Unde să fugim de-acasă?

– Ancheta continuă –

– Nu e nici anul cel mai liniștit, nici anul cel mai prosper. Și to­tuși, epuizați de urmările războiului, inflației și ultimului val de co­vid, oamenii își cer dreptul inalienabil la vacanță. Unde ne as­cundem de tirania veștilor proaste? Unde găsim vara asta refu­giu, liniște și odihnă? Am rugat patru scriitori din diaspora să-și împartă locul de vacanță cu noi –

Felicia Mihali – „Mie îmi plac oamenii. Revederile. Miticismele”

Editor, prozator, Quebec, Canada

Ieri am fost la tuns. În salonul de coafură unde merg de fiecare dată când revin în România, se ascultă, de obicei, muzică. De data asta, fetele lucrau cu urechile ciulite la postul de radio, din care o voce anunța pe un ton apocaliptic posi­bi­litatea raționalizării anumitor pro­duse. În Anglia, se zicea în con­ti­nuare, este tot mai greu să găsești paste și ulei, iar produsele au prețuri din ce în ce mai mari. Fetele clă­tinau din cap în­grijorate. Când am vrut să mă pro­­gramez pentru săptămâna urmă­toa­re la pedichiură, mi s-a spus că se intră în concediu. Iată, deci, cum ne pre­gă­tim să fa­cem față crizei : fetele de la salon pleacă în va­canță tre­murând în fața spec­trului foa­mei, iar eu mă coa­fez.

Decizia mea de a ve­ni în Ro­mânia pentru două luni mi s-a pă­rut la în­ceput un gest ego­ist, când, la numai câ­teva sute de kilo­metri, oamenii mor în­tr-unul din cele mai absurde răz­boaie. Cel mai cu­min­te ar fi fost să ră­mân acasă, în Canada, și să mă implic în cauze uma­nitare. Să scriu articole, să flagelez, să re­trans­mit ororile. Să îți permiți o escapadă turistică, atunci când lumea e în prag de apocalipsă, pare lipsit de inimă. Un adevărat exces. Numai că, une­ori, tocmai excesele au aspect de normalitate. Ele te ajută să faci față realității, să-i supraviețuiești.

Pandemia și interdicția de a călători au dovedit efectele nocive ale izolării, ale barierei puse în mod artificial între lume și individ. Vacanța nu este un moment anume în timp, un vis al unei nopți de vară, este ceva ce te ajută să treci anul cu bine, după ce ai dat jos decorația de Crăciun. Există o perioadă ante-vacanță și una post-vacanță. În prima prepari, în a două retrăiești. Iar la mijloc, descoperi.

Pentru mine, cele mai reușite vacanțe sunt cele în care toate etapele se confundă. Nu îmi place să prepar și nu vreau să retrăiesc nimic. Iar când vin în România, cele trei etape se contopesc în cel mai armonios mod posibil. Totul capătă aspectul unei scurte vizite la părinți: știi la ce ora pleacă trenul, cunoști îmbulzeala din autobuzul local și acel pasager care închide geamul pentru că e curent, pla­sele cu delicatețuri pentru părinți, micile nimicuri pentru vecinii care mai trăiesc încă. Știi perfect cine te întâmpină la ușă și cu ce vești, sperând că nu vor fi din cele care anunță din nou decese. Cam la asta se rezumă întoarcerea mea la București, acum, că părinții mei au murit. De la ae­roport am un autobuz care mă lasă la Piața Romană, unde opresc să schimb bani și să fac o tură, cu valiză cu tot, până în Piața Amzei, să iau primele roșii și ci­reșe. Apoi, este apartamentul care mi­roase a praf și umezeală, după un an de aban­don. Nea Ilie mi-a promis că vine să schimbe si­fonul, dar ochii nevăzuți și chiuvetele care picură în lipsa proprietarilor se uită. Primele telefoane la prieteni, în timp ce îmi întind coloana greu încercată de lunga călătorie cu avionul și, mai ales, de iarna canadiană, ca să stabilim cronologic și cu precizie de dentist, ieșirile la terasă. Războiul vecinilor în­cepe apoi să se deruleze lent, prin intermediul teme­rilor lor. Prin poziția lor europeană și prin vecină­tatea cu câmpurile de bătaie știu că cei mai mulți sunt bine informați și ponderați în afirmații. Mai sunt și din cei care îmi fac rușine cu ideile lor, dar din sadism nu îi șterg din listă. Tragedia umană a conflictului se estompează puțin la o cafea, la o bere, la un pește pe grătar, la o plimbare în parc. După buletinul ororilor, încep micile dări de seamă și presa de scan­dal. Dar prezența foștilor mei colegi și prie­teni îmi dă stabi­li­tate și echi­libru. E­xact ceea ce unora le conferă Grecia, Ve­neția, Ni­si­purile de aur. Mie nu îmi plac shim­bările și nici locu­rile noi. Mie îmi plac oamenii. Îmi plac re­ve­derile. Po­veștile. Mi­ti­cis­me­le. Cât timp ei sunt în­că aici, nimic rău nu s-a în­tâmplat în­că. Va­canța poa­te în­cepe.

Ioan T. Morar – „La umbra teraselor, în Provence…”

Poet, jurnalist, La Ciotat, Franța

Dacă spun că stau acasă în vacanță, desigur, ați putea să mă compătimiți: „în­că unul care nu pleacă”… Dar dacă vă spun că acasă în­seamnă un orășel din Pro­vence, de pe malul Medite­ranei, atunci compasiunea are tot dreptul să se transforme în invidie. Sunt un privilegiat (așa cum îi socoteam, când eram copil, privilegiați, pe toți cei care locuiau în Constanța și aveau parte de mare în fie­care zi!), La Ciotat, unde lo­cuiesc, are în jur de patruzeci de mii de locuitori iarna și peste o sută douăzeci de mii vara, un oraș gonflabil, ca toate stațiunile turistice. Un oraș care e socotit leagănul cinematografului. Intrarea trenului în Gara Ciotat a fost filmată de frații Lumière, „la noi în gară”, la cinci kilometri de centrul orașului. În programul meu de perpetuă vacanță activă intră și o plimbare până la gară și înapoi și, de fiecare dată, îmi vine în minte acel film scurt care, speriind spectatorii, a semnat nașterea unei arte care poate crea emoții dintre cele mai puternice.

Ar fi o nuanță potrivită să scad doi ani din vacanța asta a mea, doi ani în care, cu toții, am fost loviți puternic de pandemie, iar aici, ca peste tot în lume, a domnit frica, plajele au fost închise, ieșirile pe stradă au fost însoțite de hârtii de tot felul. O va­canță bolnavă, care a semănat mai mult a concediu medical, plin de restricții.

Dar dacă aici vine amenințător al șaptelea val de Covid (România îl numără, am înțeles, doar pe al șaselea), aerul de vacanță e mai puternic decât ori­când, terasele sunt pline, târgul de seară își în­tinde tarabele în Portul Vechi, până la început de Sep­tembrie, plajele s-au trezit din letargie, cam­pingu­rile s-au umplut de corturi și de caravane (cam­pingurile sunt principalul participant la va­canțele estivale franceze).

Simt în această revenire un fel de încăpățânare, de îndârjire împotriva a tot ce ar putea să pericliteze vacanța. Da, e inflație, s-a scumpit combustibilul, lu­mea strânge cureaua, dar nu renunță. Vechea ri­valitate între iuliiști și augustiști s-a reanimat (e vorba de cei care-și iau concediul în iulie, față de cei care și-l iau în august), dreptul la vacanță e unul dintre cele mai intangibile drepturi ale omului. Un drept și o revanșă pentru cei doi ani făcuți zob de virusul chinezesc.

Chiar constatam cu Carmen, soția mea, că, parcă, anul ăsta, și zumzetul cigalelor e mai intens decât în anii trecuți. Pofta de vacanță e o formă a poftei de viață, sărbătorită în serile plăcute, cu briză, la umbrele teraselor sau ale arborilor, la o masă cu prietenii și paharul de pastis sau de rosé, vinul născut și consacrat în Provence, asta – în variata „așezată”. În altă variantă, mai tinerească, poți săr­bători vacanța și revenirea ei la o pizza pe plajă (aici, cea mai bună pizza se cumpără de la camionul de pizza a lui Tavi Tara, din Cisnădie!). Desigur, cu o chitară, cu un difuzor mobil care te îndeamnă la dans și cu bere (consumată cu moderație).

Nu trăim cele mai minunate vremuri de pace, dimpotrivă, războiul e la granița noastră. Există oameni, lângă noi, care, în loc să plece în vacanță, pleacă în bejenie. Da, îi ajutăm, le întindem mâna, dar nu e chiar un motiv fundamental să nu ne luăm porția de libertate estivală, să nu simțim aerul de vacanță pe care ni-l dorim de ceva vreme.

Un contrapunct, acum: în La Ciotat, a fost con­fiscat yachtul de lux (aflat la reparat) al unui mag­nat rus. Ca să nu rămână gol, au fost adăpostiți în el câțiva refugiați ucrainieni. Are și soarta ironiile ei!

Cristina Hermeziu – „Toate drumurile duc la Medina”

Jurnalistă, poetă, Paris, Franța

Anul ăsta, m-am refugiat în Malta. Insula asta, care se zbârcea la mine cu pădurea de cactuși, cei mai cărnoși și mai indiferenți din câți am văzut vreodată, mi s-a părut prietenoasă, de când l-am au­zit pe șoferul microbuzului cu volanul pe dreapta spunând că e plină de balcanici. În anii fără pan­demie, sârbii, mecedonenii (ca el) și bulgarii sunt toți aici la lucru, în slujba celor 2 milioane de turiști insulari.

Îl întreb ce e cu cetatea pe care o văd foarte bine prin par­briz în stânga, pe dealul ca un mirador. „Toate drumurile duc la Medina”, glumește pe en­gle­zește și încep să pricep că aici totul e pe englezește – nu doar volanul și circulația pe invers. Și mai pricep ceva: n-o să pot în­chiria o mașină, ceea ce de obicei îmi place la ne­bunie în vacanțe, fiindcă doar așa te trezești unde nici nu gândești. Când nu cunoști drumurile, ratezi ieșiri, intrări, te abați benefic de la traseul inițial, balizat turistic. În timp ce-mi vine să mă feresc instinctiv de mașinile care pentru mine se apropie peri­culos pe același sens, din față, șoferul mace­donean mă informează că în cetate au fost filmate scene din „Game of Thrones”. Și uite-așa, cetatea Medina, numită „orașul de miere”, de ocupanții săi succesivi – greci, romani, arabi, normanzi, britanici –, mi se arată mai întâi sub chipul prințesei Dae­nerys Targaryen. Când mă plimb prin cetate, o și văd, pe efigii kitschoa­se, din ipsos pictat, mag­neți de frigider, din care am o colecție delicioasă! Îmi cumpăr și o eșarfă de culoarea mierii – mon peché mignon – colecția de eșar­fe din toate refu­gii­le de vacanță între­când-o cu nonșalanță pe cea de magneți.

O altă eșarfă mă lasă mută de admirație. Într-un colț aproape modest din muzeul catedralei Sfântul Paul din Medina, dau peste un tablou vechi, de o modernitate surprinzătoare. Cu marama sa lu­miniscentă, bogat încadrându-i chipul, tabloul „Fecioara cu pruncul ” – semnat de flamandul Hans Memling – are în mod izbitor tușa unui Klimt avant la lettre. Nu găsesc la magazinul de su­veniruri a muzeului o ilustrată sau o re­pro­ducere a lucrării și-mi pare rău. Așa că îmi promit că voi imprima eu însămi fotografia, pe care o stochez în burta tele­fonului, ca o epifa­nie a emoției pe care mi-a produs-o.

Mai am o obsesie în această vacanță: vreau neapărat să cumpăr o figurină, o reproducere comercială, dar fidelă a statuetei Ve­nus din Malta. O găsesc lângă satul Qrendi, la ruinele de la Ħaġar Qim, un loc magic, intrat în pa­trimoniul UNESCO, pen­tru templele sale stră­vechi. Beau o cafea cu mult zaț pe terasa de la in­trare, care arată ca o curte banală. Desfac sta­tueta din ambalajul prins cu scotch și deodată știu. Cărnurile femeii atât de naturalist reprezentate de un artist de acum 4-5 mi­lenii îmi amintesc de car­nația din tablourile lui Lucian Freud, dintr-o fabu­loasă expoziție dedi­ca­tă seriei sale de nuduri monumentale, pe care am văzut-o cu ani în urmă la Centrul Pompidou din Paris.

Cea mai frumoasă imagine din refugiul meu de vacanță pe insula Malta n-are însă nimic cultural în ea, dimpotrivă. Stația de autobuz din satul Mellieha este, la propriu, un refugiu din sticlă, o cușcă perfect transparentă de doi metri lățime pe trei metri lun­gime, situată doar cu o palmă deasupra mării. Cu întinderea infinită de ape în spate și cu imensitatea cerului deasupra, cu panglica de drum de la pi­cioa­re, această cabină banală de mobilier urban utilitar are o frumusețe simplă, stranie. Mă așez pe bancă, sub carcasa improbabilă a acestei uriașe măști din plexiglas. Aștept autobuzul. Oricum, mașină n-o să pot închiria.

Ana Maria Sandu – Autoexil pe un câmp cu flori

Prozatoare, jurnalistă, Lausanne, Elveția

Anul acesta nu mai plec. Vacanța mi-o petrec în Elveția, într-un loc în care sunt deja de mai bine de șase luni. E mai mult decât o vacanță. E o experiență, o schimbare de ritm, de piesaj. Eu, citadina, locuiesc acum à la campagne, în Yverdon-les-Bains, la 25 de km de Lausanne. Privesc pe fereastra camerei și privirea mi se pierde până departe, acolo unde iarba n-a fost călcată de cai. Îmi spun: „Nu te uita în urmă, mergi drept, pe linie, până obosești. Îmbătrânim încet și sigur. Merele verzi scârțâie în dinții noștri, sucul pasteurizat alunecă pe gât și mâine e un fruct indecent, care se coace departe de casă”.

N-am fost niciodată atât de aproape de natură ca acum. Printre primele lucruri pe care mi le-am cumpărat aici a fost un binoclu, ca să mă pot așeza pe iarbă și să urmăresc de aproape păsările. Mă trezesc în zori, când nu s-a luminat încă. Iarba e udă, anotimpul se schimbă ușor și văd asta în zborul păsărilor și în ciripelile lor din ce în ce mai vioaie. Am cele mai frumoase buchete de flori, pentru că mi le culeg singură, de afară. Natura inventează mereu arhitecturi noi în materie de plante, iar eu mă bucur ca un copil de ele.

Păsările par că știu mereu unde să se ducă. Nu e nimic neclar în zborul lor. E o limpezime care mă emoționează. O femeie cu pălărie de paie țeasălă un cal. El întinde capul, îi caută mâna să-i mulțu­mească. Femeia care scrie rândurile astea nu e nici aproape, nici departe, pentru că nu știe încă unde e jumătatea drumului.

Marți e zi de pizza în sat. Doamna care are o pizzerie ambulantă face totul într-un camion roșu, de 32 de ani. În fiecare zi a săptămânii, poposește în alt sat din regiune. Cartoane: „pour jeter ou pour garder”, te întreabă. Îi cunoaște pe fiecare după nume, îi întreabă ce le fac copiii, părinții. Ieri am așteptat la un rând cu un copil, un cal, o pisică, un domn care tocmai se întorsese dintr-o călătorie de cîteva zile la munte și un fer­mier care cumpărase 20 de vaci. E cea mai bună pizza pe care am mâncat-o vreo­dată, cu blat crocant și subțire. Habar n-am cum poți să faci lucrurile astea home made total, să ai un foc de lemne într-o mașină și să colorezi cartonașe de fidelitate, cu scris de mână și cu flori care mar­chează pizzele cumpărate.

Câmpul e galben intens, de la o zi la alta verdele se schimbă. Puterea naturii de a-și vedea de ritmul ei natural e în sine o poezie. Mi-aș face un ierbar, dar n-aș ști numele florilor pe care le găsesc. Le culeg, le pun în vasul meu alb și mă uit hipnotizată la ele. Când a înflorit liliacul, mi-am dorit atât de tare o crenguță, că până la urmă am reușit să rup dintr-o tufă, după ce am amușinat precum câinii locul. E în mirosul lui promisiunea paradisului.

Când mă trezesc, caii sunt deja la datorie și pasc. Ieri s-au hârjonit, azi fiecare mănâncă în colțul lui și-și flutură cozile în bătaia vântului. Când se pregătește de ploaie, câmpul se face din ce în ce mai gal­ben, iar norii coboară din ce în ce mai jos. Pă­sările se tulbură și ele și se apropie de pământ. La­cul strălucește și e la o aruncătură de băț. M-am întâlnit de două ori cu vulpea pe câmp. S-a uitat la mine, apoi a dispărut fără urmă. Animalele sălbatice au un fel anume de a privi oamenii, curajos și suspicios, ca și când încrederea ar însemna slăbi­ciune și poate că așa e în viață în general.

Mă tot gândesc la lucrurile pe care poți sau nu poți să le lași în ur­mă. La un autoexil din propria viață, la fan­tezia de a fi alt­ci­neva măcar puțin, o mică bucată de timp.

Privesc câmpul în fiecare zi. Totul se schimbă și rămîne la fel. Nu știu ce vârstă au caii și nici cât tră­iesc fluturii albi și grași, care se așază pe coamele lor. Și nici cum va fi mâi­ne.