Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

DAN BORDEIANU (actor): „Suntem o societate copleșită de frici”

La vânătoare de roşii coapte

– Dragă Dan Bordeianu, rar am pomenit ac­tor mai discret în afara scenei! Dacă nu ți se bate la ușă, e ca și când n-ai exista. Ai vreo pasiu­ne secretă? Cu ce te ocupi?

Dincolo de cuvinte

– Am mai multe pasiuni, dar în clipa asta stau la pândă şi aştept să se coacă roşiile în grădină. Nu-i glumă, chiar asta fac. Dincolo de meseria de actor, partea aceasta a vieţii mele, legată de traiul în natură, e activitatea mea preferată, aşadar, invi­ta­ţia ta la dialog chiar m-a extras de la vânătoarea de roşii coapte. Nu sunt prea multe, doar câteva fire, puse mai ales pentru fetele mele, să le vadă cum cresc. Și-apoi, e vacanță, e vară, spectacolele sunt mai rare.

– Se mai joacă, totuşi, ceva la teatru?

– Puţin. Eu pe 10 iulie joc în „Sonata de toam­nă”, la Nottara, în regia lui Alexandru Mâzgă­rea­nu, după un text scris de Ingmar Bergman. Este o adaptare pentru teatru a filmului cu acelaşi nume, pentru care celebrul regizor sue­dez a luat premiul Oscar. Colegi îmi sunt Victoria Cociaş, Laura Va­siliu şi Sorina Ştefănescu. Îmi place mult spec­tacolul acesta, e darnic în căutări actoriceşti, or ni­mic nu e mai important în meseria aceasta decât libertatea căutării.

– Doar spectacolele de la Nottara te „extrag” din insula ta de verdeaţă de la Brăneşti?

– Să ştii că da. Iau medica­mentul oraş în doze foarte mici. Mi-e drag să-l văd, însă dinamica lui a ajuns să mă obosească foarte tare. Are un nevăzut care agită te­ribil, iar prin asta mă refer la ener­gia oamenilor. Oricum, exista şi înainte, dar acum, în timpul şi du­pă pandemie, frica, privirile, sus­pi­ciu­nile se simt enorm de mult, iar pe mine mă deze­chi­librează. De aceea prefer viaţa în mijlocul na­turii. Unii ar spune că alegerea aceasta izolează, te rupe de realitate, dar eu nu cred că a trăi în prezent înseamnă a fi în mijlocul agi­taţiei urbane. E su­ficient să priveşti o frunză în bă­taia vântului şi eşti racordat la „acum”. Tremurul ei, culoarea, mirosul: toate sunt sută la sută în tim­pul prezent. Nu vreau deloc să sune poetic, pentru că nu e. Este o realitate şi o necesitate pentru sufle­tul omului.

„Terapia prin artă dă roade”

– Crezi că aici ne-a atins pandemia cel mai mult, în suflet?

Departe de oraș

– Cred că pandemia a zdruncinat sufletele deja lovite, iar în clipa asta suntem o societate copleşită de frici. Tocmai de aceea, acum mai mult decât oricând, avem nevoie să ne păstrăm sângele rece. Să ne opunem din răsputeri fricii. Cum? Eu pot propune doar o soluţie: cultura. Prin ea ieşi din cer­cul panicii şi dai voie sufletului să respire. Iar sună poetic, când eu vreau, de fapt, să fiu pragmatic. Adică: două ore într-o sală de teatru, de cinema, de galerie de artă, mai mult timp petrecut cu o carte în mână sau ascultând o muzică, toate astea fac    su­fletul să respire. Timpul acesta te scoate din starea de frică permanentă şi te racordează la frumos. Su­fletul ia un răgaz. De aceea susţin că soluţia eva­dării în cultură este una practică şi are efectul unei terapii. Sigur că un psiholog ajută, chiar un trata­ment, dar alături de ele, terapia prin artă dă roade. Poate singura mai eficientă este aceea în care pu­nem genunchiul jos şi ne rugăm. Eu cred că trebuie să privim mai relaxaţi povestea pandemiei, a ten­siunilor sociale, chiar a războiului, care azi ne ameninţă graniţele. Nu pentru că ele nu ar fi extrem de importante, ci pentru că, dacă-ţi iei privirea de la nădejde şi speranţă, faci loc unui rău şi mai mare. Laşi spaţiu fricii să te domine, închizi fereastra aceea care ar trebui să fie veşnic deschisă către nădejde. Poate că eu am fost norocos să am copiii lân­gă mine şi de aceea îmi dă mâna să vorbesc despre speranţă. Maria, fata noastră cea mare, avea trei ani când a început pan­de­mia, iar soţia mea era însărcinată cu Ele­na. Cu toată sinceritatea spun că doi ani m-am bucu­rat de un dar nepreţuit: timp de petrecut cu Ma­ria, să mergem prin păduri doar noi doi, să po­vestim! Bucuria acestui timp a câştigat detaşat bătălia cu frica.

„Căutătorul de vânt”

– Tot în pandemie, anul trecut, ai lansat un film absolut minunat, „Căutătorul de vânt”, la care lucrai încă de la ultimul nostru interviu, din 2019. A fost grea aștepta­rea?

Cu regizorul Mihai Sofronea

– A fost o aşteptare asu­mată atât de mine, cât şi de Mihai Sofronea, regizorul filmului. Gândeşte-te că pro­iectul acesta a debutat acum mai bine de doi­sprezece ani. Atunci au început să se aştearnă vorbele pe hârtie, apoi finanţare, apoi filma­re… A avut trei etape, întinse pe trei ano­timpuri. De fapt, un an întreg de stat într-un personaj com­plex, pentru că în meseria asta nu închei ziua şi-ţi iei gândul de la ea. Rămâi în problema rolului tău, stai agăţat în po­veste, fie că e vor­ba de tea­tru sau film. Una peste alta, a fost un adevărat pri­vilegiu să fac parte din această producţie. Re­laţia mea cu Mihai Sofro­nea, dincolo de latura ei pro­fe­sională, a fost o întâlnire între doi oameni care s-au înţeles mai presus de cuvinte. Secven­ţa mea preferată din „Căutătorul de vânt” este cea în care Radu, personajul meu, este într-un carusel, scenă grăitoare pentru între­gul demers al filmu­lui. Or, să fie nevoie doar de nişte indicaţii monosilabice din par­tea regizorului, câteva gesturi, care să facă scena aşa cum şi-o do­rea – nu ştiu ce aş pu­tea cere mai mult. O spun şi o repet de câte ori e nevoie: nimic nu este mai important pentru mi­ne în meseria asta, decât a avea libertatea cău­tării. Mihai mi-a oferit-o total, m-a urcat pe tram­bulina cea mai înaltă, iar eu am sărit de acolo cu toată încrederea, fără plasă de siguranţă. Am simţit că mă va prinde în braţe la aterizare, iar el a fă­cut-o. Recunosc deschis că li­bertatea căutării şi descifrării pe care mi-a oferit-o Mihai Sofronea, prin filmul „Căutătorul de vânt”, este unică în viaţa mea artistică, iar de acum încolo, totul se va raporta la ea.

– Cum a fost primit filmul de public?

– A fost extrem de bine primit. Indiferent de public, român sau străin, reacţia pozitivă a oa­me­ni­lor a fost identică. Mulţi chiar ne-au mulţumit la final. E frumos, oricum, să te felicite oamenii, dar să-ţi mulţumească, e chiar copleşitor. Or, asta în­seamnă că Mihai a reuşit să creeze un limbaj uni­versal prin acest film de autor. Deşi tema poate pă­rea apăsătoare, fiind vorba despre un om care află că va muri foarte curând, filmul este, paradoxal, unul despre viaţă. Unul al drumului invers – de la moarte către viaţă, aşadar, un film despre speranţă. Poate chiar mai mult în această perioadă de pan­demie, de război, filmul te face să te gândeşti cât de important este să preţuieşti viaţa, în fiecare clipă a ei. Să-i fii recunoscător, pentru că în orice situa­ţie, cât de îngrozitoare ar fi, există acea licărire a spe­ranţei, a luminii, a fericirii. Cred că tocmai această idee a făcut ca filmul să fie atât de bine pri­mit. Dincolo de succesul fil­mului la public la Festivalul de la Sofia, unul important în Eu­ropa, am luat premiul FIPRESCI. Trebuie să explic puţin acest premiu al criticii şi jurnalismului de film. El se acordă strict pentru arta cine­ma­tografică, nu are legătură cu tema filmului, cu conjunctura, nici măcar cu festivalul. Există un juriu internaţional, care merge prin festivaluri şi acordă acest premiu, doar dacă el con­sideră că filmul respectiv me­ri­tă premiat ca realizare cinema­tografică. Nici nu sunt obligaţi să-l acorde, dacă nu găsesc un film demn de el. Cu atât mai mult onoarea şi bucuria să-l a­vem, azi, în vitrină.

Sunt un tată norocos

– Am început dialogul nostru în grădină, te invit să-l încheiem tot la um­bra copacilor, acolo unde ţi-e cel mai drag. Cum e să fii tată de două fe­te, ca­re umplu curtea cu chicote­lile lor?

– Minunat! Sunt un norocos tată de fete. Este absolut minunat să observi cum un copil descoperă lumea. Privindu-mi fetele, parcă simt în mine bucuria acestor mici revelaţii ale lor. Dacă am putea să petrecem cât mai mult timp copilă­rin­du-ne alături de copii, ar fi cel mai de preţ dar pe ca­re l-am putea primi de la viaţa asta, şi aşa, frumoasă.

– Nu te nelinişteşte gândul că ele cresc, că vor trebui să înfrunte lumea plină de angoase de care vorbeam?

– Sincer, deloc. Nostalgia nu face parte din firea mea. Eu abia aştept să văd ce urmează, fie că e vorba de viaţa mea, fie a copiilor. Orice vârstă are farmecul ei, fiecare etapă la care ajung fetele mele e atât de fascinantă, încât nu am cum să mă uit înapoi. În plus, cu toată dragostea ce le-o port, eu nu sunt un părinte căruia să-i placă dependenţa copiilor de el. Abia aştept să le văd aripile, să trag puţin de ele să le fac şi mai mari, larg deschise, să zboare către cel mai frumos viitor posibil. Până atunci, încerc să fiu echilibrat, fiincă puştii sunt micii noştri receptori, tot ceea ce noi transmitem, ei înregistrează. De la vorbe, la energii. Marea mea nădejde este să le devin cel mai bun prieten. Asta îmi doresc eu de la relaţia cu fetele mele: să le fiu cel mai bun prieten, pe viaţă.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian