Unde să fugim în vacanță? – Ilustrate cu amintiri

Monica Pillat

La Văratec, printre măicuțe și flori

Cele mai minunate vacanțe de vară le-am pe­trecut la mănăstirea Văratec, încă din vremea când eram liceană. Pentru mine, dangătele clopotelor, un­duirea molcomă a dealurilor împădurite, recule­gerea din timpul slujbelor de seară în biserica vegheată de măicuțe, plim­bă­rile prin poiene, ca și lenevirea în iarbă, sub cupola merilor și a cerului din livada mănăstirii, purtau aura celor care mă înso­țeau. Până la ieșirea tatei din închisoare, mergeam la Vă­ratec cu Manana, bunica mea ma­ternă, și cu mama, bucurându-ne acolo și de fermecătoarea prezență a scriitoarei Lily Teodoreanu, cu care adesea cutre­ieram po­tecile înmiresmate ale verii. Uneori ne ală­turam cu încântare unui alai de doamne moldo­vence, prietene cu bunica mea, care își depănau amintirile din tinerețe ori cântau împreună ro­manțe de inimă albastră. Minunăția unor vacanțe ca acelea se datora dragostei cu care eram încon­jurată de ființe deosebit de bogate sufletește. Apoi, erau maicile Agripina și Zenaida, gazdele noastre, în a căror casă cu cerdac și grădină ne primeau cu afecțiune, an de an. Ajunsesem să țin la ele aproa­pe la fel de mult ca la ai mei. Vizavi de locuința maicii Agri­pina, peste drum, se întindeau curtea umbroasă și casa maicii Tatiana, care ne ospăta la prânz pe masa din cerdac, cu cele mai gustoase bucate. Maica Tatiana era înaltă, frumoasă, și privirea ochilor ei melancolici, mari și negri, mi-a ținut de cald și de răcoare toată viața. Locuia îm­preună cu maica Iuliana, care era mai tânără și ca­re avea o voce de aur. Când la ru­gămințile noastre ne cânta, seara, „Lumină lină”, în glasul ei adânc și cristalin Îl sim­țeam pe Dum­nezeu. Prima vacan­ță pe care a petrecut-o tata, după eliberarea din închisoare, în vara anului 1964, la Văratec a fost. A venit împreună cu mama, iar eu cu bu­nica, sosite cu o lună mai de­vreme, l-am așteptat cu sufletul la gură. În atmosfera blândă a acelui peisaj de neuitat, însuflețit de iu­birea măicuțelor noastre și a priete­nelor mol­dovence, sufletul tatei și-a găsit liniștea și lumina, după atâția ani de chin și de singurătate.

După multă vreme de atunci, m-am întors singură la Văratec, pentru câteva zile, vara. Trăiau încă maicile Agripina și Tatiana, dar locul de altădată, lipsit de prezența atâtor ființe dragi, care se stin­seseră între timp, mi s-a părut nu doar sfâșietor și bântuit de amintiri, ci și asemeni unei cochilii goale în care se aude marea dispărută.

Aș vrea să închei cu o imagine de neuitat, de la începutul unei vacanțe. Călătoream noaptea, cu trenul, spre Văratec, și aproape ațipisem, când m-am simțit atinsă pe obraz de aripa unui înger. Am deschis ochii și am știut că prin mâna mamei care mă mângâia, trecuse solul divin.

George Arun

În Piatra Craiului, la udat de bureți

Cel care m-a ajutat să cunosc cu adevărat vara și să descifrez multe altele de-ale vieții a fost bu­nicul. Aveam cinci-șase ani, și toa­tă vara aceea despre care-mi amintesc acum, am petrecut-o la taica Pătru și maica Floarea, bu­nicii din partea tatei, în satul Ciocanu, așezat la poalele Mun­ților Piatra Craiului. Tata era la stâ­nă, în Funduri, iar mama a stat în anul acela mai mult prin spitale.

Într-o dimineață, abia trezit din somn, taica Pătru mi-a zis: „Hai să vedem ce mai fac ciuciuleții ăia ai noștri, măi copile!” A umplut două găleți cu apă de la fântână, pe care le-a pus apoi în cobiliță, pe umeri, și am pornit-o pe coclauri, până în Piatra Galbenă. Acolo știa el două buturugi cu ciuciuleți, bureți gălbui, pe care îi acoperise cu frunze, ca să nu-i găsească altcineva.

Era secetă mare, nu mai plouase de câteva săp­tămâni. Taica Pătru a început să-i ude, dar nu di­rect cu găleata, lua apă cu palmele făcute căuș și stropea ciorchinii de ciuciuleți tacticos, ca într-un ritual numai de el știut. „Udă și tu, copile, că ne prinde prânzu’ăl mare”, mi-a zis. M-a învățat cum să-mi fac palmele căuș, m-a bătut ușor pe umăr, de încurajare, și am început să ud și eu chiorchinii de ciuperci.

Ne-am întors acasă și maica Floarea a început să-l boscorodească pe taica Pătru: „Ai dat în mintea copiilor, om bătrân! Auzi tu, să plimbi gă­leți cu apă pe coclauri, că a murit mama bureților! Că bureții n-are rostul lor pe lumea asta și te duci tu să le dai un rost! L-ai mai târât și pe ăsta micu după tine…”. „Păi, dacă nu-i udam până acum și dacă nu i-oi uda, se scofâlcesc. Și atunci care le-ar fi rostul?”,    a zis taica Pătru, apoi m-a luat de mână și ne-am dus să dăm mâncare lui Budică, un ciobănesc bălțat, mare cât un vițel.

În altă dimineață din vara aceea, m-am trezit cu o „trotinetă” la capul patului. Era construită dintr-o bâtă din lemn de corn, la un capăt, de o parte și de alta, avea două cutii rotunde în care fusese cremă de ghete, prinse cu un cui, dar nu strâns, în așa fel încât să se poată învârti, iar la celălalt capăt, era ghidonul, meșterit din două urechi de alamă. La mijlocul bâtei era prins în cuie un „portbagaj” făcut din șindrile. Taica Pătru a intrat în casă și s-a așezat pe scăunelul lui cu trei picioare. I-am sărit în brațe. „Mulțumesc, taicule!” i-am zis. „Îți place?”, m-a întrebat, bucurându-se și el de bucuria mea. ” E bine că e bine!”, a mai zis taica Pătru. Vorba asta a lui o port și acum în repertoriul ființei mele.

Toată vara „m-am dat” cu „trotineta” pe care mi-o făcuse taica. O țineam de ghidonul strălucitor și alergam pe poteci, în timp ce roțile, cutiile ace­lea de cremă de ghete, se învârteau pe pământul bătucit. În unele zile, taica venea cu mine, și eu mergeam cu viteza întâi ca să fiu în pas cu el, și umpleam „portbagajul trotinetei” cu tot felul de ierburi: Sovârv, Sunătoare, Coada-șoricelului, Lumânărică și câte altele, pentru ceai. Ajunși acasă, le puneam în pod, pe ziare, să se usuce la umbră.

În nopțile senine, cu cerul spuzit de stele, mă uitam cu taica la Carul Mare, mă învățase că osia lui era făcută din trei stele, iar celelalte patru, erau roțile. Îl întrebam cu ce e plin carul, ce duce-n el, că doar nu se plimbă gol pe cer. „Ce să ducă, măi copile, cară și el, ca și la noi pe pământ, grâu, porumb, fân, piatră și lemne pentru construit case, să aibă și cei din ceruri ce le trebuie”.

Tot în nopțile senine, m-a învățat cum „luna minte”. Dacă avea forma literei „D”, care ar fi însemnat că e în descreștere, era tocmai invers: creștea. La fel și când avea forma literei „C”: luna mințea că e în creștere, când, de fapt, scădea.

Așa a fost vara aceea, petrecută cu taica Pătru. Cea mai frumoasă din câte au fost. Fluierul din lemn de paltin pe care mi l-a meșterit atunci îl mai am și azi.

Adina Rosetti

Grand Hotel Amfiteatru

De mulți ani, mi-am făcut obiceiul ca la fiecare întoarcere de la mare să mă opresc pentru câteva ore la Olimp. Încremenită-n timp și cu un aer din ce în ce mai decrepit, stațiunea vacanțelor mele optzeciste îmi provoacă un soi de nostalgie-duioșie, pe care nu o găsesc nicăieri altundeva. Mă opresc pe terasa marelui hotel Amfiteatru, perla litoralului d’antan, pentru o înghețată sau, mai bine, un profiterol, a cărui aromă acționează proustian. Gus­tul de cafea, lumina de pe terasă, decorațiunile scorojite, scările spre plajă, toate astea-mi provoacă scufun­dări liniștite prin cotloanele memoriei. În spatele lor, văd întâmplările, oamenii, discuțiile, râsetele și certurile de familie – tabloul vacanțelor noastre de altădată…

Să fie ‘84, ‘86 sau poate ‘87? Ca în fiecare vară, bunicii materni de la Brăila mă duc în va­canță pe litoral. Bunica are o verișoară care lucrea­ză la ONT, așa că am prins bilete în acest loc atât de exclusivist. Amfiteatru e considerat hotel de no­menclaturiști și de „străinezi”, are Shop la parter (dar nu putem cumpăra nimic, căci nu avem voie să deținem valută) și discotecă cu hituri interna­țio­nale. Într-o seară, văd un băiețel îmbrăcat com­plet în alb, dansează, pătruns de importanța faptu­lui că știe să fredoneze versuri în limbi străine, și decid că ăsta e momentul în care o să mă-ndră­gostesc. Îmbătată de iubire, dar și de Pepsi și Brif­cor, mă învârt în pași dezarticulați de dans, sub luminile stroboscopului, cât mai aproape de el, până târziu în noapte. Nu schimbăm nicio vorbă, dar știu sigur că simte aceiași fiori…

Dimineața, pe plaja din fața hotelului, mă gândesc ce frumos e să fii înamorat, și suspin de par­că s-ar sfârși lumea. Bunică-mea crede că mă plictisesc și-l bate la cap pe bunicul să închirieze o hidrobicicletă. Pedalăm spre geamandură – sunt atât de mică, încât hidrobicicleta roșie mi se pare de dimensiunile unui transatlantic. N-am astâmpăr și-ncep să mă bâțâi, până când, din greșeală, gean­ta de plajă se răstoarnă în apă. Șlapii noștri colo­rați, jucăriile din plasic, pălăria bunicii și, mai im­portant, portofelul bunicului, toate plutesc împre­jurul nostru, legănate de valurile Mării Negre. Îmi pun colacul și mă arunc voinicește în apă să le re­cuperez. Seara, în camera de hotel, întindem la us­cat bancnotele ude din portofel. Tapetăm totul cu hâr­tiile albastre de-o sută, cu chipul lui Nicolae Bălcescu. N-am văzut în viața mea atâția bani desfășurați într-un singur loc; camera noastră arată ca-n filmele cu spărgători de bănci! A doua zi, merg la plajă doar cu bunicul – bunica rămâne în cameră să păzească bancnotele.

Serile ieșim „la promenadă”, pe faleza care por­nește de la cele trei hoteluri cu înfățișare de vapor (Belvedere, Amfiteatru și Panoramic) și continuă până la capătul plajei, acolo unde se înalță vila de vacanță a celui mai puternic om din țară, a cărui poză apare în toate manualele, dar pe care bunicii îl numesc, simplu și popular, „Nea Nicu”. Prome­na­da se termină în apropierea vilei și pe plaja îngrădită, văd câțiva soldați care o păzesc. Ne oprim curioși, sub lumina ușor porto­calie a felinarelor, iar la în­toar­cere, ne uităm peste gardul Ca­sei Scriitorilor, un loc pe care mi-l imaginez luxos și misterios deopotrivă. O dată pe sejur, mer­­gem la bowling, unde mă căznesc să ridic bilele gigantice și să le arunc pe pistă. Nu reu­șesc aproape niciodată să dărâm toate popicele, dar mă consolez la jocurile „de noroc”, unde trebuie să-ți pice trei lămâi galbene la rând, ca să te umpli de monede.

        După Revoluție, nu ne-am mai permis să mergem la marele hotel Amfiteatru. A rămas un loc legat pentru totdeauna de copilăria mică. Mi-a plăcut să-l revizitez periodic, să-i observ decă­derea și ruina progresivă, pe care le găseam îndu­ioșătoare și pline de nostalgie. Bunicii s-au dus și ei, de aproape zece ani…

          Vara asta, am ajuns din nou, după o mică pauză, pe terasa hotelului, care între timp, după amar de ani de paragină, a fost renovat de proprietarul unui mare lanț hotelier și transformat într-o culme a kitsch-ului. M-am hotărât să-l las să rămână doar o amintire, indisolubil legată de vacanțele copi­lă­riei mele, peste care au început deja să se imprime straturi întregi de alte amintiri, într-o țesătură com­plicată. Profiterolul, însă, are exact același gust, semn că unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Cosmin Perța

De mână cu tata, pe Valea Vișeului

Tatăl meu, deși era profesor, a avut mereu o grădină de legume. Era un adevărat vrăjitor în meșteșugul cu care cultiva roșii, castraveți, ceapă și usturoi, mărar și pătrunjel, fasole, dovleci, ardei, cartofi, porumb și floarea-soarelui. M-a învățat și pe mine să iubesc grădinăria, dar mai întâi, m-a învățat să gust și să cunosc semnele coapte ale verii. Uneori, el vorbea cu legumele, iar când avea chef, le cânta. Toamna le culegeam, făceam bulion, pu­neam murături sau le așezam în lă­dițe cu pământ, pentru iarnă.

În grădina noastră era un loc cu meri, pruni, peri, caiși, nuci, iar mai la margine, creșteau coacăzi și agriși. Când nu se făceau prunele la noi, mergeam pe deal și ne întorceam cu rucsacuri pline de prune din live­zile abandonate. Din ele mama făcea magiun, în ceaunul mare de alamă. Fierbeau acolo câte o zi întreagă și îmi plăcea mult mirosul de arsură de prună.

Adesea, tata mă lua de mână și cutreieram pădurile după ciuperci, mă învăța care sunt bune și care nu. Eu nu prea găseam, mă ui­tam după alte lucruri, urmăream pă­sările, căutam iepuri, visam să văd că­prioare, ciupercile însă trăgeau la tata, parcă se strângeau din toată pădurea zicându-i „culege-mă pe mine, culege-mă!” Când mai găseam și eu câte una mai mare, de cele mai multe ori, se dovedea a fi un „hribul dracului”, în loc de hrib de alun sau de stejar. Pu­team să mă uit minute în șir la culorile hribilor de molid. Portocaliul lor ver­zui avea ceva hipnotizant. Tata făcea din ele tocăniță, cu multă verdeață și usturoi, sau le frigea pe disc, dar mie cel mai mult îmi plăceau vinețelele făcute pane. Aș fi putut mânca un lighean întreg, de unul singur.

În alte zile, când vara era mai coaptă și dădea să intre în toamnă, mergeam să culegem alune și jir. Jirul îl prăjeam în tigaie, îl spărgeam și îl mân­cam ca pe semințe. Mă imaginam porc mistreț și mă jucam, o împingeam cu fruntea pe mama, imi­tând un grohăit sălbatic. Tot vară era când tata mi-a pus pentru prima dată undița în mână și am prins primul meu păstrăv. Câteodată, mergeam pe pârâu să prindem raci. Era o adevărată aventură și-mi plăcea la nebunie să îmi bag brațele pe sub scorburile malului, ca să-i scot la iveală. Îmi plăcea să-i pun în lighean, câte doi mai mari, să se lupte între ei, ca gladiatorii. Carnea lor era un deliciu, uneori o scufundam în mujdei, dar cea mai bună era goală, nu era ațoasă ca cea de pui. Pui mâncam rar, găinile erau pentru ouă, dar din când în când, făcea tata supă și ciulama. Supa avea gustul raiului.

Când în drumurile noastre găseam hamei săl­batic, tata prepara din el bere de casă, într-un cea­un mare, cu drojdie și porumb. O turna în sticle, pe care le băga într-o ladă. După ce fer­menta, înce­peau să sară capacele, uneori în toiul nopții, și ne trezeam speriați, ca de focuri de artificii. Era tare gustoasă. După ce se coceau coacăzele, le cule­geam și tata le punea în baloane mari, de sticlă, pe care le umplea cu apă și zahăr și le lăsa să fer­men­teze, aerisind mereu cu furtunuri, până se făcea un fel de vin. Era slab alcoolizat, dulce-acrișor, l-aș fi băut ca pe suc, dar primeam doar câte puțin.

De la magazinul din sat cumpăram doar făină, ulei, mălai, sare, zahăr, cacao, rareori pâine. De la tăieței și până la brânză sau iaurt, adică toate celelalte care mai trebuiau pentru mâncare, le făcea mama în casă. Era mare meșteră în prăjituri. Cele mai bune dulciuri din câte am mâncat de-a lungul anilor au fost tot prăjiturile ei. Când îi lipsea vreun ingredient, improviza altă rețetă, sau făcea rost de la vecini.

Totul părea miraculos în vremea aceea a co­pilăriei și așa și era. De mână cu tata, am stră­bătut multe dealuri și văi, urmărind mereu un soare care parcă tot apunea, fără să știu că lăsam în urmă o lume, un fel de a exista. Când am mai crescut, eram tare dornic de schimbare, dar nu eram încă pregătit pentru ea.

Apoi, toate astea s-au pierdut. Brusc, ca și când n-ar mai fi avut niciun rost. Lumea a pornit pe alte căi. S-a schimbat și ea, ne-am schimbat și noi. Racii și păstrăvii au dispărut, ceaunul de alamă în care mama fierbea magiunul zace într-un pod, gră­dina s-a uscat și a fost acoperită cu dale de piatră. Dar undeva, într-o pădure, știu că aș putea găsi, dacă m-aș duce, dacă aș putea să mă întorc, acum, dacă…, cu siguranță aș putea găsi un hrib de molid care mă așteaptă doar pe mine, să îl pri­vesc fas­cinat minute în șir. Poate că în culorile lui ciu­date, în mirosul lui răcoros, umbros, stă as­cunsă copi­lă­ria mea.