„Dacă lucri, ai!”

– De la Stăuini până-n Renghet e o aruncătură de băț. Cât ocolești mun­tele! Drumul asfaltat urcă până în vârf. Satul e frumos și bogat, cu case tihnite și livezi încărcate de rod. Am străbătut vara incen­diară ca să-i în­treb pe oameni cum o mai duc. Cum trăiește, în pârjolul lui Au­gust, un ță­ran dintr-un sat de munte –

Aurel Mureșan, 39 de ani

„Pe mine nu mă dai scos de aici!”

(A pornit tractorul, e gata să plece mai departe. Îl rog să stăm de vorbă. Oprește motorul, coboară, îmi strânge mâna. Are un zâmbet cald, pe care îl vezi din ce în ce mai rar în ziua de azi.)

„Bine ați făcut că ați venit la noi! Și tare mă bucur că vă place! Apăi, că da, aici în Renghet, îs case mai faine ca-n alte părți, mai înalte, mai trai­nice, mai făloase, dar și oamenii noștri or fost gos­podari! Spre deosebire de alte părți, la noi n-o fost colectivă să ne ieie ce-i al nost’! Și când ai de unde, îți faci! Din munca noastră ne-om făcut! Ș-așa, cu animalele, cu pomii, cu fânul, cu o slujbă la com­binat, ca să ai de un salar, viața o tot mers înainte. Și n-o mers rău… Mai acu, de ceva ani, văd că satul dă înapoi, din păcate. Numa’ să vedeți cum s-o pă­ră­ginit școala în care am învățat cu toții… Ie… Mă ui­tam pe o carte: la 1800 și un pic, 800 de oameni erau în Renghet. Acu, dacă mai suntem 150, îi mult. Or plecat oameni, în special tineret. Eu nu plec, că nu vreau. N-am plecat niciodată pe afară, tot cu locul ăsta sunt, pe mine nu mă dai scos de aici! Și acum, om în putere, dacă vreau să văd ora­șul, tot la pas, pe potecă, o iau spre Geoagiu. Într-o ju­­mătate de oră îs acolo. Ce atâta mașină și pros­tii?! Dar lumea nu prea mai e ca mine, să-și vadă de liniște și de munca de acasă… De unde sun­teți, de la București? Acolo, la dumneavoastră, când in­viți omul la vorbă, îl chemi la o cafea, nu? Eeh, aici la noi, țuica îi pute­rea! Ea alungă singu­ră­tatea! Beți o țuică cu mine? Nu? Atunci nea­părat data viitoare…”.

Ștefan Simion, 75 de ani

„Nu m-am tâmpit să mă uite Dumnezeu la televizor, ca pe alții”

(E greu să dai de oameni atunci când e arșiță, iar frunzele stau neclintite în pomii înalți. Satul e pustiu, și abia într-o curte văd o umbră care se mișcă. Mă îndrept spre ea, strig, iar umbra îmi răspunde.)

„Sănătate să aveți! Apăi, cum de vă plimbați teleleu pe drum, când până și câinele de-l am s-o pitit în fundul curții?! Și să-l vedeți ce viteaz e când dă un pic de răcoare… Aaai, și frunza de pică o latră! Nu pot să dorm noaptea de ce are el de lătrat! Rău, dom’le, rău! De vreme vor­besc, nu de câine. C-ăsta, câinele, de când o intrat căldura-n el, îi ca melcul în cochilie: nu-l mai urnești din coteț! Așa vară păcătoasă eu nu-mi amintesc să fi trăit… Ș-apăi, vorba ceea: n-am trăit eu cel mai puțin. Știu că, după război, îmi povestea tătâne-meu c-o fost tot așa, pârjol de soare. Coborau oamenii cu butoaiele la Mu­reș să le umple de apă, le aduceau cu boii și că­ruțele la căși… Ce s-o fi întâmplat, cum s-o fi întâmplat, stau și mă gândesc. Că de acu, de la o vârstă, tot stai și te gândești, că dară nu m-am tâmpit să mă uite Dumnezeu la televizor, ca pe alții! Sunt unii și la noi, să nu credeți că nu­mai la oraș sunt d-ăștia… Le zici: «Hai, Viorele, să folosim o țuică!». Și-i auzi: «Nu pot, că-i Adela la televizor!». Băăă, da’ cine a fi Adela aia de le-o sucit mințile la toți, de nu mai vor să steie de vorbă ca oamenii, față în față?! M-am uitat și eu, ca să înțeleg! Și știți ceva?! N-am înțeles nimic! Apăi, dacă aia-i lumea, ca-n Adela, ne-am tâmpit cu toții! Și asta-i încă una! Da’ când vine nepotă-meu la mine – că am nepoți de toate vârstele, dar ăsta de ca­re zic mere pe 20 –    stăm de vorbă și-i întind o țui­că: «Na, nepoate!». El că hâr, că mâr, se fan­do­sește și scoate din ghiozdan o d-asta galbenă așa, cum îi, scuzați de expresie, pișatu’ boului! «Ce bei, mă, acolo?», îl întreb. El că fanta! «Bea, nepoate, țuică cu mine!». Și știți ce face, da’ doar că mă iubește face asta?! Ia țuica de i-o întind în păhăruț, se strâmbă la ea și și-o toarnă în paharul mare de fanta! Băăă, aia-i prună din livada unde o fo tată-tu țânc! Aaaaai, mor când văd asta! Se întoarce lumea cu dosu-n sus! Mă abțiu să zic ceva, să nu-l supăr, că dup-aia nu mai vine la mine și tot eu pierd! Măcar atâta înțelepciune am! Bine, dar tot îi zic că, dacă l-ar vedea ăl bătrân, adică bunicu-său, ar zbura cu tot cu pahar direct prin zidul ca­sei… Ș-as­ta-i încă una… Dar eu mă iau cu vorbitul, c-așa știu eu, unde e alt om lângă tine, îi și vorbă, și pe el îl văd că se bagă cu nasu-n telefon! «Ce faci, mă, acolo?», îl întreb iarăși. El că «vorbesc cu niște prieteni». «Cum vorbești, mă, tu? Cu degetele?!». Și să-l vezi cum se uită la mine! Ca la ultimul prost se uită! «Tastez, bunule, tastez!». Tastezi pe mumă-ta care te-o făcut! Auzi la el! S-a făcut vorba buton! Că, uite, mă luai cu vorba, și uitai de la ce am pornit. Ne-o lăsat Dumnezeu secetă după război, să înțelegem ce proști suntem, că ne omorâm unii pe alții, în loc să ne vorbim omenește! Acu’, seceta asta e tot pentru că suntem proști! Ce mare lucru ar fi să se vadă Putin cu Zdrelenski la o țuică, sau, mă rog, votcă, ce beau ei acolo, să beie seara, când e răcoare, și să cadă la pace, care al cui e terenul?! Pe vremea mea așa se făcea! Puneai o piatră acolo, la hotar, și aia era! Dar ei nu: își dau cu bombe-n cap toată ziua, în loc să steie de vorbă! Și ne aruncă și pe noi în cap cu războiul lor, c-oți văzut că s-or scumpit toate de la bătaia lor! Eu așa cred cu capul meu! Când alții se uită la Adela, uite, eu la astea mă gândesc! Dar știți ceva? La cum merge lumea azi, nu cred că ne mai facem bine!”.

Elena Cosmoi, 67 de ani

„La noi în sat numa’ munca ne-o dat de mâncare”

(Își leagă baticul pe cap și îmi spune că tocmai ce se pregătea să iasă pe ușă. Merge la biserică, să-i vadă pe oamenii care au venit să picteze icoanele.)

„Nu știu eu de unde ni se trage seceta asta. Că de la Dumnezeu nu-i, că El îi milostiv și bun, nu ne vrea răul. Răul tot noi ni-l facem, că nu vedeți cum intră necuratu’ în oameni și-i apucă strechea pe toți?! S-o înrăit lumea, s-o înrăit, de la bani s-o înrăit, că banul e ochiul dracului, să știți… Banul îi răul, el schimbă sufletul omului… Ș-acum, nu ve­deți dară că toți îs cu bani, ban ban ban, altceva nu știu? S-or învățat așa, că vor mășâni, că vor vile, că vor piscine, că vor Dubai bai, la sat, unu’ n-ar mai vre să steie, cum era odată! O mână de tineret mai e în satul nostru, în rest, toți or plecat după bani, ca­re încotro prin lumea mare! Da’ la pă­mântul nostru, pământ bun, pământ roditor, uite pru­ne, uite mere, uite nuci, la văcuțe și la oi nu pu­te să ră­mână? Nuuu, ei că banu’! Banu’ ducă-se pe pustii să se ducă, că nu-i bun decât ca sprijin, în ca­să, să-l dai dare la primărie și să tocmești f’un om la coasă. La noi în sat, numai munca ne-o dat de mâncare, nu banu’, cum îi acum! Ai muncit, ai avut! Nu? Ăăăi, omule, faci umbră pământului! Că băr­bații noștri or avut servici în Hunedoara, în Orăștie, fie­care cum o putut, și o fo bine, că uite, la bătrânețe îi bună o pensioară… Acu’, fiecare-i pentru el, și toți vor să facă avere. Îi concurs de ave­re, iar ăla de n-are îi mai prost.    Oi fi eu mai învechită, dar cred că tot să lucri pământu-i mai bine!”.

Maria Filipaș, 73 de ani

„Cum să râzi de muncă, când trebuie să-i mulțumești lui Dumnezeu că o ai?”

(Stă pe iarbă, cu un buchet de sânziene galbene în mână, și păzește câteva vaci. Are năframă al­bă, trasă peste ochi, ca o streașină. Râde bucu­roa­să că mă opresc în drum să vorbesc cu ea.)

„Oți venit să aflați cum se vede lumea de sus? Că din Renghet sau din avion tot așa vezi lumea… Da’ parcă-i mai bine la noi: mai lucri, te mai hodini pe prispă, da’ barem ești cu picioarele pe pământ, n-ai cum să pici din cer… Încolo, cum se vede, tot aia îi. Nicio diferență! Pentru noi oți venit?! Păcatele mele! D-apăi cum pentru noi? Să vedeți cum trăim?! Bine trăim, mulțumim de între­bare! Iaca, avem grijă de văcuțele la ficio­rul nos­tru, că el are slujbă la oraș, și noi, eu cu băr­bată-meu, dacă tot suntem la pensie, nu ne-am sfii de muncă la munte. Că oți râde dvs. de noi: «Uite-i și pe oamenii ăștia… S-or cocoțat unde zboară avioanele, ca să stea la coada vacii…». Nu râdeți? Păi, nici nu-i de râs, cum să râzi de muncă, când trebuie să-i mulțumești lui Dum­nezeu pentru ea? Lucri, ai! Asta îi rân­duiala lumii și în ziua de azi. Așa și noi acum! Suntem recunoscători că avem muncă de făcut, că alții, prăpăd și jale… Să știți că nu oricine își poate permite o văcuță. Și apoi, aici, sus, cu pădurea în jurul tău, nu prea poți s-o lași să facă de capul ei, că odată îți vine ursoiul și o înhață! Îi, îi urs, n-o fost an să nu treacă pe la noi să vadă cum o mai ducem! Dar avem și paznici buni noap­tea! Și nu cer plată, decât să-i țasali! Apăi, că vedeți caii cei? Aici îs doi, dar pe cul­me îs cu zecile… No, noaptea, caii se strâng în jurul caselor, mai ce­va ca paznicii! Și dacă îndrăznește ursoiul să se apropie, încep dragii de ei să fornăie și să ne­cheze, mai ceva ca orice alarmă! No, așa, muncim. Nu ni plângem… Avem di tăte aici! Iar ce n-avem, vine feciorul tot la două săptămâni odată și ne aduce. Urcă și mașină cu pâine, cu legume, cu o bere, dacă vrei să bei. Și-i bine lumea. Și ve­selă! Numai acum, de Petru și Pavel, toată po­iana, cât o vedeți, o fost plină de oameni la sărbăt­oare! Așa ne ținem vii, așa să ne ajute Dumnezeu! Mulțu­mim că oți trecut pe la noi să ne întrebați de sănătate!”.