Pepenii din Câmpia Bărăganului

ROMÂNIA LA ZI

– Pepenii sunt un deliciu al verii. Este de neimaginat acest anotimp fără ei, fără fruc­tele dolofane, cu miez dulce, roșu sau galben, tocmai scoase din frigider. Dru­mul unui pepene de la sămânță până pe masa noastră este însă unul destul de ane­voios, plin de riscuri și de griji. Am aflat asta, la începutul sezonului de recoltare, în comuna Gheorghe Doja, din județul Ialomița, în inima Bărăganului –

La prins de pepeni!

Zi de vară pe Autostrada Soarelui. Merg cu ma­șina și las geamul ușor deschis ca să simt mirosul câmpiei. La Lehliu Gară, intru pe o șosea laterală care duce spre Slobozia. Cobor malul înalt al râului Ialomița, sub care s-au pitit, cu secole în urmă,    mul­țime de sate. Lunca largă, prin care râul curge întorto­cheat, cu bucle strânse, este îm­pătrățită cu lanuri de grâu și po­rumb. Din marginea unei pă­duri muiate în dogoare, co­boară spre apă silue­tele unor vaci negre. Las râul în urmă și ajung în vechea șosea spre mare. De jur împrejur, se în­tinde Bărăganul, câmpie ade­me­­nitoare și hrănitoare. Mă abat în stânga, spre comuna Gheorghe Doja, și forfota ome­nească de pe ogoare mă ulu­iește, după ce am parcurs până acum numai șesuri, unde nu am văzut țipenie de om. Sunt mulți și harnici. Se-apleacă, iau cu mâinile pepeni verzi, se ridică și îi aruncă spre alte mâini, pregătite să îi primească și să-i chitească în camionul imens. Gesturile sunt așa de rapide, de parcă lubenițele ar fi niște ani­măluțe pu­se pe fugă, iar culegătorii se grăbesc să nu le scape. Surâd, gândindu-mă că oamenii aceia din câm­pul deja ars de soare nu sunt la cules, ci la prins de pepeni! Numai când îi știu puși sus, în ca­mion, sunt siguri că nu vor mai sări înapoi, pe pă­­mânt. Încărcat cu mii de căpățâni verzi și lu­cioase, ca­mio­nul pornește greu, prin praf, și iese spre șo­seaua națională.

Pepeni matrimoniali

Povestea pepenilor din Gheorghe Doja a pornit cu zeci de ani în urmă, din mâinile unui sătean, Nicolae Curelea. Omul primise de la pădurari un ogor, așezat în zăvoaiele Ialomiței, ca să-l cultive cu ce are la îndemână. De unde o fi obținut semin­țele acelea negre, de pepene verde, nimeni nu-și mai amintește. Sigur este că nu a dat greș. În vară a umplut o remorcă și a dus pepenii la șosea, pe unde treceau bucureștenii și mai toată țara, spre mare. I-a vândut într-o clipită. Consătenii i-au urmat exemplul. Au înființat culturi în câmp, au mărit suprafețele de la un an la altul. Nicolae s-a dus, între timp, de pe lumea asta, într-un rai cu pă­duri și răzoare cu pepeni verzi, dar consătenii lui nu au abandonat meseria pe care le-a pus-o în mâ­nă, mai mult ca pe un pariu. Acum, în comună sunt vreo 700 de ha cultivate cu diverse soiuri. Faima pepenilor din Gheorghe Doja a ajuns departe, până în țările arabe. Viorel Radu este unul dintre cei mai renumiți cultivatori de pepeni din localitate: „Eu sunt născut într-un sat vecin. Nimeni nu cultivă acolo pepeni. Nu e tradiție. M-am însurat aici și așa am ajuns și eu să mă ocup cu asta”. Suntem chiar pe câmpurile lui Viorel. De sub vrejurile bogate, se ițesc fructele rotunde, ca niște purce­luși. Stau cuminți, neclintiți, răsfățați de soare. Ni­ciun semn că ar lua-o la sănătoasa. Poate nu­mai atunci când vii să-i culegi, să-i arunci în ca­mion, ai senzația că pepenii ăștia chiar sunt gata să-ți fugă printre picioare, să se rostogolească departe, ca să nu-i mai poți prinde în veci.

Noua capitală a lubenițelor

Multe lucruri s-au schimbat de la prima re­mor­că cu pepeni a lui Nicolae Curelea și până astăzi. După revoluție, sătenii s-au descurcat fiecare cum a putut. Muncă multă, fără metode moderne de cultivare, fără utilaje performante. S-au mai bucu­rat o vreme de lungul șir de turiști, care se scurgea spre mare, din Iunie până în Sep­tembrie, în Daciile burdușite cu bagaje, dar nu atât de încărcate, încât să nu-i facă loc și unui pepene, cumpărat pe drum, din Gheorghe Doja. Apoi a fost deschisă Au­tostrada Soarelui, și pe vechea șosea nu au mai circulat decât localnici de prin îm­prejurimi, ialomițeni care făceau curse scurte, între satele câmpiei. Norocul lor a fost că, între timp, aflaseră comercianții din țară de pepenii din Gheorghe Doja. Așa se face că, în fiecare vară, intrau în sat zeci, sute de dubițe și    camioane, din mai toate județele, ca să fie încărcate cu pe­peni. Lubenițele erau transportate te miri unde, din piețele marilor orașe, până în cătune din vârful muntelui. Dar nici localnicii nu au stat pe loc, să aștepte clienții. Și-au urcat mar­fa în camioane și s-au dus la piață, la București, unde i-au concurat pe oltenii din Dăbuleni, atât de re­numiți, încât multă lume era convinsă că, în Ro­mânia, pepenii sunt cultivați numai la Dăbuleni!    Încet-încet, clienții au înțeles că în Bărăgan s-a format o altă capitală a lubenițelor.

Viorel Radu calcă apă­sat printre vrejurile unde se coc pepenii. Ae­rul e fierbinte, frun­zele porumbului s-au ră­sucit ca foița unei ți­gări. „Fără apă, nu poți cultiva pepeni. Nu ai cum. Este imposibil. Noi avem un canal de iri­gații, umplut vara cu apă. În vecinătea sa­tului este un lac, Fun­data îi spune, dar mai fo­răm și puțuri. Așa reușim să avem apă pe câmpuri”. Fermierul se apleacă și ciocănește ușor, cu degetul, un pe­pene vărgat. „Nu-i copt încă. Peste o săptă­mâ­nă ar fi bun de recol­tat”. Mă aplec și eu și ating coaja verde, nete­dă și lucioasă. Nu simt nici o energie care l-ar îm­pinge să fugă de pe câmp, cine știe unde, așa cum mi s-a părut când am intrat azi-dimineață în sat și i-am privit pe cule­gători. Poate energia aia la care mă gândesc eu se activează când sunt deja copți, buni de feliat și puși pe tavă. Îl întreb pe Viorel când anume începe o cultură de pepeni, care e momentul zero. „Din ia­nuarie. Noi ne facem niște planuri: ce suprafață vrea fiecare să cultive. Când suntem hotărâți, îl sunăm pe băiatul care ne furnizează material săditor. Comenzile sunt transmise firmei din Gre­cia. Acolo, fiindcă este mai cald decât la noi, sunt obținute răsadurile altoite. Noi nu mai punem se­mințe în pământ, ca altădată. Punem niște plăntuțe pe care le primim pe la începutul lunii Aprilie. Le plantăm mecanizat, cu un tractor. Apoi punem îngrășăminte și așteptăm ca plantele să se dez­volte. Aplicăm și pesticide, dar în cantități foarte mici. Dacă hypermarketul găsește reziduuri peste o anumită limită,    ne refuză marfa. Și, bineînțeles, iri­găm, irigăm mereu, altfel fructele seacă, se usu­că. Cel mai solicitant moment este la cules. Avem nevoie de echipe formate din 7-8 culegători, ca să încarce un camion. Fără brațele lor, noi am muncit degeaba. Culesul nu poate fi făcut decât manual. Sunt cantități uriașe, de 60 la 100 tone pe un hec­tar”.

Testul de dulceață

Mai vin și acum dubițe și camioane din țară, să încarce pepenii din Gheorghe Doja. Au venit chiar și din Polonia, la sfârșitul sezonului, să ia pepeni care nu mai sunt buni pentru consum. „Am auzit că fac șampon din ei”, spune Viorel. Numeroși cultivatori s-au asociat în trei cooperative agricole,    au atras fonduri europene, au construit depozite și au încheiat contracte cu rețelele de hypermarketuri din țară. Unii sunt atât de ambițioși, încât vor să vân­dă pepeni și în Olanda! Pepenii sunt puși în cutii mari, de carton, res­pectând cele mai moderne reguli de ambalare și trans­port. Există până și un aparat cu ajutorul că­ruia este măsurată dulcea­ța din fruct. Înainte de cu­les, ei încearcă, prin son­daj, pepenii din câmp. Îi culeg numai dacă sunt destul de dulci. De aici, încărcați în camioane care pornesc prin praf spre șoseaua națională, apoi pe autostradă, ajung în marile magazine. Abia acum, când mușc din felia de pepene roșu, încep să înțeleg sen­zația mea că lubenițele ar fi gata s-o ia la fugă pe câmp, obli­gându-i pe oa­meni să le prindă. Era în joc pofta mea. Pofta de a mușca din­tr-un pepene ro­șu, ze­mos și dul­ce. O pof­tă mai mare de­cât atrac­ția gravi­ta­țio­nală.