Apariția unei cărți din sfera fotografiei de artă a devenit un lux, un eveniment rarisim. Lansată în această vară, „Chocolat après ballet” reprezintă finalizarea unui proiect început în urmă cu zece ani și conține fotografii realizate în culisele Operei Române din Cluj Napoca, în timpul repetițiilor și al spectacolelor de balet și de dans contemporan. Autorul albumului, Mircea Albuțiu, este un apropiat colaborator a două legende ale dansului din România, Miriam Răducanu și Gigi Căciuleanu și, pe lângă albume și expoziții de fotografie, realizează filme documentare.
