GEORGE ARUN (scriitor): „Nu m-am despărțit niciodată de mersul în picioarele goale, prin iarba crudă”

„Sunt un țăran care trăiește la oraș”

– Stimate George Arun, răspunzi    ispititor, de la o vreme, la anchetele revistei noastre, dar citi­to­rii nu prea știu cine ești. Fă-ți o carte de vizită scur­tă și cât mai convingătoare.

– Am absolvit Liceul Pedagogic din Câmpu­lung Muscel, apoi Facultatea de Filologie din ca­drul Uni­versității din București. Am predat ca pro­fesor de Limba Română doar un trimestru, într-un sat de lângă Miercurea-Ciuc, iar după revoluție, sau ce va fi fost, am lucrat în presă timp de 25 de ani, voiam să fac și eu ceva care să schimbe fața României abia ieșite din comunism. Am socotit că presa e o voce care va schimba multe în societatea românească. M-am angajat mai întâi la Revista 22, pentru ca în toamnă să fiu chemat de Radu G. Țeposu, regretatul tău soț, și de Ioan Buduca, să lucrez la revista Cuvântul. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea de ziarist. Cuvântul a fost o școală de presă al cărei decan, ca să-i spun așa, a fost Radu G. Țeposu, Țepi, cum îi spu­neam toți. Conco­mi­tent, am colaborat la radio BBC. După doi ani, am lucrat la „Radio Europa li­beră” și la ziarul Curentul. Am fost apoi redactor-șef la re­vista de cultură Idei în Dialog, înființată de Horia Roman Patapievici. Din 1999, colaborez la ra­dio Deutsche Welle. Din anul 2015, am fost redac­tor la Editura Ars Docendi, a Universității din Bucu­rești. Acum sunt jurnalist freelancer, liber de sarcini, ca să zic așa.

– O evoluție profesională surprinzătoare, având în vedere că ți-ai petrecut copilăria    într-un sat izolat de munte, cu o natură aspră, sălba­tică, pe care o descrii cu mare talent în evocările tale. Totuși, în loc să rămâi țăran, te-ai făcut scri­itor. Cum s-a petrecut o asemenea transformare?

– E cea mai grea întrebare pe care mi-o pui. Aș fi rămas țăran, dacă dragostea de carte și frisonul poe­ziei nu m-ar fi urmărit încă de mic copil. Trăiesc o dedublare dureroasă, pentru că nu m-am despărțit niciodată de „eterna reîntoarcere”, de mersul cu tălpile goale pe iarba crudă, plină de rouă.

– A mai rămas în tine ceva din copilul care uda ciuperci?

– Totul. Nu m-am împăcat niciodată cu numele de orășean. Însă destinul a făcut să fiu un țăran care trăiește la oraș, ba, și mai mult, în București. Eu doar trăiesc la oraș, dar nu locuiesc în el, în sensul în care „omul sfințește locul”.

– Mai mergi acasă pe urmele amintirilor?Mai există locurile copilăriei tale? În general, ce crezi despre destinul satului românesc, ar putea fi salvat?

– Merg destul de rar, pentru că cele ale vieții mă rețin în București. Urmele amintirilor le port în adâncul ființei mele și, așa cum fac copiii cu jucăriile lor, din când în când, deschid cutiuța cu amintiri și mă uit fascinat la ele. Uneori, după ce cotrobăi în cutiuța aceea, vine și poezia, mă ca­ută. În satul meu mai locuiesc doar câțiva bă­trâni. În curând se vor duce și ei la cele veșnice. Doar trei-patru familii de tineri au mai rămas acasă, au pus pe picioare micro-ferme și le merge bine. Casele bătrânești au dis­părut și ele, iar în locul lor au fost construite vile de vacan­ță, cu o arhitectură care nu se potrivește de ni­ciun fel lo­cului. Nu cred că satul vechi româ­nesc va mai pu­tea fi salvat. De ce? Pentru că tinerii au plecat la oraș, iar părinții lor nu mai au cui să lase moștenire nu atât pământul și casa, cât ceea ce înseamnă spi­ritul țărănesc.   

– O dispariție tragică a satului, într-un mo­ment când lumea tânjește după liniștea lui, după tipa­rele vechi. Să mai întârziem în poveste! Cum era satul tău, Peștera, în anii copilăriei?

– Locul nașterii și copilăriei mele e satul Cio­canu, așezat dincoace de fosta graniță a imperiului austro-ungar. Deși ține de Argeș, oamenii au fost mereu mai apropiați de Șirnea brașoveană, cu care se învecinează prin obiceiurile comune, dar și prin determinarea lor lăuntrică. La Șirnea mergeam și pentru cumpărături, mai ales pentru pâine, care ve­nea o dată pe săptămână. Era o pâine mare, rotun­dă, aproape cât fundul unui șiștar din lemn în care sătenii își mul­geau vitele. Cel mai adesea, cum­pă­ram pâine „nea­gră” sau „inter­me­diară”, care era me­reu proas­pă­tă, aproape cal­dă. A­cum, când vor­besc despre locul copilăriei, îmi simt sufletul ca o pâi­ne proaspătă. Pâ­nă acasă o „cu­ră­țam”, adică mân­cam coaja zgrun­țuroasă care avea un gust de neui­tat. Casele pe-atunci erau toate din lemn, a­veau pereții îm­brăcați în draniță, un fel de solzișori din lemn de brad, și erau acoperite cu șiță. Oamenii e­rau pașnici, tră­iau din creșterea ani­ma­lelor, se res­pec­tau, dădeau sea­­ma unii de e­xis­­tența celor­lalți. După felul în ca­re își spuneau u­nii altora, nu­mele întreg conținea descendența și a­partenența fie­căruia. De pildă, tata era Niță al lui Pătru, iar mama era Ileana lui Ni­ță al lui Pătru. Lu­­cica lui Stelea al lui Bucur, Gheor­­ghe al lui Niță Nistor, Ma­ria lui Ștefan al Turii, toate aceste nume dădeau sea­ma de faptul că satul era o mare familie.

Bunicul Pătru

– De când ai fost atașat în mod special în familia ta?

– Eram foarte atașat de bunicii mei, taica Pătru și maica Floarea, ograda lor era la hotar cu ograda noastră, îi vedeam trebăluind prin curte de la primele ore ale zilei. Taica Pătru era un om hotă­rât, dar de o blândețe fără margini, ținea tare mult la mine. Când mă vedea prin ogradă, mă chema mereu cu aceleași vorbe: „Ia vino tu, măi Gogule, să-ți dau ceva pe ziua de azi!”. Adică, nu să-mi dea așa, pur și simplu, ci „pe ziua de azi”, pentru că pe ziua de ieri sau de alaltăieri îmi dăduse deja. El mi-a zis prima oară Gogu, pe la patru ani. Îmi dăruia nuci, biscuiți, mere – avea un măr pădureț care făcea mere mici, dulci-acrișoare, din care fă­cea și liveș, adică le strivea într-o troacă de paltin cu un mai de lemn și le ținea până își lăsau toată zea­ma, din care făcea apoi oțet de mere. Multe din în­tâmplările dragi din acel timp sunt legate de tai­ca Pătru, bunicul. Aveam vreo cinci ani, când mi-a dăruit o mielușică țurcană, oacheșă. „Să ai grijă de ea și s-o înmulțești, Gogule!”, mi-a zis. Nu mai aveam nicio oaie, tata le dăduse într-o seară ghin­țură adusă din Piatra Craiului, un leac împotriva gălbezei (o boală pe care o fac vitele). Fiertura de ghințură a fost prea con­centrată și în dimi­neața următoare le-a gă­sit pe toate moarte în grajd. Din mielușeaua pe care o bo­tezasem Oche­șica și căreia îi dădeam să sugă cu bi­be­ronul, în câțiva ani, s-au prăsit oile la loc. Toate țur­cane și oa­che­șe.

Tata era un om tă­cut, vorbea puțin cu noi. Ne aducea de la târguri figu­rine din lut ars, vopsite în culori vii, iar de la stâna din Funduri, unde în fie­care vară era baci, niște covrigi fă­cuți din caș dospit de brânză, pe care îi opă­rea apoi în zer. Îi mân­cam goi, fără mămăligă sau pâine. Chiar și când tata se mai certa cu mama și pleca supărat în pădure după lemne, când ve­nea acasă, după câ­teva ore, găsea me­reu mân­care caldă pe sobă, în­tr-un cas­tron. M-a fas­cinat încă de mic că, deși se vedea că supă­rarea nu le trecuse, ma­ma îi lăsa mereu tatei mâncarea caldă pe so­bă. „Ia, omule, și mă­nâncă!”, atât îi zicea. Adică, una era supă­ra­rea dintre ei, iar alta era grija de nevastă, ca băr­batu-său să nu rămână nemâncat! Pe astfel de legături puternice era construită lumea satului mai demult.

„Bună ziua, maică bună/ Ce torci caierul de lână/ Singură și supărată/ Fața-n lacrimi ți-e scăldată”

– Mi-ai povestit că mama ta a avut un rol decisiv în drumul pe care l-ai ales.

– Dintre cei șapte frați, eu sunt penultimul. Pentru că tata era multe luni plecat în munte, la stână, de unde venea rar acasă, mama era cea care se ocupa de noi, supraveghea mersul nostru la școală, avea grijă să nu lipsim, să ne facem temele, să ne învelim caietele la începutul anului școlar, cu hârtia aceea mov, și să lipim etichetele cu o pastă făcută din făină amestecată cu apă. „Învățați, să ajungeți oameni de cinste!”, așa ne repeta me­reu. În vremea liceului și a facultății, mergeam acasă la două-trei săptămâni. „Mi se-ngrașă inima de bucurie c-ai venit și tu pe-acasă, Gogule!”, îmi zicea ea, de cum intram pe ușă. Când plecam înapoi, cu rucsacul plin cu de toate, mă petrecea până la căminul cultural, la vreo sută de metri de casa noastră, după care rămânea acolo, stană de piatră, cât urcam pe poteca din ograda lui Costea al Turii și ajungeam la Crucea de Piatră – o cruce scrisă în slavonă, care acum e acoperită de licheni. Acolo privirea ei mă pierdea pentru că începeam să cobor către Drumul Șirnii. Singurătatea o lua iar în stăpânire, fără scăpa­re. În anii aceia mama a început să scrie, aproa­pe seară de seară, un fel de jurnal, în niște caiete studențești cu coperți negre, car­tonate. Mă ruga me­reu să-i mai cumpăr caiete din acelea, să aibă de rezervă. Erau însemnări, în special despre noi, cei șapte copii ai ei, care cum vine pe-acasă, și pleacă după o zi-două, despre bolile de care suferea ea, despre mun­cile zilnice, despre ce se mai petrecea în sat. Dar mai ales despre gândurile ei și despre sin­gu­rătatea care o măcina, pentru că noi, toți frații, eram plecați la școli, la oraș. Am găsit în caietele mamei și câteva versuri scrise de ea. Redau aici câteva: „Bună ziua, maică bună/ Ce torci caierul de lână/ Singură și supărată/ Fața-n la­crimi ți-e scăldată.// Ai crescut copii pe lu­me/ Bătrânețea să-ți aline/ După ce s-au însurat/ Copiii mei m-au uitat.// De când am îmbătrânit/ La mine n-au mai venit/ După ce-oi pleca din lume/ Ar veni din nou la mine/ Ar veni dar n-au la ci­ne”. Cântecelele acestea, pe care uneori le cânta cu femeile din sat, cred că îi mai alinau durerea singurătății.

Văzând-o pe ea că scrie seara, îmi amin­tesc că prin clasa a VII-a, am scris și eu un roman, pe care l-am numit „Des­tinul lui Bogdan”. Am um­plut vreo zece caiete dic­tando, cu tot felul de în­tâmplări dramatice. Era un roman de dragoste, cu final tragic. Caietele acelea erau ascunse în­tr-un dulap care era nu­mai al meu. În­tr-o zi, când am venit cu o croz­nie de lem­ne uscate din pădure, le-am găsit pe două dintre surorile me­le mai mari, Petruța și Iu­lica, plângând, de săl­ta cămașa pe ele. Îmi gă­siseră „romanul” și îl citiseră. Sigur că era o scriere naivă, compusă de un co­pil de 14 ani, dar era acolo rodul unei sen­sibilități care le făcuse pe surorile mele să plângă în hohote.

„Păzeam vacile și îmi scriam temele pe genunchi, așezat pe o piatră”

– Cât de mult a influențat locul nașterii scri­sul tău? În primele versuri pe care le-ai publicat, ai sur­prins mult din sălbăticia minunată și miste­rioa­să a lui.

– Deși lipsită de tot felul de daruri de care se bucură azi copiii (am văzut, de exemplu, prima oară, marea la 24 de ani), eu am avut o copilărie cu adevărat fericită. Păzeam vacile și îmi scriam te­mele pe genunchi, a­șezat pe o piatră. E­ram tăcut din fire, toa­te trăirile mi le păs­tram într-un cotlon pri­­vilegiat al sufle­tu­lui, pentru a le așterne apoi pe hârtie. După cum îți spuneam, erau scrieri naive, dar mă întreb acum, la anii mei, dacă există o de­osebire fundamentală, o deosebire pe viață și pe moarte, între aces­te scrieri ale inocenței și opera unui scriitor matur. Dacă simțirea este cu adevărat trans­pusă în pagină cu a­ceeași sinceritate an­cestrală în ambele ca­zuri, atunci eu cred că nu există nicio deosebire. Poate că această constatare intrigă, însă cred cu toată ființa mea că așa stau lucrurile. Mă întorc la întrebarea ta, dacă lo­cul nașterii și al copi­lăriei a influențat scrie­rile mele de mai târziu. Sigur că da! Locurile misterioase ale satelor îi atrag doar pe copii, doar ei se minunează în fața acestora, doar ei le văd. Oamenii mari, ță­ranii, nu văd misterul, pen­tru că ei sunt fami­liarizați cu natura așa cum e, face parte din viața lor, din ființa lor. Ei nu o ad­miră, nu se mi­nunează, de pildă, în fața unui apus de soare sângeriu.

„Faptul că de mic copil am fost învățat cu munca, îl socotesc a fi o binecuvântare”

– În scrierile tale sunt topite doar amintirile din copilăria petrecută în vârf de munte, sau ai surprins și lumea orașului? Este la fel de intens, de puternic imaginarul dintre blocuri?

– Tolba cu amintiri din locul nașterii mele e plină, nu mai încape nimic în ea. Sigur că se poate trăi intens și la oraș, cred că universul copilăriei poa­te fi la fel de cuprinzător și între blocuri. Dar să calci diminețile cu tălpile goale pe iarba crudă, pli­nă de rouă, să urmărești, ore în șir, cum rându­nelele își hrănesc puii în cuiburile de sub streașina casei, să pătrunzi în adâncul pă­durii, ca într-o lume misterioasă, toate astea nu le poți trăi între blocuri. Preaplinul de la mine din sat nu l-am mai trăit niciodată, niciun­de. În plus, faptul că de mic copil am fost învățat cu munca, la coasă, la strân­sul fânului în căpițe, la păzitul vitelor îl so­cotesc a fi o binecuvântare. Și da, scri­sul meu vine din poezia locului și din tă­cerile vorbitoare ale oamenilor din sat.

„Omul nu este singur pe lume, lângă el mai stă cineva: Iisus”

– Ai mai găsit starea necesară pen­tru a scrie poezie, în acești ani atât de agitați?

– În vremuri tulburi, un scriitor, în genere, un artist, găsește timp și să cre­eze. În felul acesta se scu­tură de zgura co­tidiană. În 1978, am finalizat și pu­blicat la Editura „Univers”, volumul de poezii „Pentru că în viața aceasta”, vo­lum care a fost pre­miat de Uniunea Scri­itorilor din România. Ulte­rior, vo­lu­mul a primit și premiul „Virgil Ma­zi­lescu”, acordat de „Formula AS”.

– Ca gazetar, ai trăit în miezul ma­rilor eve­nimente din acești ani. În ce măsură ceea ce ai învățat acasă, în satul natal, te-a ajutat să des­cifrezi, să în­țelegi mecanismele vieții sociale, po­li­tice, dar și ale întâmplărilor de acum?

– Acasă, în anii copilăriei și ai ado­lescenței, am învățat că omul nu este singur pe lume, că întot­dea­una lângă el mai stă cineva: Iisus, care ne iu­bește pe toți la fel. Numai că mulți dintre noi nu ne dăm seama pe cine avem alături și ne lăsăm pra­dă singurătății. De aceea, so­cietatea e lipsită de spiritul comu­nitar, care aproape că a dispărut de pes­te tot. E prea multă ură, prea mult egoism, prea mul­tă in­vidie. E prea mult spectacol gratuit în ceea ce fac oa­menii, mult artificiu și lipsă de consis­ten­ță. Toa­te acestea sunt, din păcate, speculate de po­li­ticieni, indiferent de culoarea carnetului de partid.

Altfel, ce să-ți mai spun? Eu sunt un om ca toți oamenii, cu bune și cu rele, cu probleme, cu bucu­rii, cu griji zilnice. Îmi iubesc aproapele ca pe mine însumi și simt cum Dumne­zeu m-a supra­ve­gheat în tot ce am făcut. Și Îl rog mereu să nu mă lase să plec de lângă El.