. Și statutul de oaspete e unul foarte plăcut.

– Și acasă unde mai era?

– Acasă era acolo unde plăteam facturi. (râde) Greu de spus. Când trăiam la New York, trăiam așa de intens, că uitam cu totul că avem o casă la Frank­furt. Apoi, reveneam la Frankfurt și reluam lucrurile de unde le lăsasem, iar New Yorkul părea ceva foarte îndepărtat. Casa e tot ce port cu mine și nu port foarte multe. Obiceiurile se schimbă, de la oraș la oraș. În New York, nu am avut niciodată mașină, aici la Frankfurt am două.

– În România vă mai întoarceți?

– Vin uneori la București, deși ultima oară l-am găsit cam aglomerat pentru gustul meu. Am căutat să fiu aproape la toate edițiile Festivalului de Tea­tru din Sibiu. Iar la Timișoara, mă întorc cu plăcere de fiecare dată. Primăvara asta am revenit, de pildă, pentru un workshop. Mă bucur să revăd mai ales locurile legate de copilă­rie: școala, biserica, teatrul.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian