Părintele IOSIF RĂZVAN BENA: „Mecanica cuantică este mult prea complexă pentru a fi pătrunsă de mintea umană, iar asta îi smerește pe fizicieni și deschide calea către credință”

De la fizică la Dumnezeu

– Se numără printre cele mai strălucite minți ale fizicii contem­porane. Angajat al Institutului de Fizică Teoretică al Universității Paris-Saclay din Franța, absolvent a două facultăți (fizică și mate­matică) la MIT în SUA, studiază în timpul săptă­mânii găurile negre și teoria stringurilor, iar duminica se îmbracă în haine de preot și oficiază Sfânta Liturghie, într-o biserică orto­doxă a românilor. În inima lui, știința s-a întâlnit cu credința –

Micul fizician din Ghelari

E amabil, săritor și smerit. Și vorbește repede-repede, semn că mintea o ia adesea înaintea cuvin­telor. O minte sclipitoare, dublată de o inimă pe măsură – calea de aur, pentru a fi, în același timp, și preot, și savant, un slujitor deopotrivă al credinței și al științei. Iar începuturile acestui drum coboară mult în timp și mult dincolo de granițele însorite ale Franței. Totul a început în România, la Hune­doa­ra, într-un sat străvechi din Ținutul Pădurenilor. „Am crescut la Ghelari, până la patru ani. Acolo, un părinte vrednic, Nerva Florea, a ridicat o super­bă catedrală. O vezi de oriunde mergi. E o prezență în viața ta. Dacă era o bisericuță mai mică, poate că nu aș fi fost atât de șocat de ea, copil fiind. Dar așa, măreția cate­dralei mi-a născut în ini­mă un sentiment a­par­te – sim­țeam că Dum­nezeu e acolo, că e prezent”. Dar când a crescut, min­tea sclipi­toa­re a mi­cului Iosif a descoperit cu uimire minunile fizicii. Copilul din satul de munte al Hunedoarei avea să a­jungă olimpic interna­țio­nal, medaliat cu aur. Știința i-a cotro­pit toate visele, și micul Iosif a ajuns să studieze fizica la cea mai pres­tigioasă facultate din lume – ce­lebrul MIT (Massa­chu­setts Insti­tute of Tech­no­logy). Și ca prin mi­nune, biserica din Ghe­lari a rămas, și ea, în visele adoles­cen­tului ple­cat să învețe peste ocean. Și-a căutat dra­gul bisericii de acasă într-un grup de studenți ortodocși, și așa a ajuns să se spovedească în America. Era de acum un tânăr în toată puterea cuvântului, împlinise 18 ani. După spoveda­nie, părintele Anthony i-a spus: „Welcome back to the church!” („Bine ai revenit în biserică!”). „Cuvin­tele lui m-au șocat! Eu mă consideram român ortodox cu acte-n regulă, mai bisericos decât cole­gii mei, un român care mai ține puțin post, care mai ascultă și muzică biseri­cească și merge la liturghie din an în Paște, un român care, în mintea lui, este un membru al bise­ricii. Cum să îmi spună un preot american – «Bun venit înapoi!?». Până să ajung în Statele Unite, mă mai spovedisem o singură dată – la șapte ani. Deodată, prin cuvintele părintelui, am realizat că, fără împărtășanie și fără spove­danie, nu eram în biserică. De aceea, șocul a fost o trezire”.

„Hristos m-a împins spre biserică printr-un cuvânt micuț”

Iernile sunt reci la Boston. Adesea, un vânt tăios vine din întinderea nemărginită a oceanului, se strecoară prin Massa­chusetts Bay și apoi se năpus­tește pe străzile orașului, aducându-le aminte trecă­torilor zgri­buliți că apele At­lanticului se întind până la poala veșni­ce­lor ghe­țuri ale Marelui Nord. Într-o astfel de zi friguroasă de ianua­rie, tânărul Iosif a auzit într-o biserică ortodo­xă din Boston, în care se prăznuia Boboteaza, troparul pe care-l as­cul­tase de atâtea ori acasă, în sat, la Ghe­lari: „În Iordan Bo­te­zându-te Tu, Doam­ne, închinarea Treimii S-a arătat…”. „Era ace­eași melodie pe care o ascultasem în sat la bunici. Acela a fost momentul în care, deși mă aflam la Bos­ton, am spus – «Asta este biserica mea!» Și de-atunci am început să merg la liturghie în fiecare duminică. Am înțeles de-a lungul tim­pului că lucruri mi­nus­cule ne schimbă viața. Dumnezeu ne deschide sufletul prin câteva fraze, printr-unele cuvinte, rostite în anumite momente. Eu nu am trăit eveni­mente mari. Am simțit că Hristos m-a împins spre biserică printr-un cuvânt micuț, aflat ici și colo, fără ca eu să fac prea multe. Lucrurile aces­tea minuscule – o melodie, un cu­vânt, o întâlnire cu cineva, par prea puțin impor­tante, dar sunt asemenea moleculelor invizibile de aer, care, așa mici și invizibile, atunci când își unesc forța, te împing oriunde vor. Așa s-a întâm­plat și cu mine”. Drumul care a început atunci, într-o Bobotează rece, de pe malurile Bostonului, avea să îl ducă departe, foarte departe, acolo unde nu gândise nicio­dată că va ajunge – la slujirea alta­rului. La început a fost hirotonirea unui prieten bun, Costin Popescu, un fizician genial, care, în culmea carierei universitare, a renunțat la tot, pentru sluji­rea lui Hristos. „Renunț la fizică, mă fac preot”, i-a spus Costin, simplu. Era semn că acolo, în fața Sfântului Altar, există ceva sau, mai nimerit spus, Cineva, mai presus de studiul particulelor univer­sului. Acelei Persoane avea să i se dedice. „S-a întâmplat pe când cântam la strana bisericii din Los Angeles, unde ajunsesem după finalizarea doctoratului în fizică. Părintele Alexe m-a îndem­nat să devin diacon. Am spus da, însă nu m-am gândit vreodată că voi ajunge și preot. Asta s-a întâmplat abia când am venit în Franța, la cererea ÎPS Mitropolit Iosif”.

„În Franța, avem doar o parte bună de Românie”

– În ciuda studiilor dumneavoastră ameri­ca­ne, ați ales Europa. Lucrați și ca fizician, și ca preot, în Fran­ța. Prima noastră întrebare este legată de cei pe care îi păstoriți: cum sunt cre­dincioșii români? Au luat cu ei ceva de acasă? Au un fel aparte de a crede în Dumnezeu?

– Aproape jumătate dintre enoriașii mei au avut un drum prin viață asemănător cu mine – au venit la studii în Franța, au făcut aici fie facultatea, fie un doctorat, așadar sunt intelectuali serioși. Cea­laltă jumătate sunt la fel ca bunicii mei din Ghelari, oameni veniți din sate, sosiți în Franța ca să câștige un bănuț, și au munci foarte grele. Sunt două lumi, care în biserică se unesc, iar asta mă face să mă simt foarte bine. E un colț de Românie care vede țara idealizat – așa o vedem toți cei care am plecat de acasă. Aici avem numai partea bună din țară – avem biserica noastră ortodoxă, avem festivalurile noastre românești, prieteni, și e minunat că suntem împreună. Din fericire, nu avem și partea proastă a României – nu avem corupție sau problemele unei țări în dezvoltare. Aici, noi, românii ortodocși, avem un cuvânt de spus Franței, în particular, și, în general, lumii. Trebuie să stăm în mijlocul țărilor în care trăim, să avem bisericile noastre, slujbele noastre, făcând prin asta misiune ortodoxă. Dacă noi suntem în biserică, dacă ne trăim credința, atunci cei din jurul nostru văd și ei asta și vin la ortodoxie. Nu trebuie să le explicăm tuturor de pe stradă credința noastră, nu trebuie să mergem la televizor și să facem dezbateri cu cei de la celelalte confesiuni. Nu acesta este modul prin care ortodo­xia se poate răspândi. Eu nu cred că noi, oamenii, facem propriu-zis misiune, ci Domnul face. În America se vede foarte bine asta. Foarte mulți pro­testanți care caută adevărul sfârșesc în biserica ortodoxă. Părintele meu duhovnic din California botează în biserica lui în Sâmbăta Mare în jur de 50 de protestanți, din toate ramu­rile, care se con­vertesc la ortodoxie. În fiecare an! Și el nu merge la baptiști sau la penticostali să le explice că ceea ce cred ei nu este corect. Nu. Pur și simplu, le spu­ne celor care îl caută pe Dumnezeu să vină și să vadă ortodoxia la ea acasă, adică în biserică. Îi cheamă să guste din frumusețea icoa­nelor, din bogăția slujbelor, din comorile ortodo­xiei. Iar protestanții vin, gustă, și mulți dintre ei rămân pentru totdeauna. Ortodoxia are de dat o mărturie lumii. Iar pentru noi, ca români, este im­portant să ne dăm seama că ortodoxia nu este doar credința neamului nostru. Îi mulțumim Dom­nului că noi ne-am născut în România, am trăit și vom muri orto­docși, aceasta este credința moșilor și strămoșilor noștri, dar, foarte important, ortodo­xia este credința creștină adevărată, universală, desti­nată întregii lumi! Asta au înțeles americanii, de pildă, și de aceea se convertesc la ea. Avem și în Franța foarte mulți francezi care devin ortodocși. Nu le este ușor, pentru că au puține slujbe în fran­ceză, e complicat să devii ortodox, când cultura țării tale este cato­lică, dar este natural pentru ei să devină ortodocși, la fel cum este natural pentru ame­ricani. Dacă vrei Adevărul, atunci aici îl gă­sești. Și asta este ceea ce trebuie să facem noi, ro­mânii, oriunde ne-am afla pe fața acestui pământ – să ne mărturisim adevărul credinței noastre. Sun­tem români și ortodocși, dar la fel pot și trebuie să devină și francezii sau ame­ricanii. Și, de multe ori, cei care vin la ortodoxie din alte culturi găsesc în ea ceea ce noi, românii, nu putem vedea.

„Ateii sunt împinși la necredință din pricina unor creștini care luptă împotriva descoperirilor științifice”

– Părinte, sunteți cercetător în fizica gău­rilor negre și, în același timp, preot or­todox. Cum fa­ceți ca preocu­pările dum­nea­voastră științifice să nu intre în conflict cu credința? Mulți dintre marii fizi­cieni sunt atei.

– De cele mai multe ori, ateii sunt împinși la necredință din pri­cina unor creștini care luptă împotriva des­coperirilor științifice. Mai ales în mediul neo­protestant de peste ocean există această tendință. Ei au o înțe­legere mai puțin pro­fun­dă a Sfintei Scrip­turi și cred, citind-o în felul lor, că pământul nu are o vârstă mai mare de 8000 de ani, pentru că au adunat ei anii, așa cum sunt men­­ționați în Vechiul Testament. Și oricine spune altfel, din punc­tul lor de vedere, gre­șește. Or, dacă vine un pastor protestant la un geolog care a făcut școală serioasă, facul­tate și doctorat și s-a chinuit ani de zile să studieze stratu­rile geo­logice de sute de mili­oane de ani și să scrie articole despre asta și îi spu­ne că pământul are 8000 de ani și tot ceea ce face el e o prostie, e foarte clar că geologul se va înde­părta de credință. Dacă le prezinți savan­ților credința creștină într-un fel lipsit de profunzi­me bineînțeles că ei vor de­veni atei. Și ceea ce sa­vanții atei atacă sunt de obicei excrescențe care au apărut de-a lun­gul tim­pului pe trun­chiul creștinis­mului, dar nu fac parte din esența lui.

– Dar dumneavoas­tră, care cercetați origi­nile universului, vechi de miliarde de ani, cum rezolvați contradicțiile din­tre știință și credin­ță? În Cartea Facerii, de pil­dă, se spune că Dum­nezeu a creat lu­mea în șase zile. Fizica, evident, nu e de acord cu asta…

– În primul rând, nu ar trebui să încercăm să înțelegem Scriptura așa cum ne trece nouă prin cap, ci să încercăm să aflăm ce au spus despre ea sfinții bisericii, care nu numai că au fost oameni plini de Duhul Sfânt, dar au fost, în epocile în care au trăit, probabil că cei mai adânci intelectuali. Scriptura trebuie înțeleasă în spiritul ei, nu ad litteram, iar sfinții au reușit asta pentru că au avut cuvintele ei impregnate în sufletele lor. Și pentru că ați pomenit de Cartea Facerii sau Geneza, cum i se mai spune, există un comentariu al Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune că ea este, de fapt, o proorocie despre trecut. E foarte interesant că în Scriptură găsim atât proorocii despre viitor, cu care suntem mai fami­lia­rizați, cum e Apocalipsa, dar și proorocii despre trecut, cum e Geneza. Prin ea, Domnul i-a revelat lui Moise cum a fost în trecut, când a creat cerul și pământul. Or, dacă înțelegem că Geneza nu este un manual de istorie și că trebuie să o citim ca pe o proorocie, înțelegem și că mintea noastră limitată nu o poate pătrunde pe deplin. Proorocia, prin definiție, este ceva dincolo de capacitatea umană de înțelegere, este un cuvânt descoperit de Dumne­zeu, plin de Duhul Sfânt, pe care mintea noastră îl poate pricepe doar în parte. De aceea nu e bine să luăm cuvântul prooro­ciei și să-l strivim pen­­tru a se potrivi mo­dului nostru de a gândi, silindu-l să intre în niște tipare. Mintea umană este foarte iscoditoa­re, vrea să afle tot timpul mai mult și este foarte utilă în viața de zi cu zi, dar e foarte li­mi­tată, atunci când ieși din această experiență obișnuită. Când citim o proorocie, să ne gân­dim la Blaga, care scria: „Eu nu strivesc corola de minuni a lu­mii/ şi nu ucid/ cu min­­tea tainele ce le-ntâl­nesc în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Iar Car­tea Facerii, care pen­tru mine este o co­moară, plină de Duh Sfânt și învățătură, nu ni se revelează când și cum vrem noi, ci ni se va revela în timp, și nu oricum și nu tutu­ror, ci acelor oameni care sunt plini de Du­hul Sfânt. La mo­men­tul actual, eu nu cred că ne-a fost revelată complet înțele­gerea ei, la fel cum nu ni s-au descoperit încă toate înțelesurile Scrip­turii, de exemplu cele din Cartea Proorocului Isaia. Să așteptăm cu smerenie ca Domnul să ne descopere aceste în­țe­lesuri, cu timpul. Și să acceptăm, cu sme­­renie, că mintea noastră este foarte limitată. Alt­fel, cădem în mân­drie.

– Un fizician de talia dumneavoastră apără taina misterului. De altfel, în fizica cuantică exis­tă mult mister. Este ea o cale prin care putem îm­păca, în mileniul trei, știința și credința?

– Ceea ce este fascinant la mecanica cuantică este că ne spune că mintea umană nu numai că e inca­pabilă să îl înțeleagă pe Dumnezeu sau teologia înaltă, dar ea e incapabilă să înțeleagă creația, lu­mea în care trăim. E imposibil să înțelegi cu min­tea măsurătorile pe care noi le facem în laborator. Nici măcar noi, fizicienii, nu putem înțelege pe deplin mecanica cuantică. Putem face calcule în această teorie, putem spune că o controlăm, dar nu că o înțelegem pe deplin, pentru că intuiția noastră, cu care operăm zi de zi, nu e făcută pentru meca­nica cuantică. Cele două nu se potrivesc. O să vă dau un singur exemplu, cu un experiment – o dată pe lună a fost emis un electron către un perete care avea două fante. Intuiția umană ce poate să spună? Că electronul, care este o particulă, va intra fie prin fanta din dreapta, fie prin cea din stânga. Ei bine, electronul a intrat, concomitent, și prin fanta din stânga, și prin cea din dreapta, de parcă s-ar fi dedublat. Ce poate să priceapă mintea umană din asta? Nimic! Mecanica cuantică este mult prea com­plexă pentru a fi pătrunsă de mintea umană, iar asta îi smerește pe fizicieni și deschide calea către cre­dință.

„Domnul îți dă totdeauna tot ce e mai bun pentru tine”

– Părinte Iosif, sunteți un aliaj prețios de min­te și inimă, de știință și credință. Într-un final, aș vrea să vă întreb, dacă îndrăzneala nu mi-e prea mare, cum îl percepeți pe Domnul nostru Iisus? Cine este El pentru un preot care are drept mese­rie de bază fizica?

– Offf… Greu de zis. În primul rând, pentru mine, Domnul Hristos este un părinte și un prieten. Duhovnicul din America mi-a spus odată un cuvânt pe care-l țin minte și acum. Eram la Los Angeles, în campusul facultății, foarte stresat, pentru că aplicam la mai multe locuri de muncă, și nu știam dacă să vin în Franța sau să rămân în SUA, iar părintele mi-a zis așa: „God never gives you the second best!” (Dumnezeu nu îți dă nicicând un lucru mai puțin bun! El îți dă întotdeauna tot ce e mai bun.) Noi cum facem cu copiii noștri? Întot­deauna le vom da tot ce avem noi mai bun. Dacă avem un lucru mai puțin bun, o mâncare, de pildă, pe aceea o vom păstra pentru noi, nu le-o vom da lor. E clar că Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubim noi copiii, și El nu o să ne dea niciodată în viață ceea ce părintele a numit, în stil american, „second best”, adică ceva la mâna a doua, cum spunem noi, românii. Nu, Domnul îți dă întotdea­una tot ce este mai bun pentru tine. Pe mine acest gând mă ajută foarte mult în viață. Așa am ajuns să îl simt pe Iisus ca pe un pă­rinte și prieten apropiat. Sfatul de atunci al duhovnicului american mi-a schimbat felul în care gândeam.