* Bogdan Crețu, „Nichita. Poetul ca și soldatul”, Ed. Polirom (tel. 0232/21.74.40), colecția „Biografii romanțate”, 254 p.
Romanul biografic al unor personalități care au marcat istoria sau cultura și a căror celebritate postumă străbate timpul e o specie literară atractivă, și nu de azi, de ieri, pentru largi categorii de cititori. Cu atât mai mult în ultimele decenii, romancieri occidentali contemporani, cu o operă de ficțiune apreciată în lume, au abordat cu succes acest tip de narațiuni ce învie dictatori, politicieni, ideologi, savanți și mai ales artiști geniali – scriitori, pictori și sculptori, muzicieni. Cu ani în urmă, deplângeam aici faptul că, la noi, „ficționarii” nu se încumetă să scrie biografii romanțate fiindcă imaginația, de care nu duc lipsă, trebuie precedată de o muncă de cercetare a documentelor din arhive și biblioteci, de consultare cu specialiști, de călătorii. Deranj mare. Dar, odată cu facilitățile Internetului, toată partea de documentare s-a simplificat și a devenit mai comodă. Așa că s-au găsit și la noi, în special printre tinerii prozatori, autori dornici să compună „biografii romanțate” cu potențial succes comercial, în colecția inițiată chiar cu acest nume la Polirom. Până acum, în această serie au apărut o duzină de „romanțări” mai mult sau mai puțin izbutite, în care se încearcă reconstituirea, cu mijloace romanești, a destinelor unor personalități ale culturii noastre. Cea mai nouă e aceasta pe care v-o recomand azi. Bogdan Crețu e un om de ispravă. Isprăvile lui de până la 44 de ani, câți are, sunt faptul că a ajuns profesor la Universitatea din Iași, director al Institutului de Filologie Română al Academiei – filiala Iași, redactor șef al revistei „Timpul” (care mi se pare cea mai imparțială revistă literară a momentului, din care eu una aflu ce nume noi românești merită urmărite). Că a publicat opt volume de critică și istorie literară plus un roman, „Cornul inorogului” (nu l-am citit încă). Are deci exercițiul cercetătorului studios, al eseistului care știe să argumenteze convingător și mai are, văd acum, abilitatea procedeelor epice, a nuanțelor psihologice, a modului de gândire și simțire al unei personalități geniale, obsedate supraomenește de poezie. Toate acestea concură la reușita atmosferei din mediul intelectual al României anilor 1960-70. Deși Bogdan Crețu nu l-a cunoscut pe Nichita (avea 5 ani când a murit poetul, în 1983) și n-a trăit anii aceia, și-i poate închipui uimitor de adevărat, până în amănunte. E drept că a avut la dispoziție multe și fiabile mărturii din cărți de memorialistică ale unor prieteni buni, din diferite perioade ale vieții lui Nichita (Matei Călinescu, Nicolae Breban, Gabriela Melinescu, Stela Covaci, Ștefan Agopian ș.a.), că a stat probabil de vorbă cu apropiați ai lui care îi supraviețuiesc și că îi cunoaște în profunzime opera. Dar ceea ce a reușit cel mai bine biograful-romancier selectând și mixând din ceea ce a citit și i s-a povestit e să dea viață personajului legendar Nichita, intrând în trupul-creierul-sufletul lui. L-a făcut să se exprime cu acel farmec „al transparenței oraculare sau al obscurității oraculare” (cum spunea L. Raicu), fără ca dialogurile să sune fals. L-a însoțit cu dus-întors în vârstele, iubirile cu geloziile și egoismul lor, în maniile ingenue de colecționar, în alcoolism, în nevoia orgolioasă de adoratori, în relația cu propriul trup în degradare. Însuși Nichita spunea, pe la 50 de ani, că „Biografia poetului e opera lui. Eu încerc în spatele acestei opere să creez un personaj. Un autor posibil al versurilor mele. Dacă ele au un caracter – ca orice poezie lirică – metafizic, încerc să fac din personajul meu un personaj concret fizic”. Recreând acest personaj fizic dimpreună cu epica lui cea mare din spirit, Bogdan Crețu ne-a dat măsura înzestrării sale de romancier.
