Ce bucurie am avut când am reușit să cumpăr de la Piața Grivița din Constanța un pește viu, extrem de mare, vioi și cu solzii aurii. Cu mare greutate l-am dus acasă, căci se zbătea teribil în cele două pungi de plastic în care îl căram. La un moment dat, a alunecat din pungi și abia cu ajutorul unui trecător l-am adunat de pe jos. În mod criminal, mă gândeam că lovitura primită de la trotuarul pe care a căzut i-ar provoca, dacă nu decesul, măcar o stare de cumințenie…
Ajunsă acasă, nu se punea problema să-l gătesc imediat, era mult prea vioi. Prin urmare, băieții mei l-au luat în primire, l-au pus în cada din baie, au umplut-o cu apă și l-au botezat, pe loc, Moby. Îi vorbeau, i-au dus mâncare, fel de fel de bunătăți: pâine, brânză, salam, frunze de pătrunjel și de leuștean și chiar un rest de pandișpan. Moby înota voinicește, se zbenguia, făcând cele mai neașteptate tumbe, deschidea din când în când gura, parcă mulțumindu-le noilor săi prieteni pentru tratament și ospitalitate. Intram și eu, din când în când în baie, să văd ce face Moby. Îmi făcusem planul să-l gătesc după o rețetă sofisticată, luată din cartea de bucate a Sandei Marin. Moby era într-o stare euforică. Lovea cu coada apa din cadă, stropind totul în jur: pereții, mașina de spălat și chiar pe noi, când ne apropiam prea mult de cadă. Nu mai pridideam să ștergem apa de pe jos. Nu se punea problema să folosim cada, să facem un duș. Moby era stăpânul absolut. S-a lăsat seara, băieții mei n-au mai ieșit la aer, și-au făcut lecțiile în grabă, pentru ziua următoare, trăgând mereu cu urechea la plescăiturile ce veneau din baie. La culcare, i-au urat lui Moby „noapte bună”, cu îngrijorarea că-l văd viu pentru ultima oară.
A doua zi, Moby era la fel de vioi, apa din cadă mai scăzuse, baia era și mai udă. Moby înota voinicește într-o apă mai tulbure, probabil de la bucatele cu care copiii îl serviseră. Ne-am spălat pe rând la chiuvetă, noi, părinții, mai enervați, dar copiii, extrem de veseli. Chiar bucuroși să se spele doar pe vârful nasului. Era clar că Moby scăpase de tigaie. Pofta de carne de pește ne trecuse tuturor. Nici dacă ar fi murit nu l-am fi mâncat, dar nici să-l ținem musafir, în continuare, nu era cazul. Ne-am sfătuit la modul serios și am hotărât să-l eliberăm. L-am pus pe Moby într-un butoiaș cu apă curată, l-am urcat în mașină și, cu tot alaiul, l-am petrecut până la Ghiolul de lângă Constanța. Am ales un loc potrivit, cu o intrare lină în lac și cu o apă mică la mal, astfel încât să putem urmări comportarea lui. I-am dat drumul și i-am urat noroc. Moby a cercetat cu atenție adâncimea apei, înotând pe lângă mal, parcă vrând să ne arate pentru ultima oară solzii lui sidefii, apoi s-a îndreptat spre larg.
Moby, pește norocos, oare-ți mai amintești de noi?
LUCIA S.
Stimată și mult iubită redacție,
Nu știm cum să vă prețuim mai mult, decât rugându-L pe Dumnezeu să vă ocrotească și să vă ajute să rezistați ca o revistă unică – o mână care alină. Să fiți binecuvântați!
