THANAS MEDI (Scriitor): „Vlahii au hodina vântului de pe creste”

– E scriitor și s-a născut în sudul Albaniei, într-o familie de vechi „rrămâni”. Și-a petrecut primii ani din viață în urma turmelor, coborând și urcând de pe un munte pe altul, dar a știut încă de atunci că trebuie să spună mai departe povestea primită moștenire de la bătrâni. Așa a ajuns scriitor premiat, tradus și cunoscut în multe țări ale Europei. Prezent la târgul de carte din București, pentru lansarea ultimelor două dintre romanele sale, Thanas Medi ne-a oferit, cu multă generozitate, un interviu –

Un neam fără o țară a lor

– Domnule Thanas Medi, v-aș propune să începem acest dialog de la mottoul unuia dintre ro­manele dvs. traduse în limba română, lansat la ediția recentă a Târgului Internațional de Carte Bookfest, din București.    „Vlahilor, ca o ultimă sufla­re!”scrieți pe prima pagină. Ce se as­cunde după aceste vorbe?

– Eu sunt vlah, născut în Balcani, într-o familie cu rădăcini rrămânești, vlăhești, pe care le-am descoperit până la a șaptea ge­nerație în urmă. Neamul meu face parte din vlahii de munte, care s-au ocupat cu creș­terea animalelor, trăiau mijlociu, doar din ceea ce obțineau cu turmele care ajun­geau la câteva sute de animale. Am trăit o vreme în Gjirokastra, în Albania de Sud, acum lo­cuiesc în Atena. Sunt mândru că fac parte din acest neam pașnic, frumos și nobil, ca­re, din păcate, are o istorie atât de zbu­ciu­mată. Un neam care știe să convie­țuiască cu alte etnii, respectându-le, deși a fost me­reu alungat de colo, colo, de pe un munte pe altul, dintr-o țară în alta. Dar vlahii, ră­mănii, armânii ori machidonii, indiferent cum li s-a spus, au demonstrat întotdeauna că sunt capabili să ridice viața oriunde, din nimic, fie că erau pe nisipurile sărate de la malul mării, fie pe vârfurile munților, înso­țin­du-și tur­me­le. Au știut, oricât de grele erau tim­purile, să aleagă calea su­praviețuirii. Doar și pentru atât, pentru aceas­tă dârză rezistență, acest neam, rămas miste­rios pentru mulți, ar fi trebuit admirat, dar istoria atât de agitată a Balcanilor a fost tare vitregă cu el. Și vitrege au fost și neamurile cu care a fost silit să convie­țu­iască, dar care au trecut sub ui­tare binele făcut de vlahi, prin sa­cri­ficiu. Trăi­tori în toate țările din Pe­ninsula Balcanică, îm­prăștiați acum în toată lu­mea, de la un capăt la altul, vla­­hii au ajuns un neam fără o țară a lor.

–    Spuneți-ne mai multe des­pre familia dumneavoas­tră.

– Bunicul Vasil, tatăl tatălui meu, s-a născut în Kefalovriso (sau Migidei, cum se numea în timpul ocupației oto­mane, din regiunea Ioannina), într-o fa­mi­lie tradițională de oieri. Bu­nica mea, Konstandina, era fâr­șerotă, avea crucea tatuată pe frunte, femeie pu­ternică și au­toritară, care a ținut cât a tră­it frâ­iele familiei în mână, cu în­țe­lep­ciune și cumpătare. Era ascultată de tot neamul, era Înțeleapta la care veneau mulți să găsească sfaturi și rezolvare, pen­tru cine știe ce situație. Bunica este cea de la care am aflat și eu cele mai frumoase povești și întâmplări cu vlahi. La 13 ani, tata, îl chema Foto, era deja și el păstor, știa muntele și toate cele ale vieții de nomad. A fost un om foarte cre­dincios, nu pleca la drum fără să-și facă semnul crucii. Neavând bise­rici, Dum­nezeul vlahilor era cerul. Pe-atunci, dru­murile vla­hilor erau ale oilor, trăiau în colibe de paie, după obi­ceiuri, legi și reguli nescrise, foarte puternice, păstrate uneori cu prețul vieții, după un cod al onoa­rei și al moralei clar definit și delimitat. Strămoșii mei au dus o viață de no­mazi în urma tur­me­lor. Neamul meu a fost cu ceaunul în spi­nare, în luna Mai plecau ab­so­lut toți în Munții Kor­cei, pen­tru vă­rat, iar în Octombrie cobo­rau la iernat în Sa­ran­da, aproape de Marea Ionică. Tot nea­mul, cu bătrâni și tineri, cu copiii cărați în diep, sama­rele asinilor, sau purtați de femei în spa­te, în legă­turi de sfori, acelea cu care se cărau și lemnele. Așa m-am născut și eu, într-un Noiembrie cețos, când oameni și tur­me coborau din munte să se adăpos­tească mai aproa­pe de mare. Aș vrea să vă mai spun că pe cât de mare a fost libertatea de miș­care a vlahilor, pe vremuri, în toată zona Balcanilor, pe-atât a fost de strictă păstrarea regulilor de con­vie­­țui­re și a tradiției și, mai cu seamă, păstrarea cuvân­tului dat. Asta mai presus de orice! Viața aceas­ta dură, comună tuturor vlahilor, s-a înscris, cu sigu­ranță, în profilul moral al acestui neam, care s-a luptat mereu să supra­vie­țuiască, dar care este acum, din păcate, oarecum, la granița dis­pariției. Așa se explică mottoul cărții mele „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”, pe care o închin lor, „Vlahilor, ca o ultimă suflare!”.

