Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ROZI

Foto: Shutterstock

În vara anului 1994 am făcut de multe ori dru­mul dintre Baia-Mare și Bucu­rești. Tatăl meu era bolnav și o dată pe lună tre­buia să se prezinte pentru tra­ta­ment și control la Spitalul Fun­deni. Fiecare drum spre Bucu­rești ascundea o mulțime de spe­ranțe legate de lupta împotriva bolii și fie­care drum de întoarcere acasă era o încer­care disperată de a nu recunoaște, de a nu accepta un diagnostic ce era din ce în ce mai evident. Ca într-un joc ab­surd, îmi imaginam tot felul de sce­narii, făceam cal­cule fă­ră sens, ur­măream mașinile de o anu­mită cu­loare, numă­ram curbele la dreap­­ta, apoi pe cele la stânga și, la sfârșit, inter­pre­tam aiurea re­zul­tatele. Încer­­cam să păcălesc un destin care mi se părea ne­drept. Într-una din aceste călă­to­rii de întoar­cere acasă, îna­inte de a intra într-o pădure, a apărut în fața ma­și­nii, în mijlocul șoselei, un pui de găină. Căzuse pro­babil din vreo mașină și piuia speriat sub pi­căturile de ploaie care ri­di­cau aburi din asfaltul în­cins. Am oprit repede mașina și l-am luat, pentru că tocmai de­pă­șisem niște ca­mioa­ne care, cu siguranță, nu l-ar fi putut ocoli. Ca să-l încăl­zeas­că, tata l-a ți­nut în mână, a avut grijă să-i dea și lui câteva firi­mituri din mân­carea lui, i-a dat apă, într-un cuvânt, a fost o „ma­mă adoptivă” perfectă. Aproape de Re­ghin, puiul a devenit mai a­gi­tat și ne-am gândit să-l dăm unei fetițe care se juca pe mar­ginea dru­mului. Dar fe­ti­ța, pe care-o che­ma Roza, n-a vrut să primească pu­iul nostru și a­tunci tata l-a bă­gat ușurel în bu­zu­narul ves­tei sale, la căl­dură, și, ca prin minune, pu­iul s-a li­niș­tit. Și, în timp ce puiul nostru dor­mi­ta vi­sân­du-se sub aripa o­cro­ti­toa­re a unei cloști, am ho­tărât să-l păstrăm noi și l-am bote­zat Rozi, după nu­mele celei care l-a refuzat. Am crezut că va fi ac­ceptat de una din cloș­tile de acasă, dar ne-am în­șe­lat amarnic: puii de-acasă erau mai mari, și Rozi a noastră era bătută de ei, precum și de găinile celelalte. Tata a lu­at-o pe Rozi (du­pă un timp ne-am dat sea­ma că e pui­cuță) în grija lui, o purta în bu­zu­nar când era prin curte și, când in­tra în casă pen­tru a se odih­ni, Rozi se așeza pe picioarele lui, as­cun­­zân­du-se în­tre cio­rapi și pan­ta­loni. După ce-a mai cres­cut, Rozi îl ur­­ma pe tata peste tot, prin li­va­dă, în atelierul de scu­le, prin grădina de zarzavat. Înce­pu­se deja să-și re­cunoască nu­mele și venea bă­tând bucu­roasă din aripi, ori de câte ori era stri­gată.

La sfârșitul toamnei, Rozi era o găină de toată fru­muse­țea. Pă­rea o prințesă, cu penele ei albe, prin­tre celelalte găini pestrițe, roș­cate ori cenușii. Era o mare sin­guratică, nu se amesteca nici măcar la mân­­care cu suratele ei, și seara era ultima care se du­cea la culcare. Câteodată, când se să­tura de scur­mat prin livada amor­țită de toamnă, venea la ușă și-l chema pe tata cu un cotcodăcit impetuos. Când i se deschidea ușa, ea se ducea și se așeza liniș­tită în lo­cul preferat: pe picioarele tatei, pentru o bine­me­ri­tată sies­tă. Iar tata îi res­pecta prote­ja­tei sale odih­na, lăsând-o să doarmă liniștită în timp ce el citea. A tre­cut toam­na, a trecut și iarna, tata nu mai avea putere să se ridice din pat. Boala a fost mai perfidă decât am crezut. Rozi nu prea a înțe­les de ce nu mai are nimeni gri­ja ei și n-a priceput nici agi­tația din ziua aceea în care, sub razele palide ale soarelui de mar­tie, tata a plecat în ultima lui că­lătorie.

Multă vreme după aceea, Rozi se apropia de ușă, parcă aștepta ceva, parcă-și amintea de cineva, în­torcea nedumerită capul într-o parte și-n alta și apoi co­bo­ra scările gânditoare, pă­șind tacticos pe cărarea um­brită de pruni.

MARIA S.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian