De când mă știu, am trăit înconjurată de pisici. Mama creștea cel puțin 3-4 pisici de diferite vârste. Cea mai mare bucurie a noastră, a copiilor, erau puișorii, din clipa în care se nășteau și până când erau dăruiți (o parte) pe la vecini. Și eu, la casa mea, am crescut și cresc pisici, nici nu-mi pot imagina viața fără ele! Am preferat și prefer pisicile maidaneze, aparent modeste, dar mult mai apropiate de modul nostru de viață, cel al oamenilor simpli, obișnuiți. Nenumăratele lor calități, unele chiar paranormale, nu le poți descoperi decât într-o lungă conviețuire cu ele, cu aceste făpturi fascinante cu ochi de… extraterestru!
Despre una din calitățile pisicii mele – pe nume Pușica – vă voi povesti în cele ce urmează. În seara zilei de 4 martie 1977, stăteam cu fetița mea la televizor, tocmai începuse un film bulgăresc. Pușica mâncase foarte bine, chiar peste măsură, și se instalase în fotoliul ei preferat. Era liniște, se auzea doar televizorul. La un moment dat, pisica a țâșnit din fotoliu ca din pușcă, s-a cățărat pe perdelele de la ușa balconului, a sărit pe bibliotecă, pe dulap. Apoi a început să alerge într-o goană nebună prin tot apartamentul, mieunând înfricoșător, urlând chiar. Inițial, am crezut că a turbat, că e pe punctul să turbeze, n-o mai văzusem în halul acesta în cei șase ani de când o aveam. Am încercat s-o prindem, s-o luăm în brațe, s-o liniștim. N-a fost chip. După vreo 20 de minute, pisica a dispărut. Am căutat-o peste tot, am chemat-o, niciun răspuns, parcă ar fi înghițit-o pământul (toate geamurile casei erau închise). La puțin timp, s-a dezlănțuit cutremurul, un adevărat infern, despre care nu mai sunt în stare să vorbesc. După ce ne-am dezmeticit cât de cât din frică, primul gând a fost să-I mulțumim lui Dumnezeu că scăpasem cu viață. Apoi, existența noastră a început să-și reia cursul și abia atunci am observat lipsa pisicii, abia atunci ne-am dat seama că Pușica, prin comportamentul ei bizar, ne avertizase de iminența cumplitului cutremur. Cu urechile ei „radar” a captat unde și zgomote din măruntaiele pământului, ca un seismograf ultraperformant. A mai trecut o săptămână. Ne luasem deja „adio!” de la ea, când, într-o seară, fetița mea a intrat în dormitor, fără să mai aprindă lumina, vrând să-și ia o haină din șifonier. S-a împiedicat și și-a scăpat ochelarii. Tot căutându-i, s-a aplecat și, de sub șifonier, o aținteau cei doi ochi fosforescenți ai pisicii noastre! Ne-am bucurat enorm și am încercat s-o scoatem de acolo! N-a fost chip. I-am pus câteva felii de parizer pe o farfurioară și ne-am pus pe așteptat. Într-un târziu, a ieșit, slabă, numai blăniță și oase, clătinându-se. A început să mănânce puțin, a băut foarte multă apă, apoi s-a cuibărit în fotoliul ei. Auzul pisicilor este fenomenal, se spune că aud pașii gândacilor pe un covor persan… Mai mult ca sigur că pisica a mai auzit replicile din ce în ce mai mici ale marelui cutremur, pe care noi nu le-am perceput, și a ieșit din adăpost numai când pericolul trecuse definitiv.
Domnilor specialiști deosebit de respectabili de la Centrul de seismologie din Vrancea le recomandăm ca, pe lângă aparatura superperformantă, să țină pe lângă ei și câteva pisici.
Doamne ferește! Nu se știe când ar mai putea avea nevoie și de ele…
VIORICA D. – Ploiești