„Cântecul vlăhesc ne-a ținut uniți”

– Vlahii au fost dintotdeauna stăpânii munți­lor, din Carpați în Balcani și până departe, spre Ma­rea Mediterană. Cum a început decăderea lor?

– După războaiele balcanice, sta­bilirea grani­țelor și interzicerea noma­dismului cu turmele de oi, s-au petrecut adevărate tragedii în unele familii. Am să vă relatez, de exemplu, cazul drama­tic al unei femei care a plecat într-o zi din Kefalovriso, Grecia, la sora ei, în Albania. Decretul stabilirii granițelor a prins-o în Albania, unde a fost silită să ră­mână apoi 45 de ani, fără să-și mai poată revedea familia, copiii și bărbatul. A trăit plângând 45 de ani. În Albania co­munistă a trebuit să lu­creze la o coo­perativă agricolă care era situată lângă gra­niță. În timp ce lucra, cânta, poves­tindu-și necazurile, dar dincolo de gra­niță, lucrau alți vlahi, pe care-i cunoș­tea, pentru că erau de-un neam cu ea și care-i știau durerea și ne­ca­zul. La rân­dul lor, aceștia îi răs­pun­deau tot prin cântece, ca să înșele vigi­lența gră­nice­rilor greci. Când grănicerii erau vlahi, ei pricepeau despre ce este vorba, dar se făceau că nu înțeleg. Prin cântec a aflat astfel despre familia ei, despre ce-i fac copiii. O parte a vlahilor a ră­mas în Grecia, țară care a rămas li­beră de co­munism, alții au rămas în Alba­nia, acolo unde, așa cum știți, comuniștii au de­clarat primul stat din lu­me ateu, fără religie, fă­ră Dumnezeu. Un iad. Când dictatorul Enver Hodja a murit, în 1985, bunica mea, Kons­tan­di­na, aceea cu crucea în frun­te, a ieșit în curtea casei și-a în­ceput să cânte și să dan­seze de bucurie. Copiii ei, unchii mei, s-au as­cuns. Au zis că, dacă vi­ne cineva și o vede pe bă­trână, n-o ares­­tează, c-ar putea zi­ce că e ne­bu­­nă, dar pe ei, pe tineri, i-ar putea lua, fă­ră să mai știe cine­va, ceva, vreodată despre ei. Frica aceasta teribilă, care a dus ade­seori până la dezu­ma­nizare, este unul dintre personajele căr­ți­lor me­le. Datorită fricii induse de comuniști s-au putut petrece multe ne­no­ro­ciri.

– Sunteți autor a patru romane pe care le-ați publicat în limba albaneză, de ce nu în vlahă, în armânește?

– Vlaha a fost interzisă în locurile publice. În școală, pe stradă, la serviciu, se vorbea doar alba­neza. Aceasta era limba oficială, limba statului. Vlaha a rămas doar o lim­bă vorbită în casă, ferită de străini. Dar când te întorci cu gândul la poala bunicii, la pieptul mamei, n-o poți face decât în lim­ba maternă. Am scris în albaneză, pentru ca scri­sul meu să ajungă la mai mulți oameni, să afle cât mai mulți prin ce am tre­cut. Deși fermele zoo­teh­nice ale statului au fost înființate pornind toc­­mai de la turmele și averile vla­hilor, comu­niș­tii alba­nezi au știut apoi foarte bine să le facă via­ța aces­tora un iad, să-i mar­gi­nalizeze, să-i soco­tească un fel de paria, să facă tot ce era posibil ca să le dispară urmele. Eu mai vorbesc armâ­neș­te doar cu mama, care a tre­cut de nouăzeci de ani. Școa­la am făcut-o în al­baneză, fa­cultatea, la fel. Eram profe­sor, când am plecat din Al­bania în Gre­cia. Prima oară, că­lăuză de trecut granița mi-a fost tata, care știa munții ca pe propriul buzunar, că doar aco­lo a trăit din oie­rit. Am plecat cu șase ve­rișori, am găsit de lucru și am lucrat mun­că fizică dură, grea. Cu câștigul a două, trei luni de muncă în Grecia, puteam trăi un an în Al­bania. La cules de măs­li­ne, de pier­sici, orice mun­ceam și oricâți eram, mulți, puțini, totdeauna cântam vlăhește, iar gre­cii ne miștocăreau și ne spu­neau: „Cântați, cân­tați, că peste pu­țin n-o să mai aveți ce cân­ta!”. Nici grecii nu se purtau fru­mos cu noi, aveau o ex­presie, ne ziceau batjo­coritor vlahiosis, ceea ce a rămas la ei cu sensul de primitivi, țărani.

– Am observat și în cărțile dvs. că personajele, înainte de a vorbi despre ceva impor­tant, încep și cântă. Așa este tradiția?

– Realitatea este că neamul vlahilor a rezistat și prin cân­tec. Exista la noi un obicei: atunci când se adunau ai neamului, indiferent de motiv, că era o lo­godnă, o pețire, o înmormântare, ori doar descâl­cirea unor daraveli legate de turme, bărbații se așe­zau într-o încăpere, femeile în alta, și începeau toți să cânte. Cântecul ne unea cumva. Nu se cânta pen­tru a urmări neapărat calitățile vocale ale cuiva, deși era foarte apreciat cel ce știe să cânte, ci pentru a întări ideea, simțirea că suntem de-un neam. Cânte­cul ne ținea uniți. Dezamăgirea, tristețea, dar și bucu­ria și fericirea treceau toate prin cântec. Cel mai frumos lucru pe care-l țin minte din copilăria mea este că toți din neam cân­tau, erau oameni ai cântecului. Unchii mei, frații ta­tă­lui, toți cu familii mari (când ne adunam, eram peste cincizeci doar din partea aceasta de neam, dinspre tata) cântau la orice întâlnire. Aveam un unchi care ne obliga și pe noi, copiii, să cântăm. „Cântecul îl aveți odată cu laptele mamei!”, ne zicea el. „Noi preamărim prin cântec bucurii, tris­teți, pierderi, pentru că pe toate le avem”.

Cântecul vlăhesc s-a răcit acum. Când al­ba­nezii ne-au interzis să mai cântăm cântecele noas­tre, decât să le cântăm pe-ale lor, mai bine am tăcut. N-am mai cântat și așa s-a îndepărtat generația mea de cântec, iar copiii mei și cei care sunt acum tineri nu mai știu cântecele vechi.

„Mi-am vândut brațele ca să pot supraviețui, dar nu și mintea!”

– În Grecia v-a fost mai ușoară viața?

– După ‘90, când s-au deschis granițele, am plecat cu familia și m-am stabilit la Atena. Dar tot greu am avut de îndurat. Un țăran grec se considera superior absol­ven­tului de facultate care eram eu, cu ani de profesorat în Alba­nia. Grecii sunt rasiști camuflați, dacă era să aleagă dintre munci­tori pe unul pentru o treabă anu­me, întot­deauna alegeau doar greci de-ai lor. Am lucrat într-o fa­brică, unde se făceau stâlpi de cu­rent. Mă trezeam la 4 dimi­nea­ța, până la 6 scriam, și apoi mer­geam la lucru. Mi-am vândut bra­țele ca să pot supraviețui, dar nu și min­­­tea! Așa îmi spuneam tot timpul, ca să pot rezista. Aveam în bu­zunare bucățele de hârtie, pe care scriam cu grijă și pe as­cuns, ca să nu mă vadă patronul, după care, ajuns acasă, le scoteam și le refăceam, plasându-le în tex­tul cărții la care lucram. M-a aju­tat Dumnezeu să mă dea afară de la fabrică și să ajung șomer, în anul 2009, când a început criza, și de-atunci am ră­mas doar cu scri­sul. Am încer­cat să mă stabi­lesc în Germania, aco­lo unde trăiește una dintre fiicele mele, dar clima și oamenii reci și distanți m-au alun­gat. În Ger­mania eram și atunci când am fost anunțat că romanul meu, „Ul­ti­mul cuvânt al lui So­crat Buba”, pe care l-am lăsat la o editură din Albania, înainte de plecare, a fost publicat și declarat cartea anului 2013, și că am primit pentru el Marele Premiu al Ministerului Culturii. La început, am crezut că e o glu­mă și numai după ce am văzut știrea dată la televizor și în presă, am înțeles că e adevărat și m-am întors.

– Ca o ironie a sorții, roma­nul acesta care descrie neamul vlahilor a fost pre­miat tocmai de aceia care i-au risipit de-a lun­gul istoriei și au făcut tot posibilul să li se piar­dă urma și să fie asimilați.

– Pentru mine, premiul acesta a fost o mare bucurie care s-a împlinit după ani de așteptare și de sacrificii mari. A fost o victorie uriașă pe care o datorez și o închin vlahilor, a căror istorie începe pe vârfuri de munți și se încheie, forțată de împrejurări potrivnice, prin legarea lor de glie în sate, prin obligarea de a renunța la viața seminomadă și liberă pe care o duceau, pentru a se înscrie, cu tot avutul lor, în cooperativele inventate de comuniști.

– Scrisul nu se prea potrivește cu un fiu de păstor. Cum v-ați descoperit talentul?

– Eram copil, când mama Kendrulla mă punea să scriu surorii mele, care era plecată la Korcea, unde învăța, ca să se facă profesoară de muzică. Ea ne scria cum decurge viața ei de elevă și eu trebuia să-i răspund, la sfatul și porunca mamei, poves­tindu-i toate noutățile din neamul nostru. Îmi plăcea să-i scriu, am prins drag cumva să pun pe hârtie ceea ce aflam nou, ceea ce se întâmpla acasă, în sat, la școală. Scrisorile deveneau tot mai lungi, pentru că intram în tot mai multe amănunte și pentru că-mi plăcea ce fac: observam întâmplări și apoi le descri­am, căutându-le și resorturile tainice, care duceau la un anume deznodământ. Atunci m-am gândit pen­tru prima oară că vremea cântecului și a cuvân­tului vorbit, care la vlahi era lege, s-a încheiat, în momentul în care vlahii au fost siliți de autoritățile albaneze să renunțe la preocupările lor tradiționale și să se mute din satele lor pierdute în munți, în ora­șe, așezări cu străzi și trotuare, cu piețe și fântâni. M-am gândit eu că tot ceea ce am aflat despre viața vla­hilor s-ar putea pierde dacă nu este făcut cunos­cut și altora.    Și-atunci am înțeles că scrisul este o so­luție pentru ca poveștile acestui neam să nu moa­ră niciodată.

– Dincolo de faptele concrete de viață pe care le relatați, cărțile dvs. descriu în mod minunat și magia vechilor obiceiuri vlăhești: „Al vieții”, pro­ba cântatului la pețit, puterea cuvântului dat, dia­logul cu morții, ritualul nunții, al înmormân­tă­rilor… Credeți că toate acestea pot să dispară într-o zi, sub tăvălugul nemilos al întâmplărilor istorice?

– Multe dintre ele vor rămâne doar în cărți, de aceea cei care le-am trăit suntem datori să le scriem, dar și să-i ascultăm pe alții, care încă le știu și le povestesc. Eu am bucuria să trăiască mama și să o pot întreba ori de câte ori vreau să aflu ceva despre neamul nostru. Mama are peste nouăzeci de ani și ea este cea care m-a ajutat să pot reface toate tradi­țiile pe care le-am descris în cărțile mele. Mă bucură și acum cu poveștile minunate pe care mi le spune și care parcă nu au sfârșit. Din păcate, eroii poveș­tilor ei s-au risipit astăzi în toată lumea. Dar indi­ferent unde sunt și pe unde au ajuns, ei sunt solidari unii cu alții. Vlahii sunt un neam fără hodină. Ei au hodina vântului de pe creste.

Mulțumesc doamnei Oana Glasu, traducătoarea romanelor lui Thanas Medi în limba română, apă­rute la Editura Eikon (tel. 0733 131 145). Fără aju­torul ei, tenacitatea și răbdarea de-a descâlci ițele vorbelor, acest interviu n-ar fi putut avea loc.

Carte de vizită

Thanas Medi s-a născut în 1958 în Sopik, Sa­randa. Absolvent de filologie la Tirana, a fost profe­sor și gazetar. În 1993 a emigrat în Grecia, la Atena. Ro­manele publicate până acum, Umbra blestema­tă, Timpul pierdut, Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba, Markela, atestă un maestru al compoziției și dialogului concentrat, al descrierii în tușe extrem de delicate, dar precise, a atmosferei tensionate din anii secolului trecut. Pentru romanul Ultimul cu­vânt al lui Socrat Buba, romanul despre vlahi, a primit Marele Premiu al Minis­te­rului Culturii, fiind desemnat Cartea anului 2013. Markela a fost de­sem­nată drept Cartea anului 2019 de Liga scrii­torilor albanezi din Atena.

Fotografii din arhiva Thanas Medi