Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

BOGDAN-MIHAI SIMION (Cobzar, scriitor, doctor în litere, colaborator de elită al revistei „Formula AS”): „Cred în veșnicia muzicii lăutărești”

„În faţa vitrinei”

– Dragă Bogdan, aproape se face anul de când ne ademenești cu poveştile tale din Micul Paris, dedicate marilor cântăreți interbelici. În timpul ăsta, cu concertele tale la cobză, te pregătești să le calci pe urme, deși vremurile și-au pierdut dul­cea­ța de-atunci. Cine vrea să te-asculte, unde te poate întâlni?

– Ce compliment frumos! Mulţumesc. Împreună cu trupa Lăutarii de Mătase avem, slavă Domnului, destule concerte vara asta. Spicuiesc câteva dintre ele: pe 30 Iulie, vom fi la Zilele Râmnicului, pe 31, la Festi­valul de muzică lăutărească „Şarai­ma­nic” de la Brezoi, pe 3 August, la Iaşi, la Festivalul Fil­mului Românesc, pe 13 Au­gust, pe Faleza Nord, Constanţa, la Har­lequin by the Sea… Cea mai mare parte a concer­telor noastre sunt publice și datele sunt anun­ţate în avans, pe canalele media. Dar de departe, cel mai important eveni­ment va fi concertul de pe 9 Noiembrie, de la Sala Palatului. Deja se găsec bilete la vânzare. Spectacolul se va numi „În faţa vitrinei” și va fi suprapus pe un de­cor minunat, construit de Gabriela Albu, în opinia mea, unul dintre cei mai buni sce­nografi ai momentului. Nu vom avea la­sere şi ecra­ne, ci doar scenografie de tea­tru, ca în vea­cul al XIX-lea. Vor fi şi invi­taţi. Abia aştept.

– Grădini de vară, ca acelea pe care le evoci așa de nostalgic în poveștile tale, mai sunt? Cobza sună parcă mai intim în ele, decât în sălile de concert…

– Să știi că apar tot mai multe, de la un timp. Locaţii de bun gust, dichisite şi pline de farmec. Problema lor este, deocam­da­tă, sonorizarea, de aceea e neapărat nevoie de echipă tehnică proprie. A mea e con­dusă de inginerul de sunet Tudor Bâlcu, căruia îi aduc omagii cu fiece ocazie. Cât des­pre vechile grădini şi terase redate în folosinţă, aplaud iniţiativa, însă realizarea lor lasă încă de dorit. Se cam cântă cu tea­mă, că-ţi poate oricând cădea o bucată de tencuială în cap. Nu-i treaba mea, dar, to­tuşi, îndrăznesc să afirm că legislaţia le­gată de patrimoniu nu ar trebui să fie atât de strictă. Chiar dacă nu pot fi cum­părate, clădirile istorice trebuie date în folosință unor eventuali întreprinzători, cu condiţia să le în­grijească, așa cum se întâmplă în ţările occiden­tale.   

– Ce a pierdut și ce a câștigat Bucureştiul de astăzi, faţă de Micul Paris?

– Aş prefera să încep cu ceea ce a câştigat. Bucu­reştiul de azi este un oraş al drepturilor omu­lui, un oraş în care fiecare dintre noi con­tează. Un Bucureşti în care femeile cântă în aceeaşi măsură ca bărbaţii, un oraş în care nu contează dacă eşti român, rrom, maghiar, drepturile sunt egale. O voi spune mereu: nu mi-ar fi plăcut să mă nasc nicicând decât acum! Ce s-a pierdut? Pres­tigiul şi eticheta socială. Da, ele ţineau de acel capitalism „bătrân”, dar ar fi fost gro­zav dacă respectul care le însoţea atunci s-ar fi putut transmite mai mult şi spre generaţiile actuale.

Șaptezeci de oameni așezați pe podea

Bogdan și ai săi lăutari de mătase

– Cânţi muzică îmbrăcată în haină lăută­reas­că. Se mai potriveşte jelania ei cu pro­blemele dure ale vieţii de azi? Le mai arde oa­me­nilor de ofuri ibov­nice, la vreme de criză şi de răz­boi?

– Eu cred în veșnicia muzicii lăutărești. Și cântăreții, și oamenii vor fi mereu sensibili la aceste subiecte. Jale şi iubire vor fi mereu. În plus, muzica aceasta gâdilă inimile celor care vor să înţeleagă cine le-au fost strămoșii. Oamenii atenţi la aceste lucruri răspund extraordinar la ceea ce prezentăm noi pe scenă. Cântăm muzică lăutărească sau con­tem­porană aranjată lăutăreşte. Ce contează e ma­niera de interpretare. Stilul este lăutăresc, dar putem cânta orice. Chiar şi rock american am cântat cu ţam­bal, cobză, vioară, contrabas, acordeon… Ins­tru­mente care nu emit sutele de decibeli la modă azi, dar care fac să tresară ceva în adâncul nostru. O aducere-aminte făcătoare de bine despre cine suntem și am fost. Ceva care îți merge la inimă.

– Ce fel de public vine la concertele voastre?

– Tânăr şi foarte tânăr, dar, mai presus de asta, un public atent şi inteligent. Un public supărat de felul în care a fost „confiscat” folclorul de mass-me­dia, de oameni care simt că muzica mo­şilor lor nu are nicio legătură cu ceea ce azi poartă denu­mirea de „muzică populară” şi apreciază că un tânăr de treizeci şi doi de ani ca mine încearcă să o recu­pereze. La început, colegii mei se mirau că mă încă­păţânam ca la fiecare reprezentaţie să cânt şi o doi­nă, un cântec bătrânesc, un tango, un vals, o baladă, o rumba, când alţi artişti vin doar cu un laptop şi mult zgomot. Apoi au observat cum după jumătate de oră, publicul e „transportat” într-o altă lume, o altă dimensiune. Oamenii se privesc altfel, se apro­pie, câte doi, pornesc la dans… Su­perb! Dar cred că uimirea mea cea mai mare este că tinerii din pu­blic chiar ascultă. Am fost de curând invitaţi să cân­tăm pentru o companie de IT. Şapte­zeci de oameni s-au aşezat pe jos, în jurul nostru, şi au ascultat ca nişte copii. Lăutarii mei au ră­mas mască. Sau, ce surpriză să văd la Elec­tric Castel trei mii de oameni, între douăzeci şi treizeci de ani, as­cultând cuminţi cântece bătrâneşti şi jucând la final sârba, până au rupt un podeţ de lemn din faţa scenei. Mie îmi este lim­pede: lumea a avut şi va avea mereu nevoie de poveşti şi e de datoria artiştilor să le ofere unele de calitate.

„Bogdănel, tată, hai să-i găsim sufletul!”

La Electric Castle

– Eşti un tânăr cobzar, alături de o tru­pă de lăutari peste care au trecut mai mulţi ani. Ce relație ai cu ei? Te recunosc drept șef?

– Sunt impresar, contabil, manager, so­list, dar şef niciodată. Cel mai important om în trupă şi cel mai vechi coleg al meu este Nelu Răducanu, ţambalist. Pentru el sunt ca un fiu, aşa i-a și spus tatălui meu, chiar la nunta mea, oficiată săptămâna trecută, şi m-a doborât de drag. Mai ales că el are patru copii, toţi muzicanţi. Când îi cânt ceva nou (care de fapt e mereu un cântec foarte vechi), îmi spune aşa: „Bogdănel, tată, cântă-mi-l de două ori curat şi apoi haide să-i găsim sufletul”. Şi i-l găsim negreşit. Au grijă de mine lăutarii mei de mătase, îmi văd zba­terea şi se îngrijesc să fiu atent cu mine, cu sănătatea mea. Soţiile îmi trimit plăcinte şi-mi fac pomelnice la biserici. Sunt răsfăţat. Colegii mei sunt toţi trecuţi de şaizeci de ani. Să ştii că e mare lucru să vezi pe scenă aceas­tă combinaţie de vârste, pentru că, du­pă 1990, a început şi încă du­rează o mare râcă între generaţii. Petreceri de tineri sau petreceri de bătrâni. Trupe de tineri sau tru­pe de bătrâni… Eu nu cred în asta. Am convin­gerea că trăim într-o lume în care avem nevoie ca de aer de experienţa celor bătrâni, care au cântat mai mult şi mai bi­ne decât o vom fa­ce noi vreodată. Azi suntem prea a­gi­­taţi pentru a sta câte opt ore pe zi cu instru­men­te­le mu­­­zicale în mâini, așa cum fă­ceau ei. Noi, ti­nerii, avem nevoie de ex­pe­ri­en­ţa ce­lor în vârs­tă, iar ei au nevoie de ceea ce noi stă­pâ­nim, ca să-i „îm­­pin­gem” în faţă: pro­mo­va­re, teh­nici moder­ne de mar­keting, a­fişe, sce­no­­gra­fie… Gene­ra­ţia mea poa­te în­che­ga aceste lu­cruri ca­re, cu­mu­late cu expe­ri­enţa ce­lor bătrâni, vor crea la final un proiect artistic coerent şi de va­loare.

Drăguța de cobză și semnul soarelui

Drăguța de cobză

– Cobza ta ce mai face? În afară de faptul că ru­peți gura amândoi în concerte, ai reușit să ade­menești și pe alții cu ea? Mai vrea cineva să de­vină, în ziua de azi, cobzar?

– Îmi place să-mi imaginez că da, pentru că de când sunt eu pe scenă, am primit zeci de mesaje de la tineri care vor să cânte la acest instrument. Eu în­sumi am avut doi elevi, care însă au renunţat pe parcurs, când au dat de greu. Le-am explicat că instru­mentul acesta este precum ghimpii şi mă­răcinii, e greu de controlat şi mai greu de procurat. Îţi trebuie dedicaţie să o cucereşti. Cobze adevărate mai face un singur lutier: basarabeanul Niculae Dron. El chiar a cântat la cobză alături de Nicolae Botgros. Am şi eu o minune făurită de mâinile lui, cu un frumos simbol solar pe ea. Câteva luni îi ia să făurească o cobză. Revenind la întrebarea ta, ţinând cont de mesajele primite în ultimii ani, aş spune că există din nou interes pentru acest ins­trument, iar eu mă bucur să fiu printre cei care îl ţin viu. Amintiţi-vă că, dacă nu ar fi fost Fănică Luca şi şcoala sa, naiul ar fi dispărut până azi. El i-a fost profesor lui Gheorghe Zamfir, iar elevul a dus acest instrument pe toate scenele lumii şi astfel l-a renăs­cut. Poate, peste timp, aşa vom povesti şi despre drăguţa de cobză.

– Bogdan, îndrăznesc o întrebare mai delicată: Eşti proaspăt însurat, nu mergi şi tu într-o va­can­ţă… de miere?

– Până în ianuarie, când e vacanţa lăutarilor, nici vorbă de pauză. De altfel, niciunul dintre noi doi nu are vreme. Mădălina, soţia mea, este stilist şi face cos­tumele pentru cele mai importante show-uri TV, in­clusiv „Vocea României”, care se filmează chiar acum. Mergem, totuşi, într-o scurtă escapadă de trei zile la Lacul Como, în Italia, pe la finele lui au­gust. Pare măreţ, dar să ştii că eu oriunde călă­to­resc, ajung, de fapt, la sat. Cât de exclusivistă ar fi des­tinaţia, tot prin cătune nimeresc. Cu măgarul lângă mine, aşa îmi place cel mai mult. Am mers la Biarritz, în Ţara Bascilor, şi tot în bătătura oame­ni­lor am tras. În Grecia, am dormit într-o stână de capre. Un fir invizibil mă trage mereu la sat, fie că-s în România, fie aiurea. Sunt fascinat de oamenii lui adevăraţi, nealteraţi de turism şi modernitate. O fi felul meu, o fi deformaţie profesio­na­lă, Dumnezeu ştie?! O masă veche, o stra­chină su­per­bă, un pahar de vinul casei şi o poveste de familie și eu sunt cu­cerit pe viaţă.

Foto: Vlad Pogo

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian