SIMONOS PETRAS

– Rar vei găsi pe pământ mânăstire mai măreață, cu o istorie mai bogată, cu monahi adunați din toate cele patru zări ale lumii, cu sfinți și moaște, așa cum există la Simonos Petras, pe Muntele Athos. Și pe deasupra, izvor de credință, la care vin râuri de pelerini să-și stingă setea de Dumnezeu –

Ucenicul cel vrednic

În secolul al XIII-lea, vremurile erau la fel de tulburi ca azi. Într-o zi, pe neașteptate, Constan­ti­nopolul a fost trecut prin foc și spadă de cruciați. Localnicii au fost siliți să-și părăsească orașul, cel mai frumos și mai bogat din Împărăția Romanilor, și să-și mute capitala la Niceea. În anii aceia zbu­ciumați, pe Mun­tele Athos intra ca novice la un si­has­tru bătrân, un tânăr cu inima dăruită lui Dumne­zeu. Călugărit cu numele de Simon, ucenicul își va urma fără câr­tire duhovnicul, deși acesta îl va pune la grele încer­cări. Atâta râvnă va vădi în ascultare, încât, cu trece­rea anilor, legătura dintre ei avea să se schimbe, ucenicul devenindu-i bătrânului, învă­ță­tor. Focul rugăciunii și puterea lăuntrică pe care le vădea în nevoințe erau peste puterea înțelegerii omenești. Dar Simon voia să asculte, nu să porun­cească, și se simțea nevrednic ca un monah încărcat de ani să-i arate atâta prețuire. Așa că a cerut binecuvântare și a plecat. A găsit o peșteră înaltă și strâmtă, pe coasta de apus a Mun­telui Sfânt, aninată la câteva sute de metri peste apa mării. Aici, într-o singurătate de­plină, tulbu­rată doar de murmurul valurilor și de șuieratul vântului pe stâncile goa­le, s-a adâncit în rugă­ciune: smerit, cu inima plină de dra­goste, dornic să poată fi doar el și Dumnezeu. Iar visul stă­tea să i se împlinească, dacă nu ar fi fost pelerinii și câțiva mo­nahi care, cercetând coasta mării, se avân­tau și pe la peștera lui Si­mon, scoțându-l cu sila din adân­cul rugăciunilor lui. Din pri­cina asta se gândea să-și lase peș­tera și să urce spre vârful Atho­sului, acolo unde oamenii nu mai ajun­geau. Și-a pus gândul în rugă­ciune și Dom­nul i-a răspuns repe­de, prin­tr-o ve­denie care avea să teme­luiască una din cele mai ves­tite lavre ale orto­doxiei.

Steaua din vârful stâncii

Noaptea era senină, cu o puzderie de stele întin­se pe întunericul cerului. Se apropia marele praznic al Nașterii Domnului, pentru care Simon se pregă­tea cu post aspru. Înainte să-și înceapă obișnuita priveghere, a ieșit în gura peșterii sale, murmurând în inimă numele Domnului. Pe negândite, din înal­tul negru al cerului s-a desprins o stea. La început a crezut că e o stea căzătoare, dar lumina ei a curs precum aurul viu și s-a oprit pe un stei ascuțit. A strălucit o clipită, apoi s-a stins, lăsându-i inima plină de pace. Încercat în ispitele pustnicilor, Simon știa că o lumină din altă lume poate veni fie de Sus, de la Domnul, fie de jos, de la vrăjmașul cel ne­cu­rat. Temător, și-a pus în gând să nu ia seamă la vedenie. Dacă va fi fost de la Hristos, avea să-și vădească puterea în timp. Ceea ce s-a și întâm­plat. În nopțile care au urmat, steaua s-a desprins din adâncul văzduhului și a poposit pe stânca din fața peșterii, iar în noaptea sfântă a Crăciunului, un glas i-a șoptit: „Nu te îndoi, slugă credincioasă a Fiului Meu! Primește semnul a­ces­ta și nu pleca de aici ca să cauți un loc mai ferit. Căci vreau să întemeiezi aici o mâ­năstire, pentru mântuirea mul­tor suflete”. Când glasul s-a stins, Simon a fost răpit într-o vedenie minunată: se făcea că se află la picioarele pruncului Iisus, chiar în noaptea sfântă a Nașterii Domnului, în ieslea din Bethleem. Când și-a reve­nit din răpire, a înțeles misiu­nea care i se încredința – va purcede la zidirea unei mânăs­tiri. De ajutor i-au fost trei frați, fiii unei familii macedo­nene bogate, care și-au așternut averile și viețile la picioarele lui. Simon mai avea de trecut un impas – stânca pe care se așezase lumina sfântă era ascuțită și împrejmuită de abisuri, iar vârful îi era ca o suliță, încât n-ar fi răbdat nicio zidire pe el. De altfel, și meșterii pe care-i tocmise i-au spus că pe stâncă nu se poate zidi nimic. Să-și aleagă alt loc, iar ei vor zidi. Simon s-a întors în rugă­ciune, iar în următoarea noap­te a avut altă vedenie: se făcea că un înger i-a în­tins un cap de sfoară, iar apoi a înconjurat cu ea stân­ca și-a tras. Vârful i-a căzut ca retezat în apele mării. A doua zi, dis de dimi­neață, vedenia s-a adeverit: vârful steiului zăcea prăvălit în mare. De acum, puteau începe zidirea. În anii care au urmat, Simon a ridicat mânăstirea și și-a aflat ucenici. A botezat-o „Noul Bethleem”, dar călugării și pelerinii i-au schimbat numele, legând ctitoria de ctitorul ei – Simonos Petras, pe care îl considerau sfânt. După moartea lui, întâmplată pe 28 decembrie 1257, Domnul a binecuvântat-o cu un dar de preț: din mormântul lui Simon a izvorât mir, o minune spre care au început să curgă râuri de pelerini. Ceea ce nu a ferit sfân­ta așezare de grele încer­cări.

Al doilea ctitor al lavrei: Mihai Viteazul

Meșterii lui Simon au durat mânăstirea din lemn. Un veac mai târziu, călugării care se ne­voiau în ea au mers la despotul sârb, Jovan Uglješa Mrnjavče­vić, să-l roage să-i ajute să du­reze în locul locașului de lemn, unul din piatră. Jovan i-a încăr­cat cu daruri și bani, după ce, prin rugăciunile lor, fiica îi fu­sese izbăvită de duhurile ne­cu­rate care o tot chinuiau. Ju­panul a înzestrat așezământul și cu două metocuri, cu case, pă­mânt și vii. Așa s-a ridicat pe locul peșterii lui Simon, aninată deasupra apelor mării, cea mai semeață mânăstire a Athosului. Două sute de ani a găzduit în chiliile ei pelerini și călugări, alinând du­reri și împlinind speranța, amintindu-le mereu creș­tinilor ortodocși de Simon, alesul lui Dumnezeu. Semeața ctitorie a lui jupan Jovan avea să treacă, însă, prin­tr-o încercare cumplită: pe 11 decembrie 1580, un incendiu uriaș a mistuit lăcașul, odată cu multe odoare, cărți sfinte și înscrisurile cu daniile unor voievozi creștini, printre care se numără la loc de frunte și aju­toarele trimise la Athos de domni ai Țărilor Românești. O vreme, călugării au pribegit prin Sfântul Munte, mare parte fiind găzduiți în Mânăstirea Xeno­phont. Ca să-și reclădească lavra au bătut la porțile mai-marilor țărilor ortodoxe, cerând milos­tenie. Vor găsi dragoste la „ju­pan Mihai”, numit de români „cel Viteaz”, „bărbat cu adevărat evlavios”, care i-a ajutat pe călu­gării pribegi de la Simonos Pe­tras „nu doar cu vorba, dar ne­cru­ţând nici truda şi oste­nea­la şi nicio cheltuială”. Șaispre­zece sate împreună cu veniturile lor au fost închinate de Mihai Vitea­zul Mânăstirii Simonos Pe­tras, alături de un miertic anual și de alte odoare. Cu toate au luat calea Sfântului Munte și, prin ele, ctitoria lui Simon și a lui jupan Jovan a putut renaște din cenușă. În 1599, cu doi ani înainte de moartea tragică a lui Mihai, călugării de pe Athos s-au întors și au reînceput să slujească pe vârful de stâncă ales prin descoperire dumnezeiască. Îl vor pomeni toată viața pe marele nostru voievod ca al doilea ctitor al lavrei. Pe tabloul votiv care este pictat    în mânăstire, călugării au ales un citat dintr-o zicere a lui Mihai Vodă,    pe care l-au transcris în limba română: „Cele ce am făcut nu le-am făcut de sila cuiva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate, Io, Mi­hail Voievod, domn al Valahiei şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei şi ctitor al acestei sfinte mâ­năstiri”.

Ultima mare ispită prin care a trecut Simonos Petras a venit tot prin foc, în veacul al XIX-lea. In­cendiul izbucnit în noaptea de 8 mai 1891, a distrus tot ceea ce se zidise cu cheltuiala lui Mihai Viteazul. Din vechea lavră au mai rămas doar câțiva pereți și o placă de marmură de la 1600. De data aceasta, rușii au fost cei care au reclădit mânăstirea. Daniile țarului martir Nikolai Alexandrovici Romanov (1868–1918) au ridicat din cenușă și pulbere mân­dra mânăstire de astăzi, nemurindu-l pe nefericitul împărat ucis de comuniști împreună cu toți cei patru copii ai săi, ca cel de-al patrulea ctitor al marii mânăstiri athonite, după Simon, Jovan și Mihai. Fapt straniu, toți cei trei domnitori care au ridicat lavra nu au murit de moarte bună, ci de mâna vrăj­mașilor. Jovan – de sabie otomană, în lupta de la Maritsa, Mihai – pe Câmpia Turzii, iar Nikolai, de gloanțele comuniștilor. De aceea călugării de la Mânăstirea Simonos Petras îi cinstesc cu multă evlavie. Despre recunoștința lor nepierită în timp am aflat de la Silviu-Andrei Vlădăreanu, un pelerin care bate cărările Sfântului Munte de zeci de ani.

Cântările călugărilor de pe Athos

„Prima mea întâlnire cu Mânăstirea Simonos Petras nu a fost una di­rectă, ci prin imnele cân­tate de călugării ei, așa cum, probabil, s-a întâmplat cu mulți din­tre noi. Totul s-a petre­cut prin anii ‘95-‘96. Am fost atunci la o mâ­năstire din Maramureș și de acolo m-am hotă­rât să plec pe jos, cale de vreo 20 de kilometri, până în prima localitate unde era o gară. Eram singur, am mers numai noaptea câteva ore bu­ne, și am ascultat tot drumul, în căști, o ca­setă cu cântări ale mo­nahilor de la Simonos Petras. Nu voi uita ni­ciodată acel drum, cu linia neagră a dealurilor, deasupra cărora se întindea cerul nopții, totul într-o liniște adâncă, pe fondul căreia eu ascultam cântările părinților și îmi ima­ginam că sunt în Athos. Auzisem de Sfântul Munte, dar nu-l văzusem niciodată și, în acei ani, nici nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată acolo. Atât de mult m-am îndrăgostit de acele cântări de la Simo­nos Petras, încât, în anii care au urmat, am crescut cu ele, ascultându-le la nesfârșit. După anul 2000, am făcut din nou un asemenea drum, noaptea, dar de data aceasta prin Sfântul Munte. Din nou am ascultat în căști cântările părinților de la Simonos Petras. Doar că, de data aceasta, îi văzusem pe viu. Fuse­sem, adică, la ei acasă. Visul meu din tinerețe se împlinise.”

Dacă nu ai ști că e avocat, ai putea să spui foarte bine că Sil­viu-Andrei Vlădăreanu e un călu­găr fără rasă. Așa se poartă, așa trăiește. Casa lui e o copie a unei chilii aghiorite, iar drumurile lui duc spre Athos, cum duc ale noas­tre spre ograda părinților. Iubește Sfântul Munte cu o dra­goste simplă și neprefăcută și în­cearcă, mereu, să lege punți din­spre România spre el. Ori să le dezgroape pe cele vechi. Iată de ce e omul potrivit să vorbească despre mânăstirea lui Simon cel sfânt.

Duh de pace și dragoste

– Sunt zeci de ani de când bateți drumul Athosului și-al Mânăstirii Simonos Petras. Ce vă atrage, în mod special, la ea?

– Știți cum spunem noi, românii, că „omul sfințește locul”. Ei bine, călugării de la Simonos Petras se comportă extraordinar de frumos cu orice credincios, fie că vorbim de un șef de stat sau de cel mai sărman pelerin care le trece pragul. Eu am fost acolo din această ultimă postură, de a fi unul dintre cei mai simpli oameni care au venit la ei în pelerinaj. M-au primit cu atâta dragoste din prima clipă în care am pășit în arhondaricul lor, încât mi-au rămas în suflet pentru totdeauna. Nu am să îi uit toată viața. Așa e toată obștea lor, simți între ei un duh de pace și de dragoste foarte puternic, deși sunt veniți din toate colțurile lumii. Am văzut des­tui călugări prin alte mânăstiri, care au atitudini diametral opuse, când e vorba de un pelerin care le calcă pragul.

Într-un fel se poartă cu persona­litățile și cu totul altfel cu cei sărmani. Ei bine, la Simonos Petras nu veți vedea așa ceva. Mi-aduc și acum aminte de un tânăr pelerin chinez, cu care m-am întâl­nit de mai multe ori în Sfântul Munte. Odată am călătorit împreună, eu eram foarte doritor să vorbim, să poves­tim, el era foarte tăcut, interio­rizat, un rugător care nu făcea asta ostenta­tiv. Asta era starea lui. Și-mi amintesc că, la un moment dat, mi-a spus că pe Dum­nezeu trebuie să-L cauți în­lăun­trul tău. Probabil voia să-mi spună că eu mă împrăștiam foarte mult cu drumurile mele. Nu vă ima­ginați că ceea ce mi-a spus a avut cumva tenta unui sfat care presupune superioritate. Nu, a fost un cuvânt spus din suflet, cu mult drag. După o vreme, pe acest tânăr din Asia l-am aflat între monahii de la Simonos Petras. Se călugărise, e și acum acolo.

Și ar mai fi ceva, un lucru care s-ar putea să nu vi se pară esențial, dar este. Eu sufăr de o obsesie a lucrului perfect și, din pricina asta, la Simonos Pe­tras mă odihnesc în orice detaliu. Nu am găsit vreun obiect, vreun odor ori vreo Sfânta Icoană pe care să-mi cadă privirea și să nu mă odihnească frumuse­țea lor. Te uiți la ele și poți să spui că ai întâlnit un lucru desăvârșit, făcut pentru Dumnezeu. Cu asta am asociat mereu, în inima mea, Simonos Petras, cu felul în care monahii de acolo au înțeles să păs­treze tot ceea ce au primit de la înaintașii lor. Rafi­na­mentul, bunul gust sunt caracteristice întregului Munte Athos, dar la Simonos Petras ele sunt pe cea mai înaltă culme. Dacă ar fi să ierarhizez, a­tunci aș spune că ceea ce întâlnești aici e un fel de vârf al Sfântului Munte. Asta m-a făcut să iubesc extraordinar de mult locul acesta.

Mânăstirea din mâna lui Dumnezeu

O stâncă abruptă, ca un pinten înfipt în apa mării, se înalță se­meț spre cer. Pe vârful ei, aninată ca un cuib de vulturi, se ridică Mâ­năstirea Simonos Petras. Când părintele Ioanichie Bălan a cercetat-o, împreună cu părintele Cleopa, în urmă cu decenii, a scris că „toată mânăstirea pare sus­pendată în aer sau, mai bine-zis, se află în mâna lui Dumnezeu. Numai privind-o te înfricoşezi. Dar, în acelaşi timp, te şi înalţi către cer, către Hristos, piatra şi temelia vieţii”. Asta vede și simte astăzi orice pelerin care, odată ce-i trece pragul, va fi întâmpinat de acea obște extraordinară de monahi. Miezul ei e alcătuit din călugării veniți de la mânăstirile din Me­teora în 1973. L-au avut în frunte pe părintele arhimandrit Emilia­nós Vafeidis (1934-2019), un sfânt al zilelor noastre, care a adus de la Meteora un duh de viață nou, plin de rugăciune și dor de Dum­nezeu. El a înviat lă­untric Mânăs­ti­rea Simonos Pe­tras, a strâns în jurul lui o obște alcătuită din monahi veniți din toate colțurile pământului, care au făcut faimoa­să în toată lumea această lavră străveche. Pentru mi­ne, Simonos Petras este doar mânăstirea din vis. Un vis în care, sunt con­­vins, voi păși cândva…

Foto: George Crăsnean