Rețete de îmblânzit criza

– Când vorbesc despre criză, majoritatea oamenilor se gân­desc la mân­care, iar prima măsură e să sto­cheze gră­mezi de alimente în că­mară și frigider. În ziua de azi, mân­catul nu mai este o necesitate, ci un desfrâu. O de­pen­dență, ca alcoolul și drogurile. Cine să-și amin­teas­că de vre­­­murile când copiii se hră­neau cu o bucată de pâine un­să cu marme­ladă? Dar ele au exis­tat: anii de după război, comunismul, epoca „glorioasă”, când alimentele se dă­deau pe cartelă. Supra­viețuitorii lor nu le vor uita nicio­da­tă. Oameni înarmați contra tuturor crizelor de pe pă­mânt. Pe trei dintre ei, distinse doamne pensionare, le-am poftit să-și poves­tească amintirile în pa­ginile revistei. Ex­pe­rien­ța vieții e o carte plină de învă­țături: REȚETE DE ÎM­BLÂN­ZIT CRIZA –

CRISTINA STRUȚEANU, scriitoare, sat Ciocanu, jud. Argeș

Bunica Fulvia și chiștoacele de țigări

Mulți dintre noi, oamenii trecuți astăzi de jumă­tatea vieții, știm ce înseamnă să fii sărac. În anii de după război, am simțit lipsurile și foamea pe pielea noastră. Dar eram tineri, puternici, puși pe răzbit. Iar linia întâi a frontului era bucătăria. Acolo se du­ceau marile războaie ale existenței. Cine nu-și amintește de drobul de Paște din pa­teu de ficat de la cutiuță, cu orez și mult, mult mărar? Dar de șni­țelele din pa­rizer și de os­tropelul din „adi­dași” de porc (ex­tre­mitățile picioa­re­lor, cu co­pite cu tot)? Dar, recu­nosc, au existat și mo­men­te de slăbiciune, când pofta era mai mare decât rușinea. Așa cum s-a întâmplat în ziua când am pes­­cuit de la apartamentul de sub noi, din balcona­șul minus­cul de la geamul bucătăriei, un ciorchine de stru­gure! Femeie în toată firea, dar mamă de trei copii, la care bunătățile nu ajungeau. Cu un ume­raș de haine legat de o sforicică și cu inima cât un pu­rice. Dacă mă vedeau și mă pârau cei din blocul de vizavi? Nu s-a întâmplat și azi pot spo­vedi fapta.

Cea mai bizară poveste am auzit-o, însă, de la o amică ce lucra într-un birou oarecare, unde cole­gele veneau de acasă, pentru pauza de masă, fie­care cu ce putea. Solidaritate la pachet. Fasole bă­tută, car­tofi țărănești… Una, însă, căsătorită cu un drăguț de ștab politic, zicea totdeauna: „Fetelor, eu n-am ce aduce, cum să pun pe masă icre de Man­ciuria sau șuncă de Praga? Dacă intră cineva și le vede? N-am ce aduce…”.

Dar dincolo de rețetele și artificiile de supra­vie­țuire, care aveau loc în bucătărie, mai este ne­voie de ceva în timpuri grele: o soluție de viață! Aceeași dintotdeauna, cu care am făcut și vom mai face față vitregiilor: hazul, buna dispoziție, ne­luarea în dra­matic. Dacă bunica mea, Ful­via, fiica lui Ioan Slavici, nu s-a sfi­it să adune mucuri de țigări, chiștoace de pe bulevard, ca să-i poată trimite pachet la Canal fiului ei, aflat la în­chisoare, într-o vreme când n-avea pensie și rămă­sese și văduvă, ce pot spune eu? Ce om minunat: ve­­selă, tonică, nu se dădea bătută de nimic, își ducea ulti­mele lucrușoare în Tal­cioc, ca să ne poată lua nouă, nepoților, o ni­mica toa­tă… Și după toate astea, mai avea putere să    râdă! Dar se mai potrivesc „re­țetele” vechi cu ziua de azi?

LUCIA CIOACĂ, educatoare pensionară, sat Șirnea, jud. Brașov

„Eu știu cu ce se mănâncă pâinea săracului”

            Eiii, criza în sus, criza în jos, unde te uiți, într-un ziar ori la televizor, numai de asta auzi! Emisiuni de știri făcute să sperie oamenii. Eu nu zic că nu va fi, că nu este deja criză, dar au fost situații și mai grele și cei care au avut un pic de minte și de hărnicie le-au depășit. Eram copilă în vremea răz­bo­iului și după aceea, când a fost sărăcia aceea mare, de nu găseai nimic, pe niciunde. Îmi amintesc că au fost zile când mama nu a avut de multe ori mălai să ne facă mă­măligă. Nu vorbesc de pâine, pen­tru că era ceva de mare lux, o vedeam rar, poate doar la săr­bători, ori dacă venea cineva de departe și ne aducea vreo pâine în dar. Țin minte că Vergil, fratele meu, a făcut odată amig­dalită și avea mari du­reri. Pentru că de-abia putea în­ghiți câte ceva, ci­neva din sat i-a adus o bucățică de pâine, pe care mama a în­mu­iat-o în apă și i-a dat-o ca pe un fel de leac. În vremuri grele, tre­buie să găsești so­luții pentru orice si­tua­ție. Atunci când nu a avut mălai, mama a mă­cinat orz și a fă­cut un terci ca­re a ieșit mai dul­ceag la gust. Ca să-l „în­vioreze” cum­va, a adău­gat niș­te ur­zici fierte. Pri­măvara era mai ușor, cule­geam lobode și măcriș și fă­cea mama fier­tură bună din ele. Când creșteau foi­le de sfeclă, le adunam și făcea mama o zeamă groa­să, cu ou și lapte acru. Din zarzăre, fierbea chisă­liță, pe care o îngroșa cu o lin­gură de făină sau de mălai și cu un pic de zahăr, dacă era, ca să fie mai să­țioasă. Vara adunam ciuperci, o parte le us­cam și aveam rezer­ve și pen­tru iarnă. Toamna, aveam cartofi, varză, și pu­nea mama murături, cu ce aducea tata de la târgurile de toamnă, la care se du­cea. Pe-atunci, țăranii, așa ca pă­rinții mei, ple­cau rar din sat și mân­ca­rea era bazată mai mult pe ceea ce aveam în gospodărie.    Dulciuri am văzut doar la târg, tur­tă dul­ce și zahăr ars, dar pe atunci, copiii nu primeau așa ca azi, toată ziua „ceva bun”. O felie de mămă­ligă coaptă pe sobă și unsă cu ma­giun de măceșe ni se părea ceva deo­sebit. Ori o felie de pâine în­mu­iată în apă și presărată cu za­hăr… asta era ade­vărată minune! La prăvălia lui Gheorghe al Iorghii, unde acum stă un domn venit din Scoția, am văzut prima oară biscuiți, când m-am dus odată să-mi cum­păr „știle”, cretă din aceea specială, cu care scriam pe tăblițele de ar­dezie pe care le foloseam la școală. Au fost timpuri grele, dar oamenii s-au gospodărit și n-au murit de foame. Și parcă erau mai fericiți și mai solidari unii cu alții. Ne adunam la câte o șe­zătoare, fier­beam câte o oală de cartofi și-i mâncam cu mu­rături. Când puteam face gogoși, era sărbătoare mare.

Eu vreau să vă spun că nu-mi este frică dacă mai vine iar o criză ca aceea de demult, de după război. Nu-mi fac griji, Dumnezeu va avea ceva în traistă și pentru noi, cei mai în vârstă, că uite, eu am trecut acum pe-al optzeci și patrulea an. Sunt călită de-acum, am trăit tare multe, și bune, și rele, știu cu ce se mănâncă pâinea săracului. Mi­lă mi-e de nepoții care au fost crescuți altfel, oare­cum îndestulați cu de toate. Ei de s-ar putea adapta la vremurile care vin, ar fi tare bine…

ELISABETA NEBELA, 100 ani, loc. Cavnic, jud. Maramureș

„Râzi, când răsare soarele, și lasă greul zilei să apună odată cu el!”

Draga mea nepoată, Otilia, ce Doamne să-ți po­vestesc eu despre vremurile grele prin care am tre­cut? Că eu nu știu cum să le uit, nu să le mai și povestesc… Dar, pe de altă parte, e bine că mă întrebi, să știe și alții cum am trăit, poate să învețe câte ceva de la noi, să treacă peste ce vine acum. Că nu vine bine, oriîncotro te uiți și asculți. Asta e lim­pede. S-au făcut oamenii buieci, de prea mult bine, și acuma sigur că orice mănănțuș și neplă­cere li se pare greu de trăit. Eu sunt născută acum o sută de ani, pe 22 mai 1922, și câte am trăit până acuma, ar fi bune de pus într-un film, ori într-o car­te. Gândiți-vă numa’ cât e de greu de numărat pâ­nă la o sută, d-apoi de trăit! Multă sărăcie am mân­cat dimi­neața, la amia­ză și seara, în război, după aceea, în vremea foa­metei. Și-apoi, să vă mai spun ceva: într-o casă cu opt prunci e greu de scăpat de năcazuri. Am prins vre­muri în care nu se găsea nici mălai, nici fărină de grâu, ca să poți face pâine ori mămăligă. Toți oamenii trăiau greu atunci, nu doar în familia mea a fost greu. Toți erau „de poz­nă”, cu viață grea, criză era peste tot. Nimeni nu te întreba de ai ce să pui în oală, dar mama a fost o femeie harnică și deșteaptă și ne-a organizat și pe noi, pe toți, să-i fim de ajutor, după puteri. Au mâncat oamenii mă­măligă făcută din linte și bob, mă­cinate, la care-i ziceam „borș”. Dar nu prea avea gust și atunci o tăiau în felii și o prăjeau pe sobă. Dar nici așa nu prea-i schimbai gustul și eram tot balonați după mân­carea asta. Eu trebuie să re­cunosc că am avut oa­recum no­roc, pentru că un unchi de la Baia Ma­re m-a dus și m-a anga­jat ca ser­vitoare în casa unor domni. Acolo nu am dus lipsă de nimic, în casa lor nu s-a cunos­cut criza din timpul războiului. Dar eram tot cu gândul la cei de acasă și la mama, care se stră­duia cum pu­tea să facă față la atâtea griji.         

Aveam grădină mare, dar porum­bul pe care-l punea de-abia ajungea pentru mă­măliga pe care o lua tata de merinde la lu­cru. El a lucrat în mină și mi­nerii aveau nevoie de mâncare mai bunișoară. Cu ce obțineai din grădina ta, din gos­po­dăria ta, prin muncă multă, neîncetată, cu aia trăiai un an în­treg. Au fost zile și luni în care la prăvălie nu găseai nimic, nici zahăr, nici orez, ori griș. Îmi amin­tesc că și la nunta mea, din 1945, am făcut numai un fel de cină cu apro­piații. Surorile mele erau toate servitoare în Baia Mare și au cerut de la stăpânele lor câte puțin zahăr, ca să avem pentru prăjitură. De la toate s-a adunat cam un ki­logram și cu za­hărul acela am făcut niște cornulețe „po­roni”, moi, și o tor­tă mică, mi­că. Atâta a fost, dar eu am avut bucuria să a­jung mireasă curată și cinstită la al­tar. După o vre­me, pentru mineri s-au dat cartele de alimente, și se dădea câte un fliștic din acela, un sfert de pâine pentru o familie. Ce să facă doar cu atâta? O lua tata la merindea lui și ne scăpa și la pruncii care erau pe lângă el, câte o bucățică.

Doamne feri, să se mai întoarcă acele vremi, Doamne feri! Dar nu se mai pot întoarce, că acuma se află de toate cele în prăvălii. Tăt ce este pe lu­mea asta poți afla în prăvălie. Bani să ai! Dar după pă­rerea mea, nu asta e criza cea mare, cu mân­ca­rea. Că de asta, o femeie gospodină găsește soluții să scape cumva, să supraviețuiască. Criza mare e la oameni, care nu sunt pregătiți să știe ce să facă dacă se întorc vremurile grele. Pruncii, tinerii de azi, cred că viața îi tăt așa, o veselie și o hoare, de di­mineața până seara. Și lucru cât mai puțin, și da­că se poate, chiar deloc. Nu-s pregătiți pentru greu, și io mă rog în fiecare zi să nu ne deie Domnul vre­muri așa de grele ca în război. Dar să vă mai spun ceva ce am învățat de la mama mea, ca­re a avut o viață foarte grea, de o su­tă de ori mai grea decât a mea. Ma­ma a­vea o vorbă: „Râzi, când răsare soa­rele, și lasă greul zilei să apună odată cu el!”.

Bucătărie de rezistență

Cât a ținut copilăria, nu am simțit niciodată ce înseamnă o „criză alimentară”. S-a întâmplat așa, pentru că am fost crescută de oa­meni vrednici, care au știut să-și gospodărească viața, cu înțelepciune și cumpătare. Am trăit însă criza de mai târziu, din ultimii ani ceaușiști, cu toată năpasta lor: sărăcie, foame, decădere mo­rală, răsturnare de ierarhii. Vremuri grele, prin care am izbutit să răzbesc cu învățăturile primite în copilărie. Rețetele moștenite de la mama și de la bunica mi-au fost de folos și-mi amintesc cât de firesc se împleteau, în funcție de zilele săp­tămânii și de anotimpuri. Erau rețete simple, gus­toase și, mai ales, sănătoase. Nu erau frigi­dere în vremea războiului. Cine avea de ţinut ceva la rece avea o singură soluţie: să pună mân­carea, cu vas cu tot, în găleata de la fântână. Ne­fiind fri­gidere, câştigul era imens: mâncarea era mereu proas­pătă, căci se gă­tea zilnic, doar atât cât era ne­voie. Totul era „de-al casei”. Cred că mare parte din gustul bun al mâncărurilor de atunci se datora acestei bine­faceri.

Meniul Bunii

Pentru mâncarea de dimineaţă, Buna îmi făcea „cavei” (cafea) cu cicoare, lângă care pu­nea o dărabă de pâine unsă cu miere. Alteori, mai spre iarnă, îmi dădea pâine prăjită, frecată cu usturoi şi stropită cu ulei, un veritabil me­dicament în zilele friguroase. Pe la amiază, era gata întotdeauna câte o supă de cartofi sau de varză,    ori o „păzâtură” de legume, cu orez sau fre­căţei de aluat. Seara mă aşteptau grişul sau ore­zul, fierte în apă, când n-aveau lapte, cu sirop de brad turnat deasupra, ori nudli, niște maca­roane făcute din făină, cartofi și apă, presărate din bel­șug cu pes­met. Ca desert, mere coapte sau compotul din prune uscate. Peste zi, când mă în­torceam de pe uliţi, de la joacă, și foamea era peste măsură de mare, Buna mă aştepta cu câte o felie de pâine unsă cu un­tură, presărată cu ceapă roşie tăiată mărunt, cu ridichi, leurdă sau cu boia. La fel ca și turtițele din mă­lai! De sărbători, la mare cinste era supa de găină cu tăieței, mân­carea națională a Tran­sil­vaniei. Parcă o aud și acum pe Buna, che­mân­du-mă „fuga, fuguța”, de pe unde eram, ca să-mi dea câte o bucată de zahăr cubic, as­cunsă ca o co­moară prin sertarele din credenț. Dar dincolo de toate acestea, cel mai bine țin minte dragul cu care Buna se apuca întotdeauna de treabă, chiar dacă bucatele înșirate pe masă erau puține și „mai sărâte”, mai slabe. Lipsa lor era înlocuită de bucuria că Dumnezeu nu ne uită și-și mai îm­parte pâinea, și în ziua aceea, cu noi. „Mâncare slăbucă, da’ sănătoasă!”. Am răzbit cu ea în via­ță, până în ziua de azi.