SMARANDA VORNICU-SHALIT (TVR 1): „Am moștenit microbul televiziunii de mică”

– Realizează o emisiune de mare audiență: „Atelier de să­nă­ta­te”. După cum sugerează și numele, e fiica celebrului și regretatului om de televiziune Tudor Vornicu, de la care a moștenit profesionalismul, cre­a­tivitatea și pasiunea pen­tru micul ecran. Dacă vreți să vă convingeți că este adevărat, urmăriți-o zi de zi, de luni până vineri, la ora 13.00, pe TVR 1. O să aveți ce învăța –

Când tata e Tudor Vornicu…

– Să pornim de la nume: Vornicu. Tatăl dvs., Tudor Vornicu, a fost cel mai mare om de tele­vi­ziune din România. În plină eră ceaușistă, a reușit să facă istorie prin programe TV de nivel inter­național, realizate de profesioniști de excepție. O in­troducere lungă, pentru o în­tre­bare scurtă: prezența dvs. la TVR e o moștenire pe linie de fa­milie, cum v-ați molipsit de mi­cul ecran?

– Permiteți-mi să încep cu o pa­ranteză: cred că tata nu și-ar do­ri titlul de „cel mai mare om de televiziune din România”, ci cred că ar fi mai flatat și mai bucuros de titlul „un mare creator de echi­pe de televiziune”. Secretul lui era că lăsa profesioniștii să-și facă me­se­ria. De-asta existau niște echi­pe atât de bune: regizorul de emi­sie era regizorul de emisie, di­rectorul de imagine era directorul de ima­gine… Tata era o lupă, un ins­trument care concentra toate aceste eforturi și intervenea cu ob­servații legate de conținut sau de estetică, nu în chestiuni tehni­ce, să dea el vreo lecție, să se bage peste vreun spe­cialist în do­meniul acestuia… Tata a fost o vreme cores­pon­dent de presă la Paris și, când a decis să se în­toar­că în Ro­mânia, pentru a lucra în Televiziunea Ro­mâ­nă, a „furat” tot ce se putea „fura” din felul în ca­re se făcea televiziune în Franța. Ulterior, am re­mar­cat cum mereu atenția lui era concentrată pe nou: de exem­plu, prin anii 1970-1980, era absolut îndră­gostit de producțiile BBC. De asemenea, fiind într-o relație de caldă prietenie cu regizorul Valeriu La­zarov, care a lucrat în Spania și în Italia, a vă­zut și tot ce a însemnat divertismentul reinventat de Laza­rov în Europa…    Tata a fost un autodidact, iar asta l-a ajutat, pentru că i-a accentuat această ca­pa­citate de a absorbi, de a accepta noutatea, de a nu se în­chista în niște tipare, de a rămâne receptiv la ine­dit… O calitate esențială pentru un om de televi­ziune!

– Și care s-a transmis mai departe…

– Cu siguranță, în ceea ce mă privește, lucrul în televiziune e o moștenire pe linie de familie și o „molipsire”, căci am copilărit în Televiziunea Ro­mână: primele mele amintiri legate de instituția asta sunt de la vârsta de câțiva anișori și au ca decor curtea studiourilor din strada Molière, unde exista un dud uriaș. Acolo, la umbra acelui dud, mă văd foarte clar cu ochii minții! Apoi îmi amintesc de zilele când mergeam la tata la serviciu, stăteam pe lângă el și absorbeam din mers tot ce vedeam și auzeam… Televiziunea Română nouă, ca familie, ne-a și dat foarte mult – mândria de a fi apropiați de tata și de a participa la excitement-ul acestei vieți de televiziune, faptul că am cunoscut niște oameni excepționali și niște profesioniști cu majuscule, colegii tatei, pe care am avut șansa să-i văd și-n afara micului ecran…. Dar aceeași Televiziune ne-a și luat foarte mult. Nu doar că ni l-a luat pe el, prematur, însă ne-a luat și multe momente cu el: de pildă, eu n-am făcut cu tata decât un singur Revelion! În rest, tata, la 12 noaptea, era la tele­vi­ziune. Ceea ce, în copilărie mai ales, nu era deloc ușor de îndurat… Sau toate vacanțele și evenimen­tele noastre din familie erau programate în funcție de ce se întâmpla la TVR, din punctul de vedere al emi­siu­nilor și al programelor: tata avea, cel puțin în ultima parte a vieții, emisiune live, de ase­menea, muncea enorm la pro­ducțiile pentru Revelion, la care lucrul începea încă din luna August. Și gândiți-vă că, uneori, se înregistrau mai multe variante de pro­gram de Revelion, nu doar un program, fiindcă nu se știa niciodată ce avea să rămână după cenzură, și-atunci se su­pra-producea, ca să aibă de unde tăia și să și rămână totuși cu un program complet și coerent… Așadar microbul televiziunii a intrat în mine de mică, deși, dacă e un lucru pe care tata nu și l-a dorit ni­ciodată pentru mine, atunci el a fost tocmai ăsta: să lucrez în televiziune. Presupun că tocmai fiindcă a ști­ut ce sacrificii și ce compromisuri și ce efort im­plică munca în domeniul ăsta.

„De la A la Infinit”

– Inițial chiar i-ați împlinit dorința tatei: ați urmat Medicina, sunteți de profesie medic sto­ma­tolog. Ce v-a determinat să renunțați la implan­turile dentare în favoarea televizorului?

– E o poveste mai complicată. Eu am scris din­totdeauna: poezie, pro­ză scurtă… Și mi-am dorit să fac Filologie sau Facultatea de Jur­nalism, dar tata s-a opus vehement. Mi-a spus că, în atmosfera din acea epocă, ce-mi doream eu fun­da­men­tal să fac nu avea cum să-mi iasă fără să ac­cept niște compro­mi­suri mult prea mari, și a concluzionat: „Gân­dește-te la orice altce­va, n-o să mă opun la nimic altceva! Doar, te rog frumos, nu te duce în direcția asta, că nu vreau să te văd ajunsă pe la «Ștefan Gheorghiu», ca să poți să scrii la un ziar de notorietate mai ma­re.” Ca atare, m-am reorientat: am cernut diferitele opțiuni, am hotărât să fac Medicină și, mai precis, Stomatologie. Ceea ce nu am știut înainte să dau admitere și să intru a fost că urma să am o reală problemă pentru că eu sunt stângace (o moș­tenire de pe partea italienească a familiei; de exem­plu, bunicul tatălui meu, Guido Gianetti, era ambi­dextru, deci desena, scria etc. cu ambele mâini), iar toate scaunele dentare fabricate pe vremea aia în România erau pentru dreptaci. Așa că am fost nevoită să duc o muncă asiduă și deloc ușoară de reeducare, ca să-mi dezvolt manualitatea pe dreap­ta: m-am obligat inclusiv să scriu cu dreap­ta! Îl țin minte pe domnul profesor Alexandru Brezo­escu, care, la orele de propedeutică, de la biroul de lângă tablă, arunca în mine cu creta, ca să schimb mâna stân­gă cu mâna dreaptă pe bisturiul cu care sculp­tam tot felul de dinți și de alte lucruri! (râde) În sfârșit, mi-am găsit tot felul de metode și impro­vizații ca să pot lucra și cu stânga, și cu dreapta, am terminat facultatea și am fost reparti­zată, din feri­cire, în București: primii trei ani de sta­giatură i-am făcut la Facultatea de Stomatologie, mi-am dat diploma în Chirurgie Buco-Maxilo-Fa­cială, apoi m-am axat pe tratamentul stomatologic al copiilor, mi-am dat secundariatul și am devenit medic sto­matolog școlar la o școală din București. După care, tocmai când mă pregăteam să dau și examenul de specialitate, o prietenă foarte bună a venit și mi-a spus: „Tu scrii, știi un număr de limbi străine… Uite, sunt niște americani care-au venit și-au des­chis o agenție de publicitate. N-ai vrea măcar să vezi cum merg lucrurile acolo?” M-am dus și dusă am fost… din stomatologie! (râde) Mi-am dat sea­ma că încă îmi doream foarte mult ce-mi dorisem dintotdeauna: să fac lucruri creative. Și-atunci, cu tot respectul și admirația pe care le am pen­tru munca de stomatologie și pentru stoma­tologi, am schimbat macazul. Acolo l-am cunoscut pe actualul meu soț, am început împreună mai mul­te afaceri, și cum una dintre ele era în zona ser­viciilor de fru­musețe, am primit propunerea să devin beauty editor la o revistă recent lansată, apoi, până prin 2014, am tot scris în presa feminină, dar am scris și pentru două reviste de gastronomie, și, în sfârșit, ca să ajung „la ce ne doare”, în 2013, mi s-a propus, de către TVR, să reiau un program lan­sat de tatăl meu, „De la A la Infinit”, pentru care am fost atât sce­narist, cât și prezentator. Și-așa, du­pă un drum sinuos, m-am întors „la prima iubire”, la Televi­ziunea Română, doar că nu sub dudul uriaș din Molière, ci în Turnul din Dorobanţi. (râde)

– Emisiunea dvs. de azi, „Atelier de sănătate”, care se difuzează la TVR 1 de luni până vineri, de la ora 13:00, bate recordul de audiență. Cum se explică succesul ei? Ce credeți că-i interesează pe oameni în mod special?

– Cred că prima calitate a acestui format este diversitatea subiectelor: nu avem o temă centrală, care să ocupe întreaga ediție a emisiunii, ci, dincolo de diferitele mele discuții din studio, cu diferiți spe­cialiști, avem și tot felul de alte rubrici, mici, di­namice și cu un fir călăuzitor, realizate de colegii mei, Beatrice Cioba, Grigore Vârsta, Dana Armașu, Da­na Deac, Anca Mazilu, Dana Iancu, Florența Dăs­­călescu și Otilia Găinar, cărora profit de ocazie ca să le mulțumesc. De exemplu, rubrica lui Bea­trice Cioba dă informații elementare pe diverși ter­meni medicali; rubrica Ancăi Mazilu e centrată pe subiectele de psihologie, anti-stres, relaxare…; Dana Armașu vorbește despre lucrurile pe care, în cazul unor mici acciden­te (o ar­sură, o mușcătură de insectă etc.), e bine să le facem înainte să ajun­gem la doc­tor, ca să ușurăm evo­luția situației. De asemenea, ne-am propus ca toa­te infor­ma­țiile să le transmitem în­tr-un lim­baj accesibil oricui. Pre­gă­tirea mea medicală mă ajută să mă po­ziționez ca un fel de translator în­tre specialistul care vine și vor­beș­te despre un subiect ce repre­zin­tă munca lui de-o viață, și pu­blicul larg, care nu posedă întot­dea­una bagajul de terminologie medicală. Pe de altă parte, avem grijă să-i și ex­plicăm fiecărui invitat, fiecărui specialist, că ne dorim ca expri­marea lui să fie într-un limbaj ac­cesibil, pentru că vrem ca omul să pri­mească informațiile ușor, di­gest… Să nu fie nevoit să-și deschidă Larousse-ul medical, ca să-și tra­ducă discu­ția pe care-a auzit-o la televizor.

„În România nu există suficientă prevenție”

– În urma expe­rien­ței acumulate, vă puteți face o imagine despre starea sănătății din Ro­mânia? E de bine sau e de rău?             

