FLORIN IARU (Scriitor): „Pe lume, trei lucruri dacă nu sunt foarte bune nu sunt bune deloc: poezia, dragostea și pepenele roșu”

– Poetul și prozatorul Florin Iaru este și un fin analist al societății noastre și al politicii dâmbovițene. El a făcut revoluție nu doar prin scris, ci a fost și unul dintre participanții activi la evenimentele din Decembrie 1989 și la fenomenul Piața Universității. Am vrut să aflăm ce mai face și ce mai crede despre scris și politică –

„Că nu e om să nu fi scris o poezie”

– În toată nebunia asta, în care a ajuns să trăiască lumea, ce rol are poezia?

– Asta cred că este cea mai grea întrebare. De fapt, ca să răspundem sincer, poezia nu are niciun rol. Nu folosește la nimic. E inutilă. Și cu toate as­tea, de aici începe paradoxul, toți oamenii, dar toți oamenii, scriu poezie. Vorba cântecului „că nu e om să nu fi scris o poezie”. Bună, rea, nici nu mai con­tează. Și toată lumea visează în secret să fie un mare poet. Ceea ce înseamnă că anticii aveau dreptate. Imediat după zei, pe următoarea treaptă erau poeții. De aia și voia Platon să îi alunge din cetate. Dar Platon nu avea dreptate. Pentru că în timp ce Re­publica lui s-a lăsat cu sânge, poezia nu a dus ni­ciodată la războaie. Poezia a venit mereu să repare rănile de după războaie, de după foa­mete, de după frică, de după nenorociri. Trebuie să fie ceva cu totul și cu totul special în poezie, de vre­me ce este eternă. Se tot anunță de secole moar­tea poeziei. Ea tot moare de vreo 2500 de ani. Și a naibii, reușește să trăiască mai departe! În­seamnă că este un element consti­tu­tiv al omu­lui, des­pre care noi nu știm ni­mic. Și mai ciudat este faptul că ni­ciun analist, niciun critic, nicio somitate literară nu poate spune cu siguranță că ceva e poezie și altceva nu. Dacă nu mă întrebi pe mine, eu știu ce e poezie și ce nu, dar dacă chiar mă întrebi, nu mai știu.

– Păi, hai să vă întreb. Ce e poezia, domnule Ia­ru?

– Să încerc să răspund, deși nu știu dacă îmi iese. E o com­binație de cuvinte care trezește niște unde, niște emoții, aprinde niște artificii interioa­re… Para­doxal este că aceleași cu­vin­te, dacă le învârt și le pun într-o altă ordine în fra­ză, mă lasă rece. Dacă le schimb locul, dacă le schimb ritmul, totul devine opac precum o marmeladă.

– Și poetul ce este?

– Cel care reușește să trezească, printr-o înși­ruire de cuvinte, printr-o anumită ritmicitate și prin­tr-o transformare a limbajului obișnuit într-unul neo­bișnuit, ceva care – vorba lui Marius Chicoș Ros­togan – reușește să îți gâdile urechile într-un mod plăcut.

– Cititorul de poezie este și el un om special?

– Trebuie spus că pe măsură ce citești mai multă poe­zie devii tot mai pretențios. La 5 ani, cea mai frumoasă poezie din lume este „Cățeluș cu părul creț”, la 16 ani, pentru un licean, Ba­covia e re­ge în sufletul lui, la 20 de ani, ești cu Nichi­ta Stănescu în brațe. Pe la 30 de ani, ești cu generația 2000, 2010, 2020, ba cu frac­tu­riș­tii, ba cu emo, ba cu optzeciștii… Fiecare vârstă are o altă sensibilitate.

– De altfel, și poeții se împart pe generații.

– Da, chiar trebuie să introducem în discuție cuvântul „generație.” Când crești ca poet, începi să te războiești cu lumea. Vrei să o răstorni. Pentru că visul unui poet tânăr este să fie cel mai mare din lume. Cine îl oprește să fie cel mai mare din lume? Păi, poeții dinaintea lui. Cei care sunt cu 5 ani, cu 10 ani mai mari. Pe ăia trebuie să îi de­tronezi, pe ăia vrei să îi răstorni. Dar asta este o aventură de tinerețe. După ce treci de o anumită vârstă și intri și tu în setul ăla de valori, de modă, de notorietate, ți se schimbă ceva în felul de a gândi. Brusc, te cuceresc și alți poeți, poate chiar dintre ăia pe care nu-i puteai suferi în tine­rețe.

„Pe la vreo 25 de ani, eram copleșit de Nichita Stănescu”

– Așa a fost și cu dum­nea­voastră?

– Sigur că da. Dacă în adoles­cen­ță eram baco­vian, la 20 nichi­tastănescian, pe la 30, au început să îmi sune mai bine în cap Ar­ghezi și Leonid Dimov. Eu înclin către o poezie care are un mic nu­cleu epic. Vreau să se întâmple ceva. Nu îmi pla­ce poezia statică. Cea mai dificilă poezie este cea statică, încremenită, dar eu care sunt un om mai simplu în gân­dire, caut întot­deauna ceva de­desubt, o materie din care iese e­mo­ția.

– Aveți un top personal al poeților dum­nea­voastră de suflet?

– Pe la vreo 25 de ani, eram copleșit de Nichita Stănescu. Și de scriitura lui și de personalitatea lui. Dar, cum spuneam, gusturile se schimbă. Acum, fără a îl deprecia cu nimic pe Nichita, sunt impre­sionat de poezia unui prieten care a plecat dintre noi, Traian T. Coșovei. Sunt convins că e un mare poet, despre care se vorbește prea puțin. Un mare poet care a fost și un mare „risipitor” cu talentul lui. Apoi, am poezii care îmi plac. De exemplu, de la Matei Vișniec aș cita întotdeauna „Corabia”, care mi se pare un poem extrem de simplu și, în ace­lași timp, extrem de expresiv. Leonid Dimov îmi ră­mâne întotdeauna în suflet, la fel și Emil Bru­maru, care m-a vrăjit pe la 30 și ceva de ani. Țin minte și acum: Emil era cu 15 ani mai mare decât mine. Când am deschis o carte de-a lui am dat peste o poezie mică-mică-mică, „Bocet de adult”. „În gară la Merișani Cad castane din cas­tani și am patruzeci de ani.” Ei, și când am ajuns la 40 de ani, am zis: „Brumaru. Asta e.” Sunt foar­te mulți poeți care îmi plac.

– Dintre poeții străini cine vă place?

– La 15 ani, când am descoperit poezia ameri­cană, m-a impresionat foarte mult un poet despre care nu se prea vorbește, Conrad Aiken. La 18 ani, eram mort după T.S. Eliot. Apoi mi-a plăcut Gottfried Benn foarte mult. E.E. Cummings era și el printre preferații mei. Iar de curând, am desco­perit un poet american despre care habar n-aveam. Dar cum poți să îi știi pe toți? Că pe lumea asta sunt milioane și milioane de poeți: Frank Bidart. Foarte bun. La un moment dat, am pus pe Face­book (unde altundeva?) un poem al lui, scris din punctul de vedere al unui criminal. Și au început să curgă pe Facebook niște răc­nete și niște urlete. „Acest cri­minal, acest obse­dat!”. Era atât de credibil ce scria el acolo, în­cât lumea chiar a crezut că este criminal.

– Că tot ați pomenit de Facebook, sunteți foarte activ acolo. Cum vi se pare lumea de pe Face­book?

– Toți oamenii, și ăia mai deștepți și ăia mai puțin deș­tepți, simt nevoia să aibă opinii despre ce se întâmplă în jur. Eu am mai îmbătrânit și am o acti­vitate mult redusă. Și atunci, mai de plictiseală, mai de curiozitate, intru pe Face­book. În plus, eu sunt un om care vrea să pro­voace. Postez câte o ciudățenie și vreau să văd cum gândesc oamenii. Unii, imediat mă aplaudă. Nici nu citesc ce am scris. Alții își zic: „Acuma e mo­mentul să îi zic vreo două lu Iaru ăsta! Că prea e încrezut.” Și tot așa. De fapt, pentru mine, toate astea sunt studii de psihologie aplicată. La faza asta sunt mai puțin poet și mai mult prozator. Mă interesează „personajele”, fe­lul lor de a gândi. Oricât s-ar feri, oricât și-ar pune o mască pe față, până la urmă, e imposibil să nu își scape caii. În clipa în care își scapă caii, eu ime­diat îi notez în carnețel. Și uite așa, am o colecție de personalități care mă poate ajuta să scriu. Pe de altă parte, am cunoscut și oameni extraordinari pe Facebook. Ți-l dau exemplu pe prietenul meu vir­tual, care este un muzician maghiar, Erdos Janos, pe care îl citesc cu mare încântare. Dacă suntem cu toții de aceeași părere în 99 la sută din cazuri, e plictisitor. Și atunci, noroc cu unu la sută ăsta, care ne diferențiază.   

– À propos de diferențe, poeții se deosebesc mult de prozatori?

– O, sigur că da. Proza cere timp. Are nevoie să se desfășoare. Trebuie să aibă corp. Mijloacele, tehnicile, regulile prozei le poți combina și poți obține întotdeauna sau aproape întotdeauna și un lucru nou. În poezie, nimeni nu știe ce este nou. Fiecare încearcă și cei mai mulți eșuează. Nu există secrete. Trebuie să știi poezie ca să poți scrie poe­zie. Dar nu este obligatoriu ca știind poezie să poți să o și scrii. Poți să te amăgești că scrii poezie ono­ra­bilă. Dar adevărul e că nu există poezie onorabilă. Poezia ori e, ori nu e. Este o vorbă: „Pe lume, trei lucruri, dacă nu sunt foarte bune, nu sunt bune de­loc: poezia, dragostea și pepenele roșu”.

– La Iași s-a deschis un muzeu al poeziei, unde vă numărați și dumneavoastră printre exponate, ca să zic așa. L-ați văzut?

– Da. M-am simțit ciudat, trebuie să recunosc, să mă găsesc la muzeu, dar altfel, demersul mi se pare extraordinar. Mi se pare de o mare frumusețe. Și inovativ, și ciudat, și rațional, și irațional, în același timp, exact așa cum trebuie să fie un muzeu al poeziei.

„Avem un stat balivernă”     

– Sunteți și un comentator al stării națiunii și a lumii. Cum vi se pare că arată viața noastră în prezent?

– Ceea ce le spun și prietenilor și cursanților mei este că nimic nu e nou pe lume. Ceea ce nouă ni se pare de nemaivăzut și de nemaiauzit s-a mai întâm­plat. Toate lucrurile pe care le trăim noi și ni se par inimaginabile, paradoxal, s-au mai întâmplat. Pen­tru că nu suntem noi buricul târgului, să trăim ceva nou. Lumea a cunoscut neno­rociri mari. Și istoria lumii este o istorie a răz­boaielor, a foametei, a fricii, a întâmplă­rilor îngrozitoare. Dar toate astea se găsesc în cărți. Situația actuală îmi amintește de o povestire a lui Dino Buzzati, „Prăbușirea Balivernei”. Bali­verna era un soi de castel mândru, pe care îl admira toată lumea. Îl încon­jurau oamenii, se minunau, dar nu avea nimeni voie să intre în el. Și Bali­verna asta avea, ca orice clădire, niște bur­lane prin care să se scurgă apa.    Iar unul din burlane se sprijinea pe un vreasc de lemn. Și un om care trecea pe acolo a luat vreascul. În clipa aia, burlanul s-a clătinat și a căzut. Când a căzut bur­lanul, s-a des­prins și o fereastră. S-a desprins fereastra, a căzut și o bucată de zid. A căzut o bucată de zid, a în­ceput să se surpe construcția. De la acel vreasc s-a prăbușit toată Bali­verna. Cam asta e și situația de la noi. Avem un stat balivernă și e suficient să iei un lemnișor din el, și gata, s-a prăbușit.

– Vă îngrijorează partidele extre­mis­te?

– Nu. Să ne uităm și la alte țări. In­diferent de ce partid e la guvernare, că sunt mai răi, că sunt mai blânzi, toți urmează măcar o lege a politeții și a comunicării. Toți lasă măcar o ușă des­chisă. În definitiv, pentru asta am ieșit în stradă în decembrie 1989: pentru ca oamenii să aibă dreptul să aleagă ceea ce doresc. Dacă intră în Parla­ment un par­tid extremist, asta se întâmplă pen­tru că celelalte partide nu își fac datoria cum trebuie. Și atunci este perfect normal ca electoratul să se înfurie. În istoria re­centă a României, poporul ăsta a schimbat toate partidele cu putință. Le-a votat pe toate. De la FSN la PRM, PUNR, UNPR, CDR, PDL, PNL, USR, ALDE… Au votat tot încercând. Ce încearcă un cetățean? Să își aleagă un repre­zen­tant politic care să îi facă viața mai ușoară, să i-o facă un pic mai frumoasă. Nu mult. Măcar un pic. Și ce constată cetățeanul după 30 de ani de la Revoluție? Că odată ajunși la putere, toți uită de unde au plecat. Și atunci omul mai mizează pe un partid. Dacă îți aduci aminte, a existat un partid numit PPDD, Partidul Poporului Dan Diaconescu, care a intrat în Parla­ment cu un procent destul de mare. A dispărut. Dar toate aceste partide meteorice exprimă o ne­mul­­țumire profundă a populației față de prestația po­liticienilor ro­mâni. Cu foarte rare excepții, poli­ticienii ro­mâni, în clipa în care au pășit pe ușile Parla­men­tului sau ale Guvernului, au uitat. Iar cei care n-au uitat au fost împinși afară. „Tu nu ești din lumea noastră! Tu întoarce-te la popor, de unde vii!”.

– Ați participat la Revoluție. Ion Ca­ra­mitru spunea: „Revoluția mea nu a învins. Re­voluția lui Sergiu Nicolaescu a învins”. Re­voluția dum­neavoastră a învins?

– Nu, sigur că nu. A fost învinsă. Dar pe mi­ne m-au costat cam zece ani din viață ca să în­țe­leg că am pierdut partida. Zece ani eu nu am scris aproa­pe nimic, încercând să construiesc o Româ­nie mai frumoasă. Atât cât m-am priceput eu, la locul meu. Și dacă am fi fost măcar un mi­lion de oameni, care la locul lor să facă lu­crurile ca lumea, poate nu am fi ajuns în criza de acum. Dar nu trebuie să ne plângem și nici să credem că s-a întâmplat ceva deosebit. Isto­ria României de pe la 1800 încoace este o isto­rie repetitivă. Un călă­tor străin povestea că pe la 1830, șeful Agiei, adică al Poliției din Bucu­rești, era și șeful clanurilor de hoți și de tâlhari. Nu ne sună cunoscut? Istoria se repetă. Până și România interbelică, pe care o lăudăm atâta, era România unor afaceri veroase, toate făcute cu statul. Exact ca acum! Era România celor care odată urcați în scara socială, din clipa a doua uitau de unde vin și singurul lor scop era păstrarea puterii. Sigur că existau și excepții. Și din punctul ăsta de vedere, cea mai luminoasă figură de politician, dar nici nu pot să-i spun politician, a fost Spiru Haret.    Omul ăla a construit ceva. Iar altul care nici n-a căl­cat cu piciorul prin politică a fost Anghel Saligny. El a făcut rețeaua de drumuri a unui Regat, Regatul României. Deci, se poate. Ne­no­rocirea la noi este că numai oamenii pot, iar instituțiile nu. Instituțiile sunt de fapt niște vaci de muls. Dar dacă înțelegem lucrul ăsta, atunci putem să îl și tratăm. Din nefe­ricire, oamenii noștri sunt ca niște jucători de șah, care judecă la prima miș­care. Văd un pion în față și vor să-l ia. Nu judecă niciodată la a doua mișcare, la a treia mișcare, nu gândesc în perspectivă. Și da­că îmi amintesc bine, la sfârșitul partidei, cel care a câștigat îi întinde mâna celui care a pierdut. Când ați văzut așa ceva în politica românească? La noi, pri­ma reacție a câștigătorului este să îl și calce în pi­cioare pe cel care a pierdut. Dar, înțelegând lu­crurile, poți – înce­tul cu încetul – să reconstruiești aco­lo unde rețeaua corupției, a nepotismului, a in­competenței e mai slabă. Acolo trebuie intrat, ușor-ușor. Și să nu uităm că lucrurile se fac încet. Cine promite că de mâine va fi lapte și miere, ăla minte cel mai tare.

– Știu că, la un moment dat, ați încercat să faceți o asociație paralelă Uniunii Scriitorilor. Ați renunțat la acest proiect?

– Nu, nu am renunțat. Trebuie să explic pe scurt istoria asta. Eu sunt în conflict cu or­gani­zația oficială a Uniunii Scriitorilor, din motive foarte simple. Ca tot ce se întâmplă în Româ­nia, și Uniunea Scriitorilor este do­mi­nată de cultul personalității, condu­cerea nu vrea să dea socoteală nimănui, condu­cerea se rotește, cam cum se roteau Putin cu Medvedev, cam așa ceva, iar drepturile și avantajele scriitorilor sunt împărțite într-un grup    restrâns, lucru care mi s-a părut mereu absolut nedemn. Trebuie făcută o societate a breslei, în care lucrurile să fie clare, sim­ple, transparente, să partici­pe toți mem­brii la luarea deciziilor, nimeni să nu mai aibă puterea mai mult de un număr finit de ani. Bun cap a avut cel care a propus ca, în Cons­ti­tuția României, man­datele de preșe­din­te al țării să se limiteze la maximum două. Ar fi jale ca în țara asta să pună cineva mâna pe putere pe timp neli­mitat. Revenind la Uni­une, aceasta ar trebui să fie o asociație a breslei, care să apere drep­turile membrilor ei, să îi ajute pe scri­itori în contractele cu edi­turile, de pildă, și o mul­țime de alte lucruri, ca­re ar trebui fă­cute și nu le vedem făcute. Îți dau un exem­plu: Muzeul Litera­turii din Iași oferă anual scriitorilor burse de creație; în Timișoara, do­uă fete care au o librărie, „La două buf­nițe”, oferă în fie­care an rezi­dențe. Uniunea Scriitorilor din Ro­mâ­­nia a dat o rezidență în 15 ani. Una sin­gură, acum vreo doi ani. Du­pă care s-a făcut liniște. Ea fiind singura instituție care are bani de la stat și care ar putea face treaba asta. Și mai e ceva: dacă ar fi un sociolog curios să vadă care este me­dia de vârstă a breslei oficiale ar fi îns­păi­mântat. Media de vârstă a mem­brilor USR este de peste 60 de ani. De ce? Pen­tru că cei mai mulți scriitori, care sunt și cu­noscuți și iubiți de public, nu fac parte din aceas­tă uniune și nici nu vor să facă parte. Eu nu neg valoarea omului aflat la conducere, ci ad­mi­nistrația sa. Nu am să încurc niciodată lucru­rile.

– Mai scrieți poezie?

– Sigur că da, dar foarte rar. Mă apucă așa, deo­dată. Trebuie însă spus că poezia ține, totuși, de ti­ne­rețe. Sunt poeți ieșiți din comun, care au capa­ci­tatea ca îmbătrânind să poată fi în continuare poeți, cum era Emil Brumaru. Dar sunt ex­cep­ții. În gene­ral, poezia e o necla­ri­tate, o vo­ință de nestă­vilit, o încercare de de­pășire a limi­telor care este specifică tine­reții. De aia scriu rar, și de frică să nu mă re­pet. Așa că acum scriu mai multă proză.   

Foto: Alberto Groșescu, Mihai Benea, Agerpres, Mediafax (1)