RONA HARTNER (Cântăreață și actriță): „Mi-a fost tare dor de România!”

Halba de bere a bunicului

– Veste mare! După o absență îndelungată, re­vii cu concerte în România, ba chiar într-o loc cu o magie aparte, „Grădina Alhambra” din Bucu­rești, celebră și în Micul Paris. Te leagă ceva spe­cial de ea?

– Da, pe 20 august am concert la Grădina Al­hambra: mare bucurie să fiu acolo, împreună cu ta­ra­ful meu. Locul acesta e mitic, nu-ţi zic ce surpriză şi ce fericire să aflu că a fost redeschis pentru spec­tacole. Cele mai mari voci ale muzicii lăutăreşti, ale romanţei şi tangoului din vremurile de strălucire ale Bucureştiului interbelic au cântat acolo. Cu atât mai mari emoţiile mele! Alhambra mă poartă cu gândul în istoria familiei, una de bucureşteni sadea. Bunicul meu a fost om de afaceri înainte de război, am în inimă nenumărate poveşti cu el şi bunica. Au iubit oraşul acesta. Bunicul avea halba lui, la Caru’ cu Bere. Agăţată pe perete, când intra acolo, i se în­mâna ca unei vedete. Aşa erau vremurile, aşa se res­pectau clienţii fideli. În restaurantul acesta se în­cheiau majoritatea afaceri­lor, tot în spiritul acelor tim­puri de neegalat: printr-o strân­gere bărbătească de mâ­nă şi un cuvânt dat. Pro­misiunea era fără excepţie ţi­nută, de aceea nu era ne­voie de vreun contract scris. Bunicul venea acasă, nota într-un carnet o cifră, atât, fără nume, fără detalii. Res­pectul era sus de tot în Mi­cul Paris, de aceea evolua lumea atât de frumos. Ce vre­muri! Ce trai! În casa noastră, distrusă apoi de comunişti, nu a existat bucătărie până după război, nu gătea nimeni acasă. Un ceai de dimineaţă, apoi masa princi­pală se lua la Capşa. Seara, doar un alt ceai, căci bunica ţinea la siluetă, era ca trasă prin inel. Mi-au rămas atât de vii în minte poveştile lor, promenadele, ieşirile cu maşina – un Buick de toată frumu­seţea. Acum, să am spectacol la Alham­bra, e ca şi cum le-aş cânta şi lor. Voi în­cerca să fur energia acelor ziduri, care au în ele sunetele unei epoci unicat în istoria noastră.

– Ce pregătiţi, tu şi Taraful Hopa, pentru acest spectacol?

– Punem la cale împreună un show complex, care ne este foarte drag şi care se numeşte „Natura”. Muzică lăutărească veche, dar interpretată în varianta noastră şi cântată la persoana întâi. Am ales melodii care de-a lungul timpului „mi-au vorbit”, care mi-au deschis inima către povestea lor, cântece care au şi o parte ludică. De ce? Fiindcă voi juca toate cele douăzeci şi cinci de personaje ale melodiilor interpretate cândva de Maria Tă­nase, Romica Puceanu, Gabi Luncă, Fărâmiţă Lambru, Ileana Sărăroiu şi alţii. Aşadar, va fi un soi de teatru muzical, pe care abia aştept să-l dăruiesc publicului.

„Înainte de orice, trebuie să-mi rezolv sufletul”

– Se simte că ţi-a fost dor de România…

– Mi-a fost tare dor de România, nici nu mi-ar fi trecut prin cap că va veni o perioadă care să mă ţină departe de ţară timp de doi ani, nu mi se mai întâm­plase niciodată. Foarte ciudat. Eu sunt extrem de di­namică, un om care simte mereu nevoia să avan­seze. Acasă, în Franţa, am continuat să fiu extrem de creativă, să compun, să scriu, să filmez, dar parcă ţintuită pe loc. Nu am înţeles iniţial de ce trebuie să trec prin încercarea asta. A durat puţin, iar apoi am priceput: nu a fost vorba despre pandemie, ci mai degrabă despre încercările mele personale, inclusiv divorţul. Cred că Dumnezeu mi-a blocat toată căile de evadare, pentru ca eu mai întâi să-mi rezolv sufletul, să înlătur piatra care-l apăsa, pentru ca apoi să pot zbura liber. Sunt evident pe calea cea bună, fiindcă iată-mă azi în România, plină de energie şi pusă pe fapte mari.

– Ai, într-adevăr, un tonus extraordinar. Te simţi bine cu sănăta­tea, după toate încer­că­­rile prin care ai tre­cut?

– Mulţumesc lui Dum­nezeu, am analize impecabile. Chiar cred că sunt un miracol pe picioare: să trec printr-un cancer, prin chimio­te­rapie, şi să ies din treaba asta cu o sănătate de fier, cu o imunitate excelentă. Ajutor divin, incontestabil! Am desco­perit boala destul de târziu, dar până să facă ravagii în tot organismul, am avut parte de medici geniali, dar să ştii că un mare rol a avut faptul că eram sănă­toasă. Când am fost diagnosticată, în afară de boala în sine, totul era perfect la mine. De aceea îi sfă­tuiesc pe oameni să aibă grijă de ei, să nu fumeze, să nu bea alcool peste măsură, să nu piardă nopţi, să mănânce bine, să facă mişcare şi să se închine, din timp în timp. Dacă nenorocirea asta de boală apare, măcar să te găsească puternic şi gata de luptă. Alte şanse ai atunci. Aşadar, cu ajutorul lui Dum­­nezeu, sunt sănătoasă, El mi-a ascultat toate rugile şi a înfăptuit miracolul vindecării. Iar eu Îi mulţumesc prin rugăciune, dar şi având grijă de mine, de trup şi de suflet.

„În Franța, lumea fuge de lume”

– Rona, trăiești de multă vreme în Franţa. Care este atmosfera acolo, în perioada aceasta atât de grea pentru omenire?

– Destul de bizară atmosfera. În ceea ce priveşte răz­boiul, există francezi care sunt pro Putin. Aceiaşi care au fost antivaccin, aceeaşi care se pretind creş­tini şi apărători ai tradiţiei. Există peste tot în lume această categorie: cum apare ceva, ei sunt pur şi sim­plu „anti”. Nu mă miră, cei care gândesc astfel nici nu ştiu ce e Rusia, nu înţeleg istoria, aşa cum nu au înţeles nici beneficiile ştiinţei aduse prin vac­cin. Au o… inocenţă a lor, ca să folosesc un termen blând. Cât despre efectele pandemiei, pot spune că în Franţa s-a ajuns la momentul în care frica de ea a trecut. Nu se mai vorbeşte despre asta, nu se mai poar­tă mască. Din ce în ce mai mulţi francezi nu mai deschid televizoarele, ca să nu fie iar bombar­daţi de negativism. La acest capitol, mă număr şi eu printre ei. Post pandemie a apărut o mişcare în Franţa prin care multă lume fuge de lume, ca să zic aşa. Se mută în zone rurale, pe terenuri ieftine, dezafec­tate, îşi construiesc mici căsuţe cu energie solară şi se stabilesc de tot acolo. Formează comu­nităţi de vreo o sută de persoane, care se ajută unii pe alţii şi se străduiesc să fie autosuficiente. Vând ce produc şi aşa se întreţin. Copiii sunt educaţi în familie sau plătesc profesori online. Învaţă de ase­menea tot felul de meşteşuguri, lucrează cu mâini­le, ca pe timpuri. Astfel, sunt aproape de natu­ră, liberi, fără presiunea oraşului. Mă întrebi dacă nu sunt văzuţi ca nişte ciu­daţi… Nu, chiar nu, fiindcă nu sunt secte, nu merg după vreun mentor. Doar aleg un stil de trai simplu, pentru ei şi copiii lor. În România s-a păstrat contactul cu viaţa de la ţară, până şi corporatiştii mai au câte o bunică în vreun sat, la care să meargă şi să-şi limpezească mintea de presiunea ora­şu­lui. Francezii au pierdut asta, iar atunci, a­ceas­tă mişcare, această retragere în na­tu­ră, este alternativa cea mai ieftină de a ieşi cu totul din sistem. Cred că o fac mai degrabă pentru copiii lor, ei sunt într-un adevărat pericol, la felul în care a evoluat societatea, internetul, totul.

„Eu și Sumalya ținem calea dreaptă prin rugăciune”

– Fata ta e și ea adolescentă. Cum luptă cu „demonii” internetului?

– Sumalya are paisprezece ani, e adoles­centă, cu tot ceea ce presupune vârsta asta. Mie îmi place cum se dezvoltă, îmi place per­so­nalitatea ei. Îi înţeleg zbaterea şi proble­mele, copiii de vârsta ei fiind total debusolaţi. De ce? Pentru că social media le creează nişte false modele, false valori. „Influenceri”, fi­guri de tot felul, care nu au absolut nicio sub­stanţă, nici umană, nici culturală, ba chiar sunt periculoşi prin trivialităţile pe care le expun pe ecranele calculatoarelor. Câteodată, se lasă şi ea luată de val, dar are şi „cure de dezintoxicare” – câte şase luni de pauză totală de social media. E teribil de greu să fii tânăr azi şi să-ţi păstrezi o cale bună a valorilor adevărate, a credinţei. În aceasta din urmă, eu şi fata mea găsim mereu tărâm comun. Dacă suntem vreodată în pericolul de a nu ne înţelege, redescoperim imediat calea dreaptă prin rugăciune şi ne este minunat aşa. Altfel, e un copil meditativ, pictează, cântă la bas, are voce bună, alternează pa­siunile, ca orice puşti: azi vrea să fie arhitect, mâine hair stylist. Ha, ha!

„Reconstruiesc ceea ce s-a zdruncinat în urma divorţului”

– Rona, e vară fierbinte și arșița a ajuns și în Franța. Unde evadezi în concediu?

– Cred că am un defect: nu simt nevoia unei va­canţe. Nu am simţit-o niciodată, nici când locuiam în România, nici la Paris. Aşadar, nu evadez ni­căieri, dimpotrivă, chiar în perioada asta sunt „la muncă” în interiorul meu, reconstruiesc ceea ce s-a zdruncinat în urma di­vorţului. Pe de altă par­te, sudul Franței, locul a­cesta în care trăiesc, îmi oferă un cadru pro­pi­ce pentru vacanță. În pri­mul rând, înot în ma­re zil­nic, ceea ce este e­sen­­ţial pentru mine. Stau la soare cât de des pot, mă plimb mult pe jos. Di­mineaţa, când merg spre biserică, trec pe lân­gă nişte grădini su­perbe. Mi­reasma lor mă poartă în trecut şi îmi aduce aminte de ca­sa în care am lo­cuit în Bucureşti. Aveam la intrare nişte lean­dri uriaşi, precum cei pe lân­gă care trec azi, zil­nic. Curtea copilă­riei era plină de flori, de dorul ei am um­plut de plante şi curtea casei mele din Toulon. De fapt, înflorit e întreg su­dul Franţei. O mi­nu­nată stare de bine îţi dă frumuseţea locului în care îţi duci traiul. Însă, la fel de puternic e şi reversul medaliei: urâtul, neîngrijitul gârbovesc omul, îl determină să privească numai în jos. Dacă edilii noştri şi-ar da seama cât de bine îţi face la minte, la spirit, să trăieşti în localităţi în care se construieşte unitar, fără lucruri care distorsionează armonia, poate s-ar strădui să remedieze acest lucru şi în Ro­mânia. Aspectul haotic şi neîngrijit al multor oraşe, lipsa de respect față de casele vechi, tradiționale, creează traumatisme, de aceea românii fug în străi­nătate în vacanţe. Vestul Europei, mai ales orăşe­lele mici, ţin cu dinţii de armonie şi unitate, de fru­mosul lor. La fel e şi la Toulon, unde locuiesc eu. Taxele pot fi piperate, dar zău dacă nu le plătesc din toată inima, pentru că simt că sunt utilizate în folo­sul meu şi al comunităţii. Chiar urmăresc ce face primarul, îmi place de el, îşi iubeşte urbea, iar pe mine mă sprijină în tot ceea fac, în toate concertele şi activităţile culturale, care nu sunt deloc puţine.

„Minunile credinţei trebuie vorbite”

– Ce urmează în România după concertul de la Alhambra?

– După „Alhambra”, voi avea un concert pe 25 Septembrie la „Berăria H” din Bucureşti. Tot din toamnă, voi participa la un proiect foarte frumos la Antena 1. Apoi, pe 1 Decembrie, aş vrea să aduc în ţa­ră proiecţia filmului „În căutarea sufletului româ­nesc”, despre care noi am vorbit în precedentul in­terviu pentru „Formula AS”. Toată Europa l-a văzut între timp. Apoi, pen­tru Crăciun, îmi do­resc foarte, foarte, foarte tare să prezint şi în România pro­iectul meu muzical de suflet, de matu­rita­te, nu­mit „Eternity”. Mu­zică gos­pel (cu in­flu­enţe sim­fonice şi pop), com­pu­să ex­clu­siv de mine, o muzică şi un proces artistic care m-au sal­vat, pur şi simplu. Concertul es­te extrem de bine primit în Fran­ţa, voi mai avea încă cinci re­prezentaţii cu el, în toamnă. Simt că muzica asta le face bine oa­menilor, şi de a­ceea îmi do­resc enorm să o pot pre­zenta şi ro­mâ­­nilor mei. Iar în rest, mă ocup cu multă aplecare şi pa­tos de apariţiile mele în online. Vorbesc despre credinţă, despre ce trăiesc eu zi de zi în acest sens, este un fel de ţipăt al inimii mele. Simt că bucuria credinţei tre­bu­ie împărtăşită. Azi se vorbește enorm despre ori­ce, nimicuri de tot felul sunt discutate în neştire, dar despre minunile credinţei, nu! Oameni buni, creştini care aţi trăit lucruri extraordinare în bise­rică, care aţi avut haruri speciale, aveţi curajul să vorbiţi des­pre ele! Eu aleg să spun deschis tot ceea ce expe­ri­mentez prin credinţă, ştiu că astfel fac bine multora. Nu cred că este o virtute să taci şi să ţii pen­tru tine cre­dinţa şi minunile ei. Dimpotrivă, ele trebuie îm­păr­ţite, vorbite, slăvite. Asta cred, asta fac, sunt deja mulţi oameni alături de mine, iar „uşa” e deschisă pentru toată lumea.