Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ilie, sfântul cel iubit al țăranilor

– Interviu cu COSTION NICOLESCU –

În toată istoria omenirii, doar doi oameni nu au aflat cum e moartea – Enoh și Ilie. Dacă despre primul se știe doar foarte puțin, cel de-al doilea își are viața descrisă pe larg în Scriptură și în poveștile populare, și îi închi­năm o mare sărbătoare, pe 20 iulie, cinstită cu cruce roșie în calendar. Domnul Costion Nico­les­cu, etnolog și doctor în teologie, este unul dintre puținii intelectuali români în stare să dezlege în­țelesuri nu doar din Sfân­ta Scriptură, ci și din datinile țăranului român.

Dușmanul de moarte al dracilor

– Domnule Costion Ni­colescu, aș vrea să în­cepem acest dialog despre Sfântul Ilie Tezviteanul cu felul aparte în care țăranii noștri îl prețuiesc. Pentru ei este unul dintre sfinții cei mai iubiți…

Sfântul Ilie (icoană rusească din Lavra de la Pskov)

– Sunt multe legende despre Sfântul Ilie în satul românesc, toate reflectă, mai mult sau mai puțin, viața lui, pe care o putem citi în Sfânta Scrip­tură. Ma­joritatea legen­delor în­cep cu un șiretlic al diavolului – acesta îl înșeală pe prooroc, făcându-l să-și ucidă o rudă apropia­tă. În unele variante e vorba de soție, în altele, de părinți. Evident, aceste amănunte nu au nimic de-a face cu viața reală a sfântului, dar legendele satului vin să în­tărească un fapt adevărat – că între Sfântul Ilie și demoni e o dușmănie totală. Și, fiind o dușmănie totală, marele prooroc e me­reu în război cu ei, un război în care trage, spun țăranii, cu trăsnete, fulgere, ba chiar cu șapte tunuri primite în dar de la Dumnezeu. Acesta era, probabil, primul lucru pe care îl aflau despre el din fragedă pruncie. Li se spunea că, atunci când trăsnește, Sfântul Ilie îi fulgeră pe demoni, iar atunci când tună, se aud salvele tunurilor lui sau bubuiturile carului lui, care trece pe cer cu larmă mare. De altfel, în mai toate legendele noastre românești despre Sfântul Ilie răzbate un sâmbure cules din viața lui reală, așa cum e scrisă în Scrip­tură. De exemplu, într-una dintre ele ni se spune că Mântuitorul, vă­zând că marele prooroc e prea încrân­cenat în luptele lui cu dia­volii, l-a betegit de mâna și piciorul drept, ca să nu mai aibă atâta putere. Ceea ce s-a întâmplat și în viața reală, când Dumnezeu l-a trimis la văduva din Sarepta Sidonului pentru a vedea cum suferă oamenii de secetă și a-i îm­blânzi inima. Dar, dincolo de această idee, că Sfântului Ilie Domnul i-a înmuiat în cele din urmă inima, pentru țăranii noștri el rămâne o figură aspră. Îți era și frică să îi necinstești săr­bătoarea muncind. Chiar dacă acum, în această perioadă, este foarte mult de lu­cru la țară, la secerat sau la cosit, nimeni nu îndrăznea să calce acest praz­nic înscris cu cruce roșie în calendar. Se știa că, dacă nu ții sărbătoarea Sfântului Ilie, ceva rău ți se întâmplă. Me­­moria fiecărui sat adu­na în­tâmplări de felul a­cesta, ne­ca­zuri pătimite de cei care au încălcat rându­iala praznicu­lui.

Primul măr, prima miere

– Sărbătoarea Sfân­tului Ilie este una dintre cele mai mari sărbători ale verii, pre­mear­să și prin tradiții legate de cultul morților.

Costion Nicolescu

– Da, în ajunul praz­nicului Sfântului Ilie erau Moși cu totul aparte – se fac pomeni pentru copiii care au murit de mici. Odinioară, ei erau foarte mulți, acum, grație medicinei moder­ne, sunt mai rari. Pentru copiii morți, mamele adunau copiii din sat sub câte un măr pe care-l scuturau. A doua zi, la Liturghie, se aduceau la biserică primele mere, pentru a fi sfințite. Și exista în sat un legă­mânt – că e păcat să mănânci mere îna­in­te de praz­nicul Sfântului Ilie. Asta și pentru că în lu­mea satului era foarte important să îi aduci lui Dumnezeu spre sfințire pri­mele roade din orice. Pri­mele și cele mai bune roade le culegeai și le duceai la bise­rică spre sfinți­re. Asta arată o dragoste și o cinstire adusă lui Dumnezeu, care îți produce multă bucurie. Așa făceau ță­ranii noștri și cu stupii, care acum, de praz­nicul Sfântului Ilie, erau „tunși” pentru prima dată, iar acest lucru nu se făcea oricum. Strânsul primei mieri de Sfân­tul Ilie avea o încărcătură sacerdotală. Pe atunci, cam orice țăran avea stupi, dar nu oricine putea să strângă prima miere. Cel care făcea asta postea înainte, curățindu-se de păcate, și la fel făceau și cei ai casei, fă­ceau totul ca să fie curați. Sigur că era și o măiestrie în tot ce făceau, trebuie să știi cât să culegi și cât să lași spre mâncare albine­lor, dar nu de meșteșug vorbim, ci de curăția care trebuia, obligatoriu, să îl însoțească pe om. O cură­ție necesară oricărei jert­fe, pentru că acea primă miere, împreună cu cele­lalte roade culese acum, de Sfântul Ilie, era adusă la altar. Așadar, îi dădeai lui Hristos primul rod al muncii tale, un rod cules cu multă grijă, după o purificare. Asta a fost o preocupare constantă a țăranului: să îi dăruiască Domnului primul rod. Și, după ce ve­neau de la biserică, aducând acasă mierea sfințită de rugăciune, făceau o pomană a mierii, la care chemau oamenii din sat și îi cins­teau cu faguri cu miere, cu vinars îndulcit cu mie­re și cu alte bu­cate.

„În viața țăranului român, răul și dracii sunt foarte concreți”

– Ce credeți că l-a impresionat atât de tare pe țăranul român la Sfântul Ilie, încât să-l cins­tească mai mult decât pe alți sfinți din calendar, înconjurându-l cu atâtea obiceiuri ritualice?

Sf. Ilie (icoane pe sticlă din Făgăraș)

–    Pe de-o parte, cred că este vorba de figura aspră a Sfântului Ilie. Un sfânt care e mai întâi respectat și abia apoi iubit, un om care și-a închi­nat întreaga viață lui Dumnezeu și care a mustrat lepădarea de dreapta credință. Un om care a lup­tat cu demonii și a învins, ceea ce pe țăranul ro­mân îl impresionează întotdeauna – lupta și victoria asupra răului. În viața țăranului român, răul și dracii sunt foarte concreți, așa cum e și lupta cu ei. Și ai nevoie de cineva care să te apere, cineva puternic, în stare să se lupte cu ei și să îi învingă. Iar asta a fost, în fapt, lupta acestui mare prooroc. O luptă a rugăciunii pe care țăranii noștri o cunosc foarte bine. Ei știu că în spatele oricărui gând rău e de fapt un demon pe care trebuie să îl alungi. Și mai știu că e foarte greu să te lupți cu gândurile. Nu în ultimul rând, cred că viața Sfân­tului Ilie, așa cum apare ea în Sfânta Scriptură, i-a uluit pe țăranii noștri. Totul este puternic, fascinant, cu unele momente fabuloase, de poveste, am pu­tea spune. Gândiți-vă că sunt atâtea minuni în viața lui, care culminează cu ridicarea sa la cer, într-un car de foc. Asta spune Scriptura, și gândiți-vă ce a însemnat pentru țăranii noștri acest fapt – un profet care nu a murit ca noi toți, ca Mântuitorul, care a murit răs­tignit, ci a fost ridicat direct la cer într-un car de foc! De aceea Sfântul Ilie este unul dintre proorocii cei mai puter­nici din Vechiul Testament, fără să aibă, ca alți pro­oroci, o carte a lui. Cartea lui a fost însăși viața lui. Viața și fap­tele. De altfel nu sfinții care au scris sunt cei mai iu­biți din popor, ci cei care au făptuit anumite lucruri. Ilie se simte încă din prima clipă a misiunii sale învestit de sus cu harul pro­orociei și ni se impune printr-o proorocie foarte puter­ni­că. Pro­oro­cie înseamnă să trans­miți oamenilor cuvântul lui Dum­ne­zeu, fie el mus­trător, de în­dem­nare, sau pentru revelarea unor lucruri pe care oame­nii nu le pricep. El spune, încă din pri­ma lui apariție, în fața regelui Ahab: „Viu este Domnul Dum­nezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu!.” Vă dați seama ce puter­nică e această afirmație, a unui om care nu se laudă, nu încearcă să impresio­neze pe nimeni, așa cum facem noi astăzi prin discurs, e pur și simplu un om care spune ceea ce simte – că stă și slujește în fața lui Dum­nezeu cel viu. Știți că, după ce rostește acest cuvânt, Sfân­tul Ilie este trimis de Dum­nezeu în pus­tiu, iar acolo se întâmplă ceva minu­nat: este hrănit de corbi cu carne și pâine. Dom­nul însuși îl ocro­tește, iar apoi îl trimite la o văduvă din Sarepta Sidonului. La fel, văduva îi dăruiește proorocului Ilie singura mână de făină pe care o mai avea. Altă mâncare nu mai avea, nici ea, nici băiețelul ei. Sunt sigur că această fe­meie l-a simțit pe Ilie, a știut că e omul lui Dum­nezeu și că, prin el, va fi și ea mai aproape de Dumnezeu. Iar Domnul, prin rugăciunea prooro­cu­lui, face acel mic pumn de făină, adică pu­ținul pe care văduva îl mai avea și pe care-l dă­ruiește, să se prefacă în ceva fără capăt, fără sfârșit. Pentru că pumnul de făină s-a înmulțit în chip miraculos și nu s-a terminat până când a venit ploaia. Dar cea mai mare minune este când Sfântul Ilie săvârșește una dintre puținele învieri de până la Hristos, ridicându-l din morți pe fiul văduvei. Iar ultima minune a marelui prooroc este înfruntarea preo­ților păgâni, slujitori ai lui Baal și Așhera. El i-a mustrat tot timpul pe regele Ahab și pe soața lui, Isabela, pentru abaterea lor de la dreapta credință. O abatere care nu era personală, ci târa după ea pe întregul neam al lui Israel, îl târa în erezie, în abaterea de la credința revelată prin Moise și ceilalți prooroci. Mustrarea aceasta rămâne un exemplu până în zilele noastre, când nu se mai practică… Se făcea în Bizanț, când, pen­tru pricini spirituale, nu materiale, episcopii sau chiar preoții ori simplii monahi îi mustrau pe conducători cu tot riscul. Chiar cu riscul vieții. Astăzi nu-l mai vedem pe părintele patriarh mus­trându-l pe președintele Iohannis sau pe un alt conducător pentru că se abate de la dreapta cre­din­ță. Sfântul Ilie a făcut-o. Și nu numai că a mus­trat, dar a arătat puterea lui Dumnezeu când, la rugăciunea lui, un rug de jertfă stropit cu apă s-a aprins. Știe toată lumea că lemnele ude nu ard. Dar, la rugă­ciunea lui, rugul ud s-a aprins de la un foc pogorât din cer.

O bătălie a rugăciunii

– E același foc care a ars în inima lui încă din copi­lărie,  focul rugăciunii…

– Asta e extraordinar la Sfântul Ilie și la bătă­lia lui spectaculoasă cu diavolii. Că a fost o bătă­lie a rugăciunii. Este și o pildă pentru zilele noas­tre, pentru noi, creștinii, când biserica, în general, dar și credincioșii apropiați ei duc o luptă a rugă­ciunii cu mii și mii de idoli, foarte agresivi, care încearcă să ne abată nu numai de la dreapta cre­din­ță, ci și de la dreapta viețuire. De aceea eu țin extraordinar de mult la acest om aprig, Sfântul Ilie: că e aprig, îl vedem în icoane. Era necesar să fie așa în acele vremuri. Poate că fără Sfântul Ilie nu am mai fi fost unde suntem astăzi. Fără el, poate că poporul lui Israel ar fi căzut cu totul din dreapta credință. Fără acest mare prooroc ar mai fi fost pregătit oare poporul evreu să-l primească pe Hristos? Venirea Mântuitorului pe pământ a fost un șoc, de aceea nici nu l-au primit toți evreii, doar o parte din neamul lui Israel l-a urmat. Ceva s-a copt, timp de sute de ani, în maturitatea ome­nirii, ca să-L primim pe Dumnezeu întrupat prin­tre noi. Acest aluat, care dospește și astăzi, s-a plămădit și pe jertfa și rugăciunea lui Ilie. Care, ar trebui să spunem și asta, a primit în peștera în care se nevoia o descoperire a lui Dumnezeu, spu­ne Scriptura, „într-o adiere de vânt lin”. De la Ilie știm că Domnul nu se descoperă nici printr-o furtună, nici printr-un foc, nici printr-un cutremur, ci într-o „adiere de vânt lin”. Așa­dar nu ni se revelează prin puterea Sa, nu e nimic în­spăimân­tător în apariția Lui, ci prin delicatețea Sa. Cu asta ar trebuie să rămânem în adân­cul inimilor noastre din viața Sfântului Prooroc Ilie – că Dumnezeu, în intimitatea noastră, este delicat. De aceea și slujitorii lui apropiați, pre­oții, sfinții, se manifestă prin această delicatețe. Dincolo de orice manifes­tări aspre, omul, ca să poată fi salvat, nu tre­buie speriat sau înfricoșat, că asta îl transformă într-o slugă înspăimântată. Nu, omul tre­buie să simtă delicatețea slu­jitorului lui Dumnezeu, o blân­dețe și o gingășie ultimă, care, în fond, este chiar delicatețea și blândețea lui Dumnezeu însuși. Pentru că ne-a descoperit asta, eu îl iubesc foarte mult pe Sfântul Ilie.

– În afara celor spuse până acum, mai sunt două momente impresionante în viața acestui mare prooroc: ridicarea cu trup cu tot la cer, fără să treacă prin moarte, pictată pe toate icoanele pe sticlă ardelenești, și apoi misterioasa apariție de pe mun­tele Taborului, unde Ilie, în slavă, împreună cu Moise, stă de vorbă cu Mântuitorul.

– Pentru mine, Schimbarea la Față a Domnului este momentul esențial al timpului pe care Hris­tos îl petrece cu noi pe pământ. Acum, cerul coboară cu totul, apostolii și Mântuitorul sunt pe moment în rai, în lumina slavei dumnezeiești. E momentul de maximă lumino­zitate a vieții lui Hristos. Aici vedem că Sfântul Ilie este cu totul altfel decât toți ceilalți prooroci ai Vechiului Testament – Isaia, Daniel, Ieremia, toți. Pentru că apare alături de Hristos și Moise. Eu cred că, în această apariție, Moise reprezintă trecutul, cu Legea Veche, iar Ilie este martorul viitorului. Știți că Scriptura ne spune că Sfântul Ilie va fi înaintemergătorul celei de-a doua veniri a lui Iisus pe pământ, venirea în slavă de la sfâr­șitul timpului. Abia atunci va gusta și el moartea, ca martir al lui Hristos, iar Mântuitorul îl va învia, împlinindu-i astfel destinul.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian