MIOARA VELICU (Interpretă de folclor): „Asta am fost și sunt: o gospodină căreia i-a plăcut enorm să cânte”

Cuibul visurilor: Ireasca

– Sunteți atât de prezentă pe micul ecran, încât s-ar spune că nu vă mai des­păr­țiți de oraș. Când colo, între­bările noastre vă găsesc la țară, în casa părintească din satul Ireasca, de lângă Galați. Cărui loc îi spu­neți, de fapt, „acasă”?

– Vai, vă spun cu mâna pe inimă că eu n-am plecat niciodată de la sat… N-am spus „acasă” nicicând al­tui loc cu o aşa iubire precum ca­sei părinteşti. Deşi am locuinţă în Bucureşti, una cu tot con­fortul, nu consider că am părăsit vreo­dată satul obârșiei mele. Mă topesc de drag să fiu aici. Singura supărare este că anul acesta a murit fratele meu. S-a rupt ceva în mine cu ple­carea lui la Cel de Sus, şi am înţeles cât de mult ne leagă oa­menii dragi, de locurile pe care le iu­bim. Noroc cu nepotul meu, care are gri­jă de casă cât lipsesc, şi cu cele câte­va rude rămase. Ne întâlnim cu toţii, şi par­că zarva poveştilor alun­gă tristeţea. Eu, oricum, sunt un om vesel și încerc să nu las nimic să schimbe asta.

– Sudul Moldovei e o zonă văzută drept una să­racă, rămasă în urma sa­telor din Ardeal, de exem­plu. Cum arată Ireasca? Supraviețuiește vremu­ri­lor de azi?

– Mărturisesc că mă tulbură aspectul satului meu natal. Am o durere în suflet când pornesc la pas pe uliţele lui destul de prăfuite. Au rămas mai mult bătrâni în sat. Unele case sunt renovate şi ara­tă bine, dar majoritatea sunt părăginite, unele chiar abandonate. Mă doare inima când mă uit pe strada mea şi văd nu mai puţin de şapte case abandonate. Nu pot zice că nu e deloc populat satul, dar nici zarva de pe vre­mea când eram eu copilă nu mai e. Uli­ţele, pe acele timpuri, erau pline de for­fotă, un loc al năzbâtiilor noastre de co­pii, iar eu eram capul răutăţilor. Am fost un Ion Creangă în variantă feminină. Eram plină de energie şi dădeam tonul la năz­drăvănii – eram şefa. Prima la căţărat în co­paci după fructe, prima la furat de pe­peni. Normal că aveam şi noi în curte toate poamele, dar cele de furat sunt întotdeauna cele mai gustoase. Curţile sătenilor erau pline de bunătăţi, casele miroseau a pâine caldă, nici nu aveam nevoie de magazin. Mi se pare bizar, azi, să văd că oamenii de la ţară preferă, şi ei, să cumpere de-ale gurii ca nişte orăşeni, în loc să le gătească în casă. Eu, vă spun sin­cer, când vin aici, fac totul cu mâna mea: pâine, plăcinte poale-n brâu, turte. Numai bune de înmuiat în sosul tocăniţei de car­tofi sau al fasolei scăzute, cu murături. Am păsări, iau ouă de la ele. „Nu cumva să le aduni tu!”, îi spun nepotului. Îmi place să le găsesc eu, parcă aş fi un copil în căutarea unor comori prin cuibarul găinilor. Dar asta sunt, asta am fost mereu: un om activ, cu drag de muncă, o gos­podină în adevăratul sens al cu­vân­tului, doar că una căreia i-a plă­cut enorm să cânte.

– Tovarășii de năzbâtii din anii copilăriei vă mai trăiesc? Au rămas acasă, în sat?

– Din păcate, nu mai am ală­turi prietenii din copilărie. Fie sunt răspândiţi prin lume, fie nu mai sunt deloc. Dar mi-au rămas amintirile, şi eu mă bucur de ele. Pe de altă parte, nu las me­lancolia să-mi dicteze viaţa, nici po­me­neală de aşa ceva. Eu sunt fe­lul de om care are mereu planuri în cap, care are visuri şi nă­dejdi nemărginite. Am nepoţi, strănepoţi, cu ei petrec azi aşa cum făceam odinioară cu pă­rinţii, cu ei îmi re­tră­iesc şi eu tinereţea, povestind în jurul me­sei. Cât timp sunt în putere, voi avea mereu oameni în jur care să mă ţină tânără în spirit.   

Borș de fasole, în străchini de lut

– Suntem în plină vară, una fierbinte de tot. Cum arată grădina de lângă casă? Rodește?

– Arată bine, pentru că avem apă şi udăm pă­mântul, altfel ar fi jale. Nu vedeţi ce secetă e în ţară? Te ia cu fiori când simţi sub tălpi pământul tare şi crăpat, de sar scântei din sapă când încerci să-l lucrezi. Dacă nu-i dai apă, nu alegi nimic. Eu sunt norocoasă să am în grădină roşii, castraveţi, deja îi culeg pentru murături. Am adunat cireşele şi vişi­nele, dar am vişinată făcută şi de acum şase ani, tare şi parfumată. Acum aştept merii, perii, strugurii, toţi au roade verzi, mititele. În fiecare an, fac tot ce se pregăteşte într-o gospodărie: com­pot, dulceaţă, mu­ră­turi… Nu le mai consumă fa­milia, ca pe vremuri, pentru că ne-am împuţinat, dar eu tot fac, fiindcă aşa sunt învăţată. „Să fie acolo”, vorba aceea. Poate că orăşenii get-beget, care nu au avut nici bunici la ţară, nu înţeleg asta, dar eu v-o zic cu toată puterea: nu există linişte mai mare decât atunci când ştii că ai tot ce-ţi trebuie ca să trăieşti decent. Și nu mă refer la bani când spun asta. Adică, o căsuţă să-ţi ţină de cald şi un petic de pământ care să te hrănească. Mai ales în vremurile astea grele, să ieşi din casa ta, să rupi o roşie din vrej şi s-o mănânci, ai sentimentul că orice s-ar întâmpla în jur, tu vei fi bine. Te simţi stăpân pe propria viaţă, pe propria supra­vieţuire, mai bine zis. E simplu şi curat sentimentul, iar sa­tisfacţia lui e nemăsurată. Curtea casei, în copilăria mea, nu avea ni­ciun loc necultivat. O mână de glie dacă rămânea, mai puneam acolo două cuiburi de fa­sole. Apoi venea munca la câmp. Cel pu­ţin paisprezece persoane mergeam deo­da­tă la prăşit, la cules. La prânz venea ma­ma, Dumnezeu să o ier­te, şi ne aducea cea mai bună mâncare existentă pe pământ: borş de fasole acrit cu zarzăre, ceapă verde şi pâine de casă. În străchini de lut, cu lin­guri de lemn. Oameni buni, vă spun, nu e mâncare mai bună decât asta!

O plapumă și câteva ouă

– Astăzi, tinerii fug de munca grea de la țară, preferând viața la oraș. De ce s-a pier­dut, oare, rostul omului, legat de pă­mânt?

– Rostul pământului însemna nu numai trudă, ci și o bucurie uriașă. Chiar şi când eram mai mare şi deja începusem să cânt, sâmbăta munceam la câmp cu părinții și frații mei, până ce asfințea soa­rele, apoi plecam şi cântam la nunţi. Nu simţeam oboseala, pentru că făceam totul cu inima des­chisă. Nu ştiu cum să explic altfel de­cât ca pe fe­ricirea de a şti că prin munca ta ai tot ce-ţi trebuie în casă. Păstrez asta şi azi: ştiinţa şi bucuria de a-mi avea singură de grijă, de a nu cere nimănui nimic. Este unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine. De aceea muncesc, de aceea cânt atât de mult, la cei şaptezeci şi şapte de ani ai mei. Aş putea să mă opresc, pentru că am tot ce-mi trebuie, dar simt că încă pot, că sunt încă iubită. Faptul că-s mereu solicitată, îmi dovedeşte acest lucru. Iar eu cânt cu toată inima, în primul rând de plăcere şi abia apoi ca meserie. De aceea, câteodată, las de la mine, dacă oamenii nu-şi permit să plătească tariful cerut, iar colegii mă ceartă rău de tot, că „stric piaţa”. Dar pentru mine, bucuria oamenilor e mai presus de orice câştig. Nu am ce să-mi doresc mai mult! Când am plecat de acasă, mama mi-a dat o pernă, o plapumă şi câteva ouă vârâte în făină, ca să nu se strice. Cu asta am pornit în lu­me, şi poate şi de aceea sunt atât de recunos­că­toare, azi, pentru tot. Am avut şi greşeli, căderi şi ridicări, dar astea m-au făcut să apreciez şi mai mult viaţa. Am în­cercat din răsputeri să ţin curată o carieră de şaizeci de ani.

Doar Moldova de sud. Atât!

– Sunteţi solicitată și astăzi să cântaţi pe la nunţi. Se mai păstrează ceva în ele, din tradiţiile de odinioară?

– Sunt moldoveancă şi cel mai mult sunt che­mată la nunţile din regiunea mea. Da, în con­ti­nuare, nunţile aici sunt frumoase, mai relaxate, mai aproa­pe de tradiţional, decât în capitală, de exemplu. În Bucu­reşti, parcă se pune prea mult accent pe impresie, pe fală, decât pe fericirea simplă și curată, a unuia dintre cele mai frumoase momente din viaţa omului. E adevărat că şi la ţară s-au schimbat multe, nu mai sunt acele obiceiuri în care nunta se ţinea doar duminica, mireasa tra­versa întreg satul cu oglinda în mână, să se admire cât e de mândră. Nunta se prevestea sâmbăta, când mergea fanfara prin sat şi anunţa evenimentul. Seara, se ţinea un spec­tacol de o oră, două, la casa unde urma nunta, şi astfel tot satul ştia. Se adunau femeile la gătit, la învârtit sute de sarmale, la copt pâine şi plăcinte. Familiile care veneau la nuntă aduceau câte ceva: o găină, un viţel, produse agri­cole – acesta era aju­to­rul pentru noua familie. Nun­ta chiar asta însemna: un ajutor pentru tinerii care pornesc la drum nou în viaţă. În mare parte, aceste obiceiuri au dispărut, lu­mea s-a schimbat şi, deşi nu-mi place, înţeleg foarte bine că aşa e nor­mal. To­tuși, așa cum am spus, la sat se mai păs­trează oleacă din spiritul de altădată. Uite, în Bu­covina, la nuntă, încă există obiceiul de a-ţi cere iertăciune de la pă­rinţi, înainte de cununie. Iar dacă aceştia sunt deja la Ceruri, se merge în ci­mitir cu naşii, pre­o­tul, şi se cere iertăciunea acolo. E foarte frumos şi emoţionant.

– Dar muzică popu­lară auten­tică, mai exis­tă? Se mai cântă fol­clor tradi­țio­nal?

– Chiar dacă me­lodii bătrâ­neşti se găsesc tot mai greu, fiind deja cu­lese, unii com­pozitori de azi fac faţă cu succes provocării date de tra­diţie. Cei mai buni din­tre ei au mare grijă cum alcătuiesc un cân­tec. Iau în seamă nu numai tiparele muzicale, dar şi persoana pentru care scriu. Mie nu-mi vor oferi niciodată o melodie de genul: „Măi bădiţă frumuşel, strânge-mă de mijlocel…” (râde). În nici un caz! Eu cânt despre ce mi se potriveşte ca vârstă, ca voce şi, foarte important, ca zonă. Albumele, muzica din concerte, sunt exclusiv din zona Moldovei de sud.

Pe scenă, la Chișinău

– Doamnă Velicu, v-aţi pomenit cu multă relaxare vârsta, nu vă îngrijorează deloc?

– Ştiţi de ce nu-mi simt vârsta şi nu mă îngrijo­rează? Pentru că tot ceea ce mi-am dorit, am do­bân­dit mai degrabă acum, la bătrâneţe. Azi pot spune că sunt un om împlinit. Vă spun cu mâna pe inimă, că eu, la bătrâneţe, mă simt apreciată ca niciodată, acum primesc premii dintre cele mai importante şi mai măgulitoare. Sunt mândră de asta, mai mult decât aş fi fost acum patruzeci de ani. Am fost de curând premiată în Galele „Kultho”, pentru femeile remar­ca­bile din Româ­nia. Am primit „Pot­coava de aur” la Chişinău şi patru mii de oameni au cântat cu mine deo­dată. Am crezut că mor, că mă prăpădesc de fericire acolo, pe sce­nă. La fel de mândră sunt şi când alţi artişti preiau muzica mea. Uite, „Aşa-i hora pe la noi” („Hai, Ca­trino şi ne-arată cum jucai când erai fată…”), cântec lan­sat de mi­ne, este acum în repertoriul mul­tor cântăreţi. Până şi la Irina Ri­mes sau Damian Drăghici l-am auzit. Sunt bucu­roasă că munca mea este apre­­ciată. Sincer, eu nu-mi dau sea­ma că sunt bună, mai degrabă îmi spun alţii. Eu urc pe scenă şi fac ceea ce ştiu cel mai bine, dar n-am con­ştiin­­ţa valorii, cum se spune… Dacă eu sunt mul­ţumită de cum am cântat şi aceeaşi mul­ţu­mire o văd şi în ochii publi­cului, aia e valoarea mea cea mare.

„Nu știu cum e să trăiești fără visuri”

– Vă purtaţi anii cu o lumină de invidiat. Care vă este secretul?

– Lumina de care vorbeşti vine din iu­birea mea pentru viaţă. Nu-mi place să trăiesc, nici măcar o cli­pă, fără să simt fru­mu­seţea acestei lumi, de aceea muncesc cu atâta drag, dar ştiu şi să mă bucur de va­canţe, de călătorii, de o carte, de un film şi, cel mai important, de oameni. Un om care nu comu­nică, un om care nu are visuri mici sau mari, este un om care va îmbătrâni urât. Eu nu ştiu cum se tră­­ieşte fără visuri. Sau fără prieteni. Tot ce fac este să-I arăt lui Dumnezeu, că iubesc două lucruri dăruite de El: viaţa şi harul. Mă bucur de ele în fiecare secundă.

Fericire la vârsta a treia

– Energia aceasta, care vă pune atâta fru­musețe pe chip, e de la Dumnezeu, sau se poate învăța?

– De la Dumnezeu şi de la oameni. Mă simt iubită. Și-apoi, cum să n-ai energie, când o pri­meşti făcând ceea ce-ţi place? Izvorul nu este secat deloc, nu sunt la finalul drumului. Dimpotrivă, simt că mai am trepte muuulte de urcat. Celor de vârsta mea le spun (îi rog!), să nu se com­placă în bătrâneţe. Să nu stea numai    acasă. Să iasă în lume, la plimbare, în parc, să citească o carte, să meargă la un film, la teatru. Casa poate fi un prizo­nier al bă­trâneţii, ne înmoaie, ne încruntă. Oamenii de la ţară știu asta şi ei îşi umplu bătrâneţea prin muncă, iar asta îi ajută, le ţine mintea ageră. La oraş e altă dinamică, iar vârstnicii trebuie să aibă mare grijă să nu se lase victime tristeţii sau neputinţei. Cât îţi dă Dumnezeu zile, de ce să stai în casă şi să te plângi? Dacă ne-am creat o situaţie cât de cât decentă, dacă avem o locuinţă, cu strictul necesar în ea, gata, nu mai trebuie să ne plângem. Ieşiţi în lume, lăsaţi uşa deschisă, să vă intre oameni în casă! Vă rog să-mi îngăduiţi să dau aceste sfaturi, pentru că la mine au funcţionat, sunt un om tare fe­ricit, deşi la vârsta a treia. Vorbesc cu lu­mea, mă încarc de la zarva ei. Am prie­teni, ne vedem, râdem, cân­tăm. Sunt la pen­sie nu­mai în acte. Buletinul meu expiră în 2077 şi e musai să cânt până atunci. Ha! Ha!

„Să mă mai țină vocea oleacă”

– Spuneaţi că o viaţă fără visuri e nea­gră… Dvs. la ce visați?

– Tot ce îmi doresc este sănătate, putere de mun­că şi să mă mai ţină vocea oleacă. Sunt pregătită să mă retrag când vreuna dintre aceste lucruri nu mă vor mai ajuta. Vreau să o fac frumos, cu respect faţă de mi­ne şi de ceilalţi. Da, mă feresc de penibil, aco­­lo se trage linia. În rest, visurile mele sunt miti­tele, de pe o zi pe alta. Odată ce apuc o nouă dimi­neaţă, deja un prim vis e împlinit. Mă trezesc de­vreme, dacă am con­certe, mă pregătesc pentru ele. Dacă sunt la ţară, fac treabă în curte până vine căldura amiezii, apoi deretic prin casă, gătesc ceva bun. După masă mă odihnesc în răcoarea casei. Noaptea, în schimb, m-a nenorocit Netflix-ul. M-a prins şi pe mine în pan­de­mie „boala” acestui post plin numai cu fil­me şi îmi tulbură toată odihna. Râzi, râd şi eu cu tine, dar e adevărat! Nopţi întregi am pier­dut cu filme istorice, turceşti, core­ene, ja­po­neze, mor după ele. Dar ziua muncesc şi cânt. Chiar şi în pandemie am cântat. Am lan­sat melodii şi mi-am antrenat vocea în casă. Am primit în dar un microfon, din ace­lea de-l poate folosi şi un co­pil. Ei, prin ju­căria asta, a răsunat casa de muzică. Am com­pus, am cân­tat, m-am înregistrat, n-am stat de­loc. Am cân­tat grădinii, pomilor, soarelui şi um­brei. Zile în­tregi am cântat numai „Frică mi-i că mor ca mâi­ne” al Mariei Tănase. E un fel de bocet, dar nu de necaz l-am cântat, ci de drag de Maria Tă­nase şi pentru că-mi place. Mi-am făcut scenă din casa de la ţară, cu microfonul de jucărie, nu am lăsat vocea să ruginească. Ce mai, refuz cu în­căpăţânare să zac. Da, iată un vis extrem de im­por­­tant: să nu fiu ni­cio­dată obligată să stau pe loc. Doam­ne ajută să se împlinească pentru mine şi pentru toată lumea!