– Una dintre premisele de la care a plecat „Ate­lierul de sănătate” este cea legată de prevenție: în Ro­mânia nu există suficientă prevenție, nu există suficient screening… Am început să scriu acest for­mat după ce am parcurs raportul publicat de Co­misia Europeană cu privire la starea sănătății în Ro­mânia: ce m-a frapat cel mai tare a fost o cifră care arăta că aproape jumătate din decesele înregistrate anual în România sunt decese din cauze preveni­bile! Pentru mine, asta e o cifră cutremurătoare. Nu vreau să spun că jumătate dintre oamenii care mor anual în România mor cu zile sau din greșeală sau… Dar cred că ne datorăm noi nouă, ca națiune, să facem un efort conjugat, un efort serios, coerent, în sensul educării publicului cu privire la stilul de viață și în sensul schimbării unor mentalități. În ideea asta, vreau să mulțumesc Televiziunii Ro­mâ­ne că ne-a dat nouă, echipei „Atelier de să­nătate”, șansa să facem acest proiect și să-l facem conform cu viziunea noastră, care s-a dovedit o viziune pro­ductivă. Îmi permit să spun eu însămi asta, fiindcă văd reacțiile din online la emisiune: pe de o parte, sunt telespectatori care ne trimit în­trebări punc­tuale, de adresat invitaților, pe de altă parte, văd cum fragmentele de emisiune pe care le pu­nem pe pagina de Facebook sunt redistribuite în număr foarte mare sau cum unele dintre postări sunt pre­luate pe grupuri de Facebook care sunt preocupate de o anumită patologie… M-am bucu­rat foarte mult să constat că așa-numitul public comercial, adi­că acela cuprins între 21 și 54 de ani, se dove­dește foarte receptiv la această emisiu­ne. Plus că mai sunt și discuțiile cu prietenii mei, ca­re, de ase­menea, îmi arată că emisiunea își înde­plinește sco­pul educativ propus. De exemplu, de curând, o prietenă mi-a povestit că, văzând un exer­cițiu pen­tru coloana cervicală arătat în emi­siu­ne de o doam­nă kinetoterapeut, s-a apucat ime­diat să-l fa­că și ea și… se terminase emisiunea și ea tot repeta exercițiul. (râde) „Să știi că e foarte bun”, a fost con­cluzia prietenei mele. Ceea ce m-a bucurat enorm! Și încă un detaliu, foarte im­portant: la „Atelier de sănătate” suntem foarte preocupați de subiectul „primul ajutor”. De ce? Pentru că, în Uni­unea Europeană, România este țara cu cel mai mic număr de cetățeni care știu să acorde primul ajutor. O altă statistică tristă și ex­trem de pericu­loasă! Cu atât mai mult cu cât, simultan, sun­tem și o țară în care se în­tâmplă multe accidente ru­tiere sau se înea­că mulți oa­meni imprudenți la mare… Cred că pri­mul ajutor ar tre­bui să facă par­te din bagajul educativ al ori­cărui cetățean din Ro­mâ­nia, de la mic la ma­re: multe vieți ar putea fi salvate!

– Dvs. aplicați sfaturile pe care le transmiteți la tele­vizor? Și dacă da, aveți su­gestii folositoare și pentru noi?

– Am recunoscut foarte des­chis, inclusiv în mai mul­te ediții ale emisiunii, că, având totuși o vârs­tă (împli­nesc 57 de ani în cu­rând), uzura fi­zio­logică își spune cu­vântul: am o hernie de disc, am niște probleme cu zona cer­vicală, fi­indc-am lucrat ani de zile la com­pu­ter, deci, stând foarte mult timp pe scaun… A­șa­dar, aplic o mul­ți­me dintre sfatu­ri­le și exer­cițiile re­coman­date de in­­vitații de la „Ate­lier de să­nătate”, aplic și re­coman­dări ale diferiților nutri­țio­niști care au venit în emi­siune… A­cum, du­pă ce o să intru în vacanță, inten­țio­nez să merg să-mi fac și setul de ana­lize anuale – asta apropo și de ce v-am spus mai de­vreme, legat de prevenție…

„Îi mulțumesc soțului meu pentru înțelegere”

– Prezența zilnică pe micul ecran presupune profesionalism, dar și multă energie. E moștenită și ea pe linie de familie (despre Tudor Vornicu se spune că era un taifun) sau aveți o rețetă secretă, prin care vi-o alimentați?

– Sincer, îmi hrănesc energia prin sprijinul fa­milie mele, care e o sursă constantă de energie po­zitivă. Mi-o hrănesc cu înțelegerea și suportul so­țului meu, care pricepe și acceptă aceste cerințe ale muncii în televiziune: înțelege că eu vin de la birou după live-ul sau înregistrarea făcută și imediat mă apuc de documentare, de scris script-uri, de con­ceput întrebări pentru medici, ba mai fac și mici șe­dințe online cu întreaga echipă pentru a clarifica pro­gramul pentru perioada următoare… Îi mulțu­mesc soțului meu pentru înțelegere! Îmi hrănesc energia prin veselia și fericirea cu care mă infuzează fiul meu: întotdeauna are pentru mine o vorbă bună și o mângâiere și mă umple de bucurie… De ase­me­nea, îmi hrănesc energia datorită prietenilor mei, care m-au susținut în proiectul ăsta și-mi transmit constant din energia lor pozitivă: chiar aș putea spune că, și din punctul ăsta de vedere, „Atelier de sănătate” e un efort colectiv! (râde) În afară de „hra­­na” asta, exclusiv psihologică și emoțională, am grijă să-mi dedic și un anume timp    așa-nu­mi­tului „spațiu personal”: meditez, fac exerciții de mindfulness, înot… Nu-mi plac sporturile de grup: îmi place să merg singură pe jos, îmi place să înot sin­gură, pentru că, în timp ce fac mișcare, îmi și lim­pezesc și-mi liniștesc mintea, regăsindu-mă pe mine însămi, dincolo de gândurile de ordin profe­sional, re­calibrându-mă… Mai iau și niște supli­men­te natu­rale, cu care să-mi completez alimentația, uneori de­ficitară (fiindcă nu reușesc întotdeauna să mă­nânc la ore fixe sau să mănânc așa cum ar trebui, adică stând liniștită la masă și concentrându-mă doar pe actul de a mânca), și altele, care sunt legate de etapa din viață în care mă aflu, ca femeie, la 57 de ani…

„Adevărata noastră salvare e colectivă”

– Suntem în plină vară! Vă așteaptă o vacanță țintită pe sănătate sau fie cum o fi ea, liberă și „scăpată de sub control”?

– După încheierea acestui sezon al emisiunii (până la debutul următorului sezon, edițiile de până acum vor fi redifuzate pe TVR 1, pe TVR Moldova și pe TVR Internațional), mă așteaptă o vacanță de relaxare, de leneveală, de lectură și de refacere a sto­cului de energie, împreună cu familia și cu prietenii. Cum sunt zodie de apă, Rac, iar apro­pierea de apă instantaneu mă liniștește și-mi umple bateriile, mi-am dorit o destinație la mare și, de vre­me ce și noi, și prietenii noștri suntem mari iubitori de Grecia am ales să mergem din nou acolo! În plus, cu nebuniile astea cu avioanele, care ori nu mai pleacă, ori nu mai vin, n-avem a ne face griji: până în Grecia nu e greu să ajungi cu mașina.

– Ce vă doriți cel mai mult și mai mult de la viață în clipa aceasta, când lumea e plină de amenințări?

– Cred că, de la începutul pandemiei încoace, universul, divinitatea sau oricum altfel am vrea să spunem, ne tot dă diverse semne. „Semne”, în sen­sul de lecții pe care ar trebui să le învățăm. Îmi pare rău să constat că nu prea învățăm aceste lecții și dacă am o dorință este ca fiecare dintre noi și toți, împreună, să ne gândim la ce ni se întâmplă ca la o lecție și să tragem învățămintele care sunt de tras și în relația noastră cu natura, și în relația dintre noi, ca oameni, la nivel global. Suntem din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai înghesuiți pe o planetă cu re­surse care se împuținează și cred că a venit mo­men­tul să facem un pas spiritual către altruism, către ge­nerozitate, către empatie. Pentru că altfel, odată ajunși în situația extremă, nu cred că vom putea să ne salvăm. Căci să nu ne ilu­zionăm: sal­va­rea individuală este doar pe ter­men scurt și cu foarte multe riscuri. Sal­varea au­tentică este doar cea colectivă.