Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești de vară, cu oameni sfinți: Ioanichie Moroi – duhovnicul părinților Cleopa și Paisie Olaru

– Protosinghelul Ioanichie Moroi a fost starețul și duhovnicul Mânăstirii Sihăstria, cel care i-a primit în obște și i-a format pe doi dintre cei mai mari părinți ai neamului românesc – Ilie Cleopa și Paisie Olaru. Mare ascet, făcător de minuni, el a rectitorit din temelii mânăsti­rea, strângând în jurul său o obște de monahi, dintre care unii aș­teaptă înălțarea în rang de sfinți. Naive și simple, în rânduiala lor, poveștile despre marii duhovnici ai României par, adesea, copilărești. Dar asta este chiar cheia: curățenia, puritatea, sufletul neînceput. În majoritatea lor copii de țărani, marii duhovnici au făcut să rodească credința, făcându-le parte de Dumnezeu, tuturor –

Păstor la oi

Părintele Ioanichie Moroi

Născut în 1859, la Zărnești, în județul Brașov, Ioan fusese înfiat de micuț de o rudă bogată, care avea multe oi. A cres­cut veghind la mioare în sin­gu­rătatea munților. Gân­­durile îi zburau în două di­rec­ții: acasă, spre părinții cei buni care îl înfiaseră, și spre Tatăl din ceruri, pe care îl căuta prin hăurile de stele. „Hai, hai, frate Ioane, să mergem să ne că­lugărim în Mun­tele Athos!”, i-a zis într-o zi un prie­ten apropiat care îi știa căutările. „Ma­ma-i bă­trâ­nă și bolnavă. Cată să mărg acasă, să-i dau un ajutor, ș-apăi vin și eu în Sfântul Munte”, i-a răs­puns Ioanichie. „Măi frate Ioa­ne, aista-i is­pită mare pe capul tău! Las-o pe mama în grija lui Dum­­­nezeu, iar noi doi hai să mer­gem în Grădina Maicii Dom­nu­lui!”. În vre­mea când cei doi ciobănași vorbeau, doi corbi mari au venit și s-au așezat pe strun­gă. „Îs ca noi doi, corbii ăș­tia, fra­te Ioane!”. Și când Gheorghe a zis asta, unul dintre corbi și-a luat zborul spre Zărnești, iar cel de-al doi­lea s-a ridi­cat în văzduh și a plecat spre miază­zi, în­spre soarele Greciei și al Munte­lui Athos. Era un semn făcut de Dumnezeu pe inima în­doită a lui Ioan. A oftat, s-a ridicat și a plecat spre casă. „Iaca, așa ne vom des­părți!”, i-a zis Gheorghe cu inima ama­ră. Și așa a fost. Ioan s-a în­tors acasă, la Zărnești, dar nu a putut să treacă peste voia mamei lui adoptive. Bătrână și bolnavă, ea nu putea să pri­ceapă cum băiatul pe care-l cres­cu­se de parcă ar fi fost al ei, ar fi în stare să se ducă într-un loc, în care ea nu ar fi putut intra decât cu gândul. Așa că s-a pus de-a curmezi­șul și l-a însurat cu o fată din sat. Ioan, cumin­te, s-a supus. A fă­cut doi băieți, din care unul s-a născut gân­gav, și-a iubit și muierea și copiii și oile, dar dorul de Dumnezeu a rămas neînfrânt în inima lui. „Femeie, eu mă duc la mâ­năs­tire!”, a zis într-o zi Ioan. „Viața asta n-o mai pot su­feri!”. „Și pe noi cui ne lași?”, i-a răs­puns nevasta. Ioan nu avea răs­puns… Din zbaterea asta l-a scos un moș, Gheorghe Lazăr, de loc de pe lângă Sebeș. Avea și el fa­milie și copii, dar peregrina, rugându-se neîncetat. „Frate Ioane, tu ai păcătuit! I-ai făgă­duit lui Dumnezeu și lui Gheor­­ghe, fratele tău de cruce, că după ce vei vedea de mama ta, ai să pleci să te călugărești la Muntele Athos. Ai vrut să pleci la mânăstire, dar te-ai întors din drum. Nu-ți vei găsi pacea, până nu-ți vei îm­plini făgă­duința!”. Ioan i-a mulțumit de sfat lui moș Gheor­ghe, și-a luat sarica și a plecat. A urcat în vâr­ful Bu­cegilor, la Schitul Peștera, unde-și păscuse adesea oile și unde trăiau în mare evlavie trei călu­gări sfinți, în trei colibe mici de lemn. Cu greu l-au primit pentru un an de zile, să-și facă un canon, care să-i facă limpezi căile inimii către Dumnezeu– toată ziua să ajuneze cu post negru, citind o Psaltire întreagă, iar după apus, să mănânce puțin și să facă multe me­tanii. Acolo, în răcoarea pădurii, cu cerul înstelat deasupra, așa cum trăise întreaga viață, s-a nevoit, preț de un an, Ioan. Încet, în inima lui se făcea lu­mină. Până într-o seară…

Ispita

Raiul sădit de părintele Ioanichie Moroi la Sihăstria

Trecuse vipia verii, iar în poala pădurilor, fagii prinseseră rugina toamnei. Se împlinea anul de când venise la călugării din Bucegi și nu s-ar mai fi dat dus din sihăstria muntelui și a inimii. Dar tihna aceasta era străfulgerată de la o vreme de un gând, legat de nevastă și de copii, pe care-i lăsase singuri. „Ce faci aici, măi Ioane?”. Inima i-a tresărit, când călugărul slab ca un țâr a ieșit din umbra întunecată a pădurii. Era tânăr, cu fața trasă și barba lungă, până-n brâu. Purta sandale de lemn în picioare, o rasă subțire, cam ruptă, și avea o privire ciudată, care-i răscolea sufletul și-l înfricoșa. Nu-l cunoștea. Nici părinții de la schit nu-i vorbiseră despre vreun sihastru ascuns în munți. Îl uimea că-i spusese pe nume. „Nu te mira, eu am trăit 40 de ani pustnic la Iordan și apoi m-am retras prin părțile astea, iar Dumnezeu mi-a descoperit că tu ești înșelat. Tu nu ai răbdare să fii călugăr aici! Cum de ți-ai lăsat acasă femeia tânără și frumoasă și ai ascultat de moșneagul acela bătrân? Întoarce-te, trăiește cu ea, ca să nu-i dai pricină de păcat, că tu nu ești de mânăstire”. Ascultându-l, pe Ioan l-a fulgerat un gând: „Ăsta nu-i pustnic, e diavolul! Roagă-te!”. Și-a luat Psalti­rea de care nu se despăr­țea niciodată și, cu greu, a încercat să citească. Călu­gă­rul a început să tremu­re. „Frate Ioane, dă-mi sarica ta!”. S-a învelit în ea și s-a tras, încet, lângă foc. Catismele se înșirau în lumina focului, răsărise luna, dar inima lui Ioan era spar­tă în mii de cioburi. Călugărul străin, care îi răpise bruma de pace, se chircise în sarica largă, încercând să îm­brățișeze parcă focul. Și parcă se topea sub ochii lui. Se subțiase, împuținân­du-se, de parcă ar fi fost un duh, nu un om. Fără de veste, ceva din sarică a bubuit, de parcă fusese trăznită. O pute­re nevăzută a arun­cat-o-n foc. Ioan a sărit și a stins-o. În ea nu mai era ni­meni… Călu­gărul pierise, de parcă l-ar fi mistuit întunericul. Peste pădure s-a așternut apoi o liniște grea și, până când lumina albă a zorilor a risipit întune­ricul, Ioan nu a mai putut atinge Psalti­rea. Ară­tarea cu chip de călugăr îi zdrun­cinase sufletul până-n temelii. Dimi­neața, și-a luat sarica și puținele lucruri și a coborât în sat. Trebuia să afle ce-i cu femeia și copiii lui. Gândul că acasă muierea îl înșela îi sfredelea mintea fără de răgaz.

Peregrin

Cerdacul mânăstirii

„Mutu”. Așa ajunsese poreclit în sat, pentru că de când se întorsese din sihăs­trie, se închisese în sine, iar sinele și-l zăvorâse în Psaltire. Dar deși trăitor în lume, își păstra rânduiala de sihastru – nu punea gura pe nimic ziua toată, citea o Psaltire întreagă, iar seara, îmbuca puțin și se apu­ca de bătut metanii. Mu­ie­rea și-o găsise vrednică de cinste, necum încurcată cu alți bărbați, deși îi venise greu să o creadă, după ce diavo­lul îi picurase otravă în inimă. I se juraseră, și ea, și rudele, ba chiar tot satul, că, în răstimpul cât fusese plecat, soața nu știuse decât de post și de rugăciuni. Dar într-o zi, moș Gheorghe Lazăr i-a intrat din nou în ogradă, a venit să-l ia în pelerinaj la Ierusalim, Ioan a vândut repede câteva mioare, și-a luat cu el copilul gângav și a plecat. Când a pus piciorul pe vapor, era Mar­țea cea Mare. Domnul se îndrepta spre pătimire, iar el, spre raiul la care suspinase toată viața. Câte lacrimi nu a vărsat prin toată Țara Sfântă… A sărutat fiecare colț de piatră, a alergat pe la toate mânăstirile, dar dezlegarea inimii avea să-i vină de la un pustnic bătrân. L-a cercetat în peștera lui de pe Valea Iordanului – sihastrul era alb de ani și de rugă, iar privirea lui lăuntrică străpungea cer, pământ și vremuri. „Știu că vrei să mergi la Sfântul Munte și să rămâi până la moarte. Ai să ajungi acolo, ai să te călugărești, dar ai să te întorci re­pede în țara ta, să fii începător de frați. Și spre sfâr­șitul vieții, vei avea mari ispite și grele încercări. Cu ajutorul lui Hristos, dacă vei avea răbdare, vei birui!”. Lui Ioan, cuvintele pustnicu­lui i-au dat aripi. Îi zugrăvise, în câteva clipe, toată viața, așa cum și-o dorise. Și-a luat băiatul de mâ­nuță și cu el a plecat drept la Muntele Athos. Avea aproape 43 de ani, când a fost tuns în călugărie pe Muntele Sfânt, primind numele de Ioanichie, cu care avea să fie cunoscut până la moarte. După doar câteva luni, s-a întors în țară, și-a luat și al doilea băiat cu el și a plecat la Mânăstirea Neamț, lângă care se nevoia și povățuitorul său de-o viață, moșul Gheorghe La­zăr. Mama, soția și soacra l-au urmat și ele și s-au închinoviat la Mânăstirea Aga­pia. Cercul se închi­sese. Dorul lui după Dumnezeu atrăsese ca un mag­net toată familia.

Acasă

Mânăstirea Sihăstria – biserica veche

La început de secol XX, bătrâna lavră a Neam­țului, de unde Sfântul Paisie Velicikovschi pornise, în urmă cu mai bine de un veac, înnoirea întregii ortodoxii, ardea de dragostea pentru rugăciune. Obștea număra mai mult de trei sute de monahi, iar în pădurile dimprejur viețuiau aproape o sută de sihaștri, mulți dintre ei arar văzuți de oameni. Aici și-a așezat părintele Ioanichie temeliile sufletului. Uneori, diavolii îl ispiteau, așa cum făcuseră și în pustia Bucegilor, dar acum le învățase meșteșugul și se zidea în inimă, ca într-o cetate. Nu ar fi plecat    niciodată din lavra Neamțului, dar egumenul mâ­năs­­tirii își pusese toată nădejdea în el, că era singu­rul om în stare să ridice din ruină Schitul Si­hăstria unde, de mai bine de 20 de ani, nu mai vie­țuia decât un singur călu­găr. „Vei fi începător de frați”, îi spu­sese sihastrul din Athos. Cu cuvintele acestea în minte și-a luat din nou băieții de mână și a plecat la Sihăstria. Viața lui atârna doar de firul nevăzut al rugăciunii. Era în primăvara anului 1909, și nimeni nu avea de unde să știe că bărbatul în vârstă de 50 de ani, „mutul” Zărneștiului, avea să ridice cea mai vestită obște a Neamțului din tot secolul XX.

Stareț

Schitul Sihăstria în 1940

Ani de zile, la Sihăstria nu a venit nimeni, iar Ioan nici că s-a gândit să cheme pe cineva. Toată viața nu-și dorise nimic altceva decât să se poată cufunda în liniștea rugăciunii. Așa că a așezat rân­duieli aspre pentru oricine dorea să vină să se călu­gărească. Trei zile îi ținea la poartă pe cei ce voiau să fie monahi, fără să le dea nici măcar un codru de pâine, ca să-i încerce. Le cerea un singur lucru – să spună rugăciunea lui Iisus. Dacă treceau de această treaptă, puteau să fie socotiți novici și intrau în schit ca frați începători. Dacă nu, erau simpli pelerini, puteau să pri­mească de mâncare, să doar­mă și-apoi să plece. Dar părin­tele Ioanichie nu doar că po­run­cea înfrânare, ci era el însuși o torță arzând pen­tru Dumnezeu. În cele patru posturi, nu mânca    în timpul săptămânii ni­mic, nici măcar puținul pe care și-l îngăduise la Mânăstirea Neamț, după apusul soarelui. Slujind zilnic Sfânta Liturghie, fără nicio abatere, ca mersul soarelui pe cer, părintele Ioanichie soco­tea că Sfânta Împărtă­șanie ar trebui să îi fie de-ajuns, așa că se mul­țumea cu ea, dar sâm­băta și duminica gusta puțină mâncare. De vorbit vor­bea rar, cu graiul lui dul­ce, ardelenesc, iar cu­vin­tele mângâiau neputin­țele și ardeau patimile. Dormea puțin, păstrându-și zilele pentru muncă și nopțile pentru rugăciune. Obștii îi cerea un singur lucru: să țină rânduiala. Nu începea nicio slujbă până când nu erau toți adunați în biserică, nu primea nimeni mâncare, decât la trapeză. Tipicul acesta aspru, pe care-l deprin­sese în Sfântul Munte, a atras la Sihăstria suflete asemenea lui – tineri tari în vir­tute, gata să-și jertfească viața cu totul lui Dumne­zeu. Printre ei va intra ca no­vice și un adoles­cent de doar 17 ani, care avea să lu­mineze mai apoi toată țara, ca unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei –    Ilie Cleopa.

„Omul lui Dumnezeu”

Părintele Cleopa

Răsar zorii în biserica mâ­năstirii. Părintele Ioanichie în­cepe Sfânta Liturghie. De ani întregi, în fiece zi, aduce Sfânta Jertfă pe altarul schi­tului; cu lacrimi, care, adesea, îl împiedică să citească Sfânta Evanghelie. În clipele prefa­cerii Sfintelor Daruri, părinții îl văd adesea cu capul plecat, plângând neostoit. Așa i-a fost toată stăreția – o rugă­ciu­ne aprinsă, în care îi cuprin­dea pe toți din sobor, pe pele­rini și țara toată. Iar ruga lui a izvodit multe minuni.

În luna iulie a anului 1937, asupra Moldovei s-a abătut arșița. Din cerul de foc nu a curs o picătură de ploaie și, pentru prima dată în ultima sută de ani, fântâna mânăstirii a secat. Așa ceva nu mai văzuse nimeni niciodată. De bună seamă că arșița era nemaiîntâlnită, dar starețul Ioanichie nu a dat vina pe secetă. Păcatele alungaseră harul dumnezeiesc și ocrotirea Maicii Dom­nului, ele erau de vină. Așa că a chemat obștea și, cu hotărârea lui de neclintit, a poruncit post aspru. Ajunare totală, nu doar fără mâncare, ci și fără apă. Și rugăciune ne­încetată – fiecare călugăr, o Psal­ti­re pe zi. Călugării l-au ascultat și l-au urmat, pentru că primeau sfa­tu­rile lui ca din gura lui Hristos. Trei zile au curs lacrimile starețului pentru obștea sa, iar în a treia zi, chiar când se sfârșea ca­nonul, fân­tâ­na s-a umplut în chip minunat cu apă, deși cerul tot încuiat ră­mă­sese. Plânsul părinte­lui Ioanichie izvodise apă din pământul uscat. Tu­tu­ror părintele stareț le părea din altă lume, un om al cerului, care trăia pe pământ. Călugării îl iubeau și alergau de pre­tutindeni spre el, prezența lui a strâns, în două decenii, o obște de patruzeci de monahi, toți nevoitori aspri, rugători asemeni lui. Poporul îi simțea sfințenia, și de aceea se aduna în jurul lui, cerându-i rugăciune. Mai ales copiii chinuiți de epilepsie își aflau la Sihăstria tămăduire, dar și feluriți bolnavi. Povestite din gură în gură, minunile lui au dat roată Moldovei, întărindu-i renu­mele de „omul lui Dumnezeu”.

Plecarea

În cimitirul Mânăstirii Sihăstria își dorm somnul de veci mulți sfinți

Trei ceasuri. Atât a durat ca focul să mistuie trei cor­puri de chilii, clopotnița și pa­raclisul, adică cea mai mare parte a trudei părintelui Ioa­nichie și a uceni­cilor săi, în cele trei de­cenii cât viețuise la Sihăs­tria. În acea zi de 30 mai 1941, pentru marele sta­reț începeau zilele proorociei fă­cute în tine­rețe de sihastrul de la Iordan: „Spre sfârșitul vie­ții, vei avea mari ispite și grele încer­cări. Cu ajutorul lui Hristos, dacă vei avea răb­dare, vei bi­rui!”. La cei 82 de ani ai săi, a avut tăria să intre în biserică, să facă înain­tea Maicii Domnului trei me­tanii mari, spunând cu la­crimi: „Domnul a dat, Dom­nul a luat! Slavă Dom­nului pentru toate!”. Dar incendiul devas­tator avea să se vădească doar începutul marilor ispite. La doar o săptămână, frații Baltă, o bandă de tâlhari care înfricoșa pe atunci ținutul Neamțului, au tăbărât în mânăstire. Voiau banii pe care părintele Ioanichie îi primise pentru refacerea schitului. Și pentru că nu au primit ce au căutat, l-au bătut pe bătrân, înfi­gându-i o furcă într-unul dintre ochi. Starețul a primit și această încercare cu mul­țumire. Le spunea fraților: „Bunul Dumnezeu a făcut o minune cu mine – lumina de la ochiul stricat a venit la cel sănătos și văd acum mai bine cu un ochi, decât înainte, cu doi”. Într-o noapte, pe când se ruga, în chilie i-a apărut Maica Domnului: „Nu te întrista, părinte Ioanichie! De acum mă voi griji eu de acest locaș!”. Betegit, istovit de nevoințe, părintele Ioa­ni­chie a știut că nu mai are nici vreme, nici putere să refacă schitul, așa că l-a așezat ca loc­țiitor de stareț pe părintele Cleopa. Sihăstria tocmai pășea, în pofida furtunii atee care se arăta la orizont, în cea mai frumoasă și mai binecuvântată perioadă a sa. În anii care au urmat, marele stareț s-a retras din ce în ce mai mult în chilie și în rugăciune.    Ultimele luni, nici nu s-a mai putut ridica din pat. Cu trupul plin de răni, se ruga neîncetat. Într-o seară de septembrie, i-a spus ucenicului său: „Marți mă duc la Tata!”. Și cum a spus, așa a și făcut. Pe 5 septem­brie 1944, starețul Ioanichie Moroi pleca la părintele său ceresc. Rămâneau în urmă mânăstirea rectitorită de el și mormân­tul său din cimitir – două izvoare care și azi fac minuni.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian