O dimineață cu… RADU VANCU: „Mă pot îndoi de viață, dar nu de poezie”

– „Poezia e o plasă de prins lumină și frumusețe”, spune el într-un in­terviu. Și aproape că nu știi ce ipostază îi vine mai bine: cea de poet, atent să captureze frumusețea zilei într-un cuvânt, sau cea de profesor, cap­tivat cu totul de studenți. Telefonul meu l-a găsit în bucătăria casei sale din Sibiu, orașul în care trăiește. De vorbă cu un îndrăgostit de poezie, ca­re n-are tabieturi și nici nu-și poetizează în vreun fel dimineața –

„Poezia e la Bistrița”

– Bun găsit, Radu! Cum ți-a fost dimineața?

– Bună dimineața, Dia! A fost alertă, cu cafea băută la 9 dimineața în Bistrița, unde tocmai s-a încheiat „Festivalul de Poezie și Muzică”, și cu îm­barcare rapidă spre Sibiu. M-am întors într-un co­mando poetic, în aceeași mașină cu scriitorii Marin Mălaicu Hondrari, care a și condus, și Jose Luis Peixoto, care de aici, de la Sibiu, va zbura acasă, în Portugalia.

– Cum ai regăsit festivalul, la un an distanță?

– Știi, sloganul ăsta al lor, „Poezia e la Bistrița”, e un pic orgolios, dar se aplică totuși perfect unui fes­tival care, timp de aproape o săptămână, cât durează, face Bistrița să fie intensă și vibratilă. E o densitate așa de mare de poezie în oraș, încât până și aerul are parcă altă culoare. Întreg orașul devine fosforescent, de dimineață și până noaptea târziu. N-am putut decât să mă bucur. Până la urmă, și scriitorii, și cititorii au o adicție de frumusețe.

– Radu, te urmăresc pe facebook, ești un om cu optimismul la purtător, cu o încredere neștir­bită în frumusețe și în supremația binelui. Tu nu ai niciodată îndoieli?

– Cred că e un simptom al unei țicneli per­sonale faptul că mă pot îndoi de viață, dar nu de poezie. Ca orice om, am și eu momentele mele de cădere, în care mă întreb ce rost are toată butaforia asta. Dar îndoieli în legătură cu poezia nu am nicio­dată. Sunt exaltat, vorba ta, dar ca să rezonezi la poezie, trebuie să faci saltul ăsta, să intri pe aceeași frec­vență de rezonanță cu ea.

– Ce înseamnă asta? Cum ar trebui să citim, să accesăm poezia?

– Un cititor de poezie, poet sau nu, trebuie în primul rând să încerce să vadă poezia. Atunci când îl citești, un poem trebuie să se transforme în min­tea ta, dacă nu într-un videoclip, măcar într-o bandă desenată. Eu cred că și poezia e, așa cum spunea da Vinci despre pictură, „una cosa mentale”. Asta ar trebui să se predea la școală, nu „ce a vrut să spu­nă autorul”. Umple-ți creierul de imagini, lasă intensitatea lor să-ți intre în creier și în inimă și să te bucure, și nu va mai fi nevoie să-ți explice nimeni poezia. Ai făcut saltul, ești pe frecvență.

–  Și totuși, o spui chiar tu în jurnalul pe care l-ai publicat: „Nici Mircea Ivănescu (marele nostru poet n.r.) n-a crezut până la capăt în poezie”.

– La ultima lui ieșire în public, la Librăria „Humanitas” din Sibiu, Mircea Ivănescu a spus: „Văd că sunt tineri în public. Aș vrea să le spun, dacă au gânduri legate de scris, să abandoneze acum, cât sunt tineri. Poezia nu salvează nimic.” Poezia nu-l salvase de suferință pe fratele lui, care s-a sinucis și care fusese îndrăgostit la rândul lui de poezie. Și nu salvase nimic din suferința soției lui. Când a murit doamna Stela, în 1999, pentru Mircea Ivănescu a fost finalul. Interesantă e însă exigența lui absolută față de poezie. Poezia TREBUIE să salveze, dacă nu salvează e inutilă! Se raporta la ea ca la o religie, ca la o credință absolută.

„Lăsatul serii face ca lucrurile să devină mai intense”

– Tu unde ești în clipa asta, Radu? Unde te-ai refugiat pentru interviu?

– Sunt în bucătăria mea din Sibiu, unde stau pentru că e liniște.

– Acolo și scrii, de obicei?

– Eu scriu unde apuc, nu am avut niciodată birou. Sunt cel mai mare dintre cei cinci frați cu care am locuit întâi în două camere, apoi în trei camere. Am crescut mereu cu zgomot în jurul meu. Asta mă ajută mult acum. Pot să scriu oriunde și oricând.

– Dar poet când ești, dimineața sau seara?

– Ca poet, sunt mai degrabă animal de noapte. Lăsatul serii face ca lucrurile să devină mai intense. Dacă mai ești și foarte obosit, toată materia vieții trăite în timpul zilei, tot ce ți s-a vânturat prin creier și prin inimă se intensifică dintr-o dată și se așază singură pe pagină.

– Și atunci, dimineților ce le mai rămâne?

– Dimineților le rămâne luciditatea. Scrisul de proză, pentru care ai nevoie de continuitate, de lim­pezime. Munca pentru revista Transilvania. Munca de la Facultatea de Litere, unde sunt pro­fesor. Tre­burile birocratice pentru festivalul Poets in Tran­sylvania, care va a­vea loc curând. Pro­blema mea nu e cu ce să umplu zile­le, ci cum reușesc să gă­sesc în ele mici oaze, mici rezervații dedi­cate scrisului de lite­ratură. Dacă nu scriu literatură, am sen­ti­mentul că tră­iesc de­geaba, orice aș scrie altceva.

– Ai vreo rețetă de ademenit scri­sul?

– Nu, nu am ta­bieturi de scriitor. Și, într-un fel îmi pare rău. Tabieturile alto­ra mi s-au părut me­reu foarte frumoase, sunt modul fiecăruia de a aranja lumea în așa fel încât ea să devină poetică. Nu le am, dar mă con­solez cu gândul că, în felul ăsta, câștig timp. Nu-mi ia decât câteva zeci de se­cun­de, cel mult un minut, să trec de la dispoziția co­tidiană la starea de scris. Dacă aș avea totuși unul, mi-ar plăcea să fie ceva legat de scrisul de mână. Aș simți atunci scrisul ca pe un organ extern pe care mi-l construiesc singur. Dar eu scriu direct pe computer și scrisul pare cumva retezat de propriul meu corp. Din momentul în care am tastat cuvântul, cordonul ombilical s-a tăiat.

„Cel mai emoționant premiu pe care l-am primit vreodată”

– Festivalul de poezie de la Bistrița ți-a adus și „Premiul pentru literatură al orașului Bis­trița”. Te mai mișcă premiile?

– Nu doar că mă mai mișcă, dar ăsta s-ar putea să fie cel mai emoționant premiu pe care l-am pri­mit vreodată. Un premiu are valoare prin trei crite­rii: cine-l acordă, cine l-a mai primit și unde se acordă. Or, premiul ăsta e acordat de Dan Coman, de Marin Mălaicu-Hondrari, de Gavril Țărmure, oameni și scriitori pe care îi admir enorm, prieteni care în ultimii 15 ani au însemnat foarte mult pen­tru mine. Înaintea mea, l-au mai primit Mircea Căr­tărescu, Angela Marinescu, Ion Mureșan și Ioan Es. Pop, o listă de scriitori pentru care am o reve­ren­ță absolută, oameni cu care am crescut, care mi-au adus revelația că literatura adevărată e mai mult decât literatură, e viață intensificată. Și apoi, premiul ăsta a fost acordat la Bistrița, un oraș superb, unul din locurile în care sunt convins că poezia a ales să intre în lume.

– O spui tocmai tu, care locuiești în Sibiu, unul din cele mai frumoase orașe ale țării.

– Dar Bistrița chiar seamănă mult cu Sibiul, au amândouă aerul ăsta germanic, dat poate și de pie­tonala plină de cafenele și de acoperișurile case­lor, dar mai ales de ca­tedra­lele lor evanghelice. Des­pre cea din Sibiu, circulă chiar o legendă, cum că sibienii au vrut să o co­pieze de la bistrițeni, care și-au ridicat-o primii. Drept pentru care echipa de meșteri sibieni a fost trimisă la Bistrița, pentru a primi consultanță, dar mai ales cu scopul precis de a afla cât de înaltă e ca­tedrala, pentru că sibi­enii își doreau în secret să facă una mai înaltă. Bis­trițenii s-au prins însă de plan, le-au dat sibienilor să bea din țuica lor de prune și, când n-au fost atenți, le-au tăiat un me­tru din sfoara cu care meș­terii sibieni măsu­raseră pe furiș. Până la urmă, cea de la Sibiu a ieșit mai scurtă. Nu știm dacă e și adevărat, dar povestea e minunată.

– Cu ce imagini te-ai în­tors de-acolo? Ți-a ins­pirat orașul vreun vers?

– La festivaluri, zilele se umplu mai ales cu eve­nimente. Cu ateliere de scriere, cu întâlniri și dezbateri, cu lecturi și întâlniri cu alți scriitori. Nu cu timp de stat în cameră să scrii. Dar dacă rămâi atent, imaginile vin singure la tine. Ernst Junger, când pleca la căutat plante sau fluturi rari, numea asta „vânătoare subtilă”. Cam așa e și cu poeții ajunși în festivaluri: tratăm întâmplările poetice ca pe insecte rare.