În stânga brazi înalți, în dreapta brazi înalți, deasupra soarele, norii sau stelele, zborul rândunelelor sau cel nocturn al liliecilor. În față, scena pe care se perindă, de la an la an, cele mai mari nume ale jazz-ului mondial. Iar la mijloc, iubitorii de jazz, care vin la Gărâna, străbat serpentinele Munților Semenic, îndură ploaia sau frigul de zece grade, ascultă muzica îmbrobodiți în pături, cu geci de iarnă, și căciuli pe cap, sau se ridică de pe buștenii aliniați în iarbă și dansează. La Gărâna vin oameni ce fac câte 12 ore pe drum, dorm în cort, români ce trăiesc în Canada sau prin străinătățuri și își programează vacanțele în funcție de festivalul de jazz din inima Munților Semenic, vin părinți cu adolescenți care în urmă cu câțiva ani erau niște puștani și zburdau prin Poiana Lupului. Urcă la Gărâna pentru că se pot bucura de natură, știu că atmosfera e faină și vin oameni frumoși, și participă, împreună, la cel mai bun festival de jazz din România, ajuns anul acesta la a 26 a ediție. Iar artiștii acceptă invitația și revin, vară de vară, nu doar pentru a cânta, ci pentru că s-a creat un cerc al prieteniei și al încrederii între ei și organizatori, familia Giura. Anul acesta, chitaristul american Frank Gambale a declarat de pe scenă că a făcut 29 de ore pe drum, pentru a ajunge în Semenic. Un alt american, Charles Lloyd, a urcat muntele la 84 de ani, pentru a trece Gărâna pe harta ultimului turneu din cariera sa. Tot pentru a treia oară a revenit la Gărâna și favoritul publicului, Magnus Ostrom, suedezul care a susținut un recital memorabil, cu toate că o parte din echipamentele sale de scenă fuseseră pierdute prin aeroporturi. A cântat cu un basist împrumutat de la altă formație.
Vă prezentăm, în continuare, poveștile câtorva dintre protagoniștii festivalului, aflați de cealaltă parte a scenei: spectatorii.
Laurențiu Garofeanu, regizor
„Ascult muzică bună, stau în natură, mă deconectez de oraș”
„Vin pentru a treia oară la Gărâna, atras de muzica de jazz de aici, dar și de lipsa ei din București. Dacă nu am un loc recurent, un club în care să am acces la jazz de calitate, caut evenimentele mari din alte părți și atunci merită să străbat țara și să stau câteva nopți la cort. Am parte de atmosferă de festival, cunosc oameni noi, stau în natură, mă deconectez de oraș. Avem nevoie de această apropiere, întâlnire dintre oameni cu aceleași gusturi. Am locuit mai mult de zece ani în State, în New York și, mai târziu, în Londra, în ambele cazuri în cartiere artistice. Asta îmi lipsește foarte mult și cred că lipsește și culturii românești, ideea de comunitate. În New York sau Londra, barurile, cluburile aveau un specific, întâlneai oameni cu care intrai în vorbă, aflai o poveste interesantă, purtai o discuție ce îți ridica nivelul intelectual, nu erau prejudecăți, ca la noi, că dacă merge un bărbat sau o femeie singură în bar, au venit la agățat. La ei, barurile sunt cluburi sociale, locuri în care intri pentru a te conecta cu comunitatea. La Gărâna, vin mulți oameni cu o generație sau două peste a mea, nu suntem chiar pe aceeași lungime de undă, dar ceea ce-mi place este că pot discuta aici cu persoane ce nu se află în zona mea de confort, cu care în alt context nu m-aș fi împrietenit și nu aș fi stat ore în șir la povești. Imediat după ce mi-am instalat cortul, mi-am făcut prieteni, oameni foarte diferiți, cu care am mers la concerte și apoi am discutat în neștire. Anul ăsta, venirea la Gărâna a coincis și cu un moment important pentru mine, am primit o veste grozavă, legată de filmul la care lucrez. În plus, muzica e bună, sonorizarea perfectă, îmi place atitudinea oamenilor, ce dacă plouă, rămânem sub pelerine, folii de plastic și ascultăm, ne bucurăm de muzică. Nu e locul ăla ca la Neversea, Untold, unde spectatorii au nevoie de droguri, pentru a se bucura de moment, beau cockteiluri cu paiul și vin îmbrăcați ca de nuntă. La Gărâna e un loc în care oamenii se simt liberi și își aduc și copiii, îi expun la cultură. Se vedea la unii dintre adolescenți, dintre tineri, că nu sunt pentru prima oară aici, se vedea pe ei, în felul în care se comportau. Sau oameni în vârstă, care abia se mișcau, cu bastoane, cârje. Nu sunt specialist în jazz, nu am fost expus la această muzică în adolescență, dar îmi place foarte mult, ascult acasă, iar în Londra și în New York, căutam aceste cluburi, în care se cânta jazz, seară de seară, noaptea se strângeau muzicienii într-o cămăruță din spate și cântau până dimineață, doar pentru ei, abia atunci începea adevăratul show. Sunt discuri de jazz care mi-au rămas la suflet de la 20 de ani, muzici ce mi-au deschis zone necunoscute din mine, mă transportă într-o lume nouă și îmi deschid portițe”.
Cătălin Crețu, specialist IT
„Ce mă impresionează aici este că totul se desfășoară firesc, natural”
„Știam de 20 de ani de festivalul de jazz de la Gărâna, ascult de mult discurile celor ce au cântat acolo, dar de ajuns, a fost mai greu. Atât din cauza distanței – am făcut 11 ore de la Iași -, cât și a faptului că pasiunile mele se desfășoară în alte părți: în munți, la drumeții sau cățărări. Abia anul trecut am ajuns pentru prima oară la Gărâna și atunci mi-am spus două lucruri: «Ce fraier am fost că n-am venit mai demult!». Și «De-acum încolo am să vin an de an». Și m-am ținut de cuvânt: În 2021, am simțit festivalul ca într-o transă, în fiecare seară am trăit în timpul recitalurilor o stare de evadare, de amalgam de emoții, sentimente greu de explicat, fără cuvinte patetice. Ce mă impresionează aici este că totul se desfășoară firesc, natural, nu ne întâlnim doar cu muzica acelor oameni, ci chiar cu ei. De pildă, pe tot parcursul festivalului, Magnus Ostrom, toboșarul meu preferat din jazzul contemporan, a rămas în public, pe câte o buturugă, ascultând recitalurile ca orice alt spectator, am și stat de vorbă! Mulți artiști, după ce și-au încheiat concertul, au rămas câte o oră, două, în public. Delimitarea a fost doar când au urcat pe scenă, nu a existat vreo formă de vedetism, din cele pe care le vezi în alte genuri de muzică. Eu încerc să vin pregătit, ascult înainte trupele ce vor cânta, asfel încât să absorb cât mai bine muzica lor. În plus, oboseala, acumularea orelor de nesomn, mă deschide cumva, mă face mai receptiv la muzică, poate într-o zonă de confort maxim nu aș gusta la fel ce se întâmplă acolo. Ce mi-a mai plăcut la ediția aceasta e că a avut curaj, au fost invitați și artiști pe care puriștii nu i-ar vedea pe o scenă de jazz. Dar jazzul înseamnă și funk, și soul și un pic de rock, atitudinea contează, nu încape într-o strictă definiție, iar la această ediție, am avut și un recital în care s-a dansat pe rupte în fața scenei, în chiar cea mai rece seară a festivalului. Sunt umblat prin munți, am dormit prin pereți, prin stânci, și pot spune că pentru o noapte de vară, a fost frig. Anul trecut am mers în gașcă, oameni, căței, am umplut o bucată de pădure cu corturile, iar anul ăsta am venit în doi, eu cu soția. Ce a fost fain, că am întâlnit câteva persoane cunoscute anul trecut și am purtat discuții lungi, de câte o oră, despre muzici. Probabil, oameni cu care mă văd doar la Gărâna, în altă parte nu avem unde. Mi-a plăcut și faptul că mulți au venit cu copiii, chiar dacă unii s-au plâns că sunt gălăgioși. Copiii ăia nu vor ajunge la un concert de jazz decât dacă-i duc părinții, ei trebuie expuși acolo, direct, nu acasă, în fața televizorului. La fața locului, poate se leagă ceva, e nevoie de o fărâmă, de o mică legătură în copilărie, pentru a declanșa o pasiune de-o viață. E un festival în aer liber și nu un spectacol într-o sală, unde trebuie să auzi musca. Asta s-a întâmplat la concertele din biserica din Văliug, unde spectatorii au făcut liniște deplină. Un fapt inedit: prezența a doi câini din sat, între care un Husky plecat de acasă. Câinii ăștia fac vreo 20 de kilometri în fiecare seară, jucându-se cu toţi câinii ce vin acolo cu stăpânii lor. Sunt acolo an de an, cred că au văzut mai mulți artiști celebri de jazz decât mulți dintre noi”.
Foto: AMARA IBANESCU
Romanian