Nessebar, străvechea cetate a Maicii Domnului

Călătorie în Bulgaria

– Este locul cu cele mai multe biserici din toată Bulgaria. O mică peninsulă stâncoasă, de doar 800 de metri lungime și 300 lățime, pe care au existat, în trecut, 40 de biserici.    O așezare-muzeu, supra­nu­mită „Ravenna Bulgariei”, ocrotită de Maica Domnului, pe care locui­torii o serbează cu multă evlavie, la praznicul Adormirii ei –

De la Apollo la Hristos

Cu aproape 2500 de ani în urmă, grecii veniți din Megara s-au așezat în peninsula Nessebar. Populată până atunci de traci, așezarea era cunoscută cu numele de Melsambria. Grecii vor construi aici un templu al lui Apollo, o agora, și vor face ceea ce știau ei cel mai bine: negoț. Mărfurile grecești au făcut din străvechea așezare tra­că o cetate-port înflo­ri­toare, mândră să facă parte din „Liga de la Delos”, cu monede pro­prii, bătute chiar aici. Veacurile de stă­pânire elenă au schim­bat numele trac al așe­zării, care a ajuns cu­noscută drept Mesembria, nume care va fi păstrat până în secolul al XIX-lea, când s-a schimbat încă o dată în Nessebar. Bogăția ei și importanța strate­gică i-au atras pe romani, care au cucerit cetatea în anul 71 î.Hr. În secolele care au urmat, Mesembria va fi o ce­tate importantă a Imperiului Roman, un port la Marea Neagră, care se va bucura de liniște și de prosperitate. Parte din imperiu, el nu avea cum să nu cunoască și creștinismul, de aceea, primele biserici din oraș sunt vechi și numeroase. Statuile lui Apollo au fost înlocuite cu icoana Mântui­torului, întruchiparea iubirii și frumuseții dumnezeiești.

O frumusețe dintr-un alt ev

Am ales Bulgaria ca loc de vacanță. Nessebarul are străduțe atât de mici, încât le-aș putea așe­za în palmă. Mașinile sunt oprite departe de centru, cetatea e doar a oamenilor și a pescărușilor. Un spațiu construit din piatră și lemn, pe care-l străbați la pas, de la un capăt la altul, în aproape jumătate de ceas. Faptul în sine că e micuță face așezarea și mai frumoa­să, pentru că nu are locuri largi, ci unghere, și deși se află la malul mării, rar o vezi cu totul scăldată în soare. De obicei e învelită în penumbre, care joacă pe zidurile bătrâne și-ți poartă mintea în veacuri trecute și visare. Totul a fost păstrat ca odinioară. Decretată cetate-muzeu, Mesembria bizantinilor a scăpat, prin dragostea de frumos a bulgarilor și grija edililor, de urâ­țenia betoanelor. Ca­se­le au, toate, doar două etaje, primul – totdea­una de piatră, al doilea – de lemn, după tipicul vechilor case vlăhești, atât de răspândit în Bulgaria. Curțile taini­ce, adumbrite de smo­chini uriași, sunt greu de ghicit din dosul por­ților vechi, încercuite de ziduri de piatră aco­perite cu olane. Istam­bulul e aproape, mai aproape decât îl arată harta. Îl simți ițindu-se din toate colțurile stră­duțelor înguste, din prăvăliile mici, dar mai ales din zidurile bisericilor. Cea mai falnică bazilică, odinioară catedrala cetății, unde slujea episcopul Mesembriei, are hramul Sfânta Sofia, aidoma marii catedrale din Constantinopol. Doar o parte din zidurile ei mai sunt astăzi în picioare.

Catedrala de sub cer

Sunt în inima Nessebarului, fosta Mesembrie, în piațeta largă, scăldată în razele verii fierbinți. Aici veneau negustorii să stea la taifas, sorbind cafeaua făcută la nisip, călătorind cu vorba către mările pe care încă nu le străbătuseră și tot de aici plecau zvonurile și șoaptele cetății, vestea că locuitorii visau să-și înalțe prima lor catedrală. S-a întâmplat la două veacuri după ce Constantin cel Mare, cel întocmai cu apostolii, primul împărat roman care a crezut în Hristos, și-a așezat viața sub semnul crucii. Sub sceptrul lui s-a zidit mult, lăcașele creștine au înflorit, împreună cu rugile și icoanele. Mesembria nu putea rămâne străină, în secolul al V-lea după Hristos a ridicat o biserică în cinstea Sfintei Sofia, o copie în mic a măreței bazilici înălțate de Iustinian în Constantinopol. Zidurile de atunci nu s-au păstrat. Vremurile au ruinat catedrala, și din lăcașul frumos au mai ră­mas pereții de miazănoapte și miazăzi, împreună cu absida altarului. Pășesc, așadar, peste un mile­niu și jumătate de rugăciuni și iubire de Dumne­zeu. În dreapta și în stânga mea, arce înalte, zidite din piatră albă și cărămidă roșie, rup în raze subțiri soarele amiezii. Pe locul în care odinioară a stat Sfânta Masă a altarului se joacă acum copii. Bise­rica e plină de turiști, oameni care au venit să îi scormonească trecutul sau să îi adulmece sfințenia cu acel simț lăuntric, de nepus în cuvinte, pe care îl au doar pelerinii. Dar așa, zdrobită de trecerea veacurilor, având drept acoperiș doar cerul, bazilica Sfintei Sofia din Nessebar este nespus de fru­moasă, simplă și parcă mai a­proa­pe de Dumnezeu.

Biserica Sfintei Parascheva

E micuță, delicată, să o ții în palmele făcute căuș. Nu are ni­mic din strălucirea, fala, maies­tuo­zitatea catedralelor, dar poate, cu asupră de măsură, să îți vor­bească despre Hristos și despre sfânta al cărei hram îl poartă. Adică, despre delicatețe și sme­renie, despre splendoarea dum­ne­zeiască a lucrurilor mărunte, care reușesc de minune să reflec­te măreția nemărginită a frumu­seții Sfintei Treimi. Un locaș mic nu e mărunt în ochii lui Dumne­zeu și în inimile sfinților, ba poate chiar dimpotrivă, de vreme ce nemărginirea Domnului e de neîncăput în face­rea mâinilor omenești. Spre deosebire de Sfânta Sofia, catedrala cetății Nessebar, biserica Sfintei Parascheva, e ascunsă într-un labirint de străduțe. Nu e greu să o afli. De afară te ispitește cu zidurile ei smălțuite, care însă nu te pregătesc pentru sim­țirea pe care o ai când îi treci pragul. Înăuntru, nu s-au mai păstrat nici iconostasul, nici frescele. Pereții sunt goi. Stau în fața pietrei simple și mă simt ca în Mormântul Sfânt de la Ierusalim. E o pace și o bucurie, izvorâte din frumusețea fără podoabe. Știu că Hristos e aici. Biserica a fost ridicată, după unii savanți, acum zece veacuri, după alții, acum cinci, în vremea Imperiului vlaho-bulgar. Și pentru că picturile vechi s-au șters, curatorii au hotărât să aducă aici fresce din alte biserici străvechi, întocmind o mică galerie de artă, în care chipurile sfinților stră­lu­cesc peste vremuri.

Biserica Sfântului Ștefan

După bazilica Sfintei So­fia, este cea mai mare și mai importantă din cetate. Nu­mi­tă „noua episcopie”, pen­tru că aici a slujit vlădica, după decăderea Sfintei So­fia, biserica Sfântului Ștefan a fost ridicată la sfârșitul se­colului al XI-lea și este, fără nicio îndoială, cel mai fru­mos și mai bine păstrat locaș al Nessebarului. Totul res­piră smerenie. Și piatra cu care e acoperită podeaua, și tavanul de lemn, căruia timpul i-a adăugat patina lui inconfun­da­bilă și, mai ales, pictura. Zugra­vii care au așter­nut pe pereții de piatră și cără­mi­dă întreaga via­ță a Maicii Dom­nu­lui, căreia bi­serica i-a fost la început închina­tă, și-au muiat penelurile în cu­lori delicate și blânde. Nimic nu-ți rănește privirea, icoanele acestea bătrâne de patru veacuri sunt un balsam pe suflet.

Mi-a fost greu să-mi desprind ochii și inima de pe chi­pul lui Hristos, din icoana îm­pă­rătească a catapetesmei. Am simțit în ochii lui toată frumusețea Bizanțului, splendoarea unei civi­li­zații care a știut că nu e nimic mai de preț pe acest pământ decât să i te închini lui Hristos. De aceea, nu e niciun nume pe fres­cele bisericilor ortodoxe, semn că pictorii de odinioară știau că mâi­nile lor erau purtate de Duhul Sfânt. În curtea bisericii, la umbra unui smochin uriaș, m-am oprit o clipă, încercând să ascult șoapta rugăciunilor rostite de credincioșii care au trecut pragul vechii bise­rici. Era plin cerul verii de ele. Pe urma lor, am pornit într-un ultim popas spre lăcașul nou în care azi se slujește în Nessebar. A fost ridi­cat în urma unei minuni mijlocite prin purtarea de grijă a Maicii Dom­nului, bucuroasă să răsplă­tească vechea și neîncetata credință a locului.

Maica Domnului cea neagră

Nimeni nu știa de icoană, nimeni nu avea habar de unde răsărise în cel mai vechi copac al Mesembriei. Se zice că într-o noapte, câțiva copii au auzit-o plângând. Un plâns lin, de femeie, în liniștea clară a nopții. Și tot ei s-au urcat a doua zi de dimineață în copac și au aflat-o între crengi: o icoană veche, nici prea mare și nici prea mică, având pictat pe ea chipul Maicii Domnului înnegrit de vremuri. „Mai­ca Domnului Nea­gra” i-au spus co­piii, și de atunci așa i-a rămas nu­mele. Episcopul Mesembriei a ve­nit, a luat icoana cu evlavie, a făcut sluj­bă și a așezat-o în cate­drala orașului. A doua zi însă, ca prin minune, icoana a dispărut. Au crezut că un fur pusese ochii pe ea, și – veche și prețioasă – ar fi putut să o vândă pe bani buni. Dar copiii au căutat-o în copacul bătrân, aco­lo unde o aflaseră cu o zi înainte, și au găsit-o exact în același loc. Episcopul s-a închinat, a venit cu alai și a dus-o din nou în biserică. Și din nou, de parcă ar fi vrut să spună ceva, icoana Maicii Domnului a dispărut, pentru ca să apară în copac. Mesembria s-a răscolit. Așa ceva nu mai văzuseră locuitorii ei de secole. Nimeni nu-și adu­cea aminte de o icoană călă­toare, așa cum întâlnești doar în viețile sfinților. Așa că s-au pus pe rugăciune și, într-o noapte, o copilă a avut un vis: Maica Domnului i-a apărut și i-a spus că icoana nu vrea să plece din copac, pentru că dorește ca în locul acela să fie ridicată o bise­rică. A patruzecea, dintre toate sfintele lăcașe, zidite pe petecul de stâncă al Mesem­briei. Așa a apărut în secolul al XIX-lea catedrala de astăzi a localității. Și pentru că icoana a vrut să rămână în copac, locui­torii nu au mai luat-o de acolo, ridicând biserica în jurul lui. Și când copacul s-a uscat de bă­trânețe, au avut grijă să îi păs­treze trunchiul și rădăcinile, astfel încât icoana să stea, în continuare, pe locul în care fusese așezată.

Mă apropii de ea cu sfială. Chipul, înnegrit de vreme, a fost pictat, după cum spun specialiștii, în secolul al XIII-lea. Icoana e plină de podoabele femeilor care și-au aflat aici răs­puns la rugăciuni. De când a apărut miraculos în bătrânul copac al cetății, Maica Domnu­lui a făcut nenumărate minuni. De ziua Adormirii ei, nimeni nu lucrează. Toți se pregătesc cu sfințenie, încă din ajun, pentru marele praznic. La porțile ca­selor se așează icoane ale Sfin­tei Fecioare, pentru ca, în ziua sărbătorii, să fie purtate în alai, pe străzi, până la biserică. Par­ticipă toată suflarea așezării, unindu-și rugăciunile, așa cum fac de o mie cinci sute de ani. O măreție a credinței care lu­minează vechile străduțe ale Mesembriei, multă vre­me după ce soarele a asfințit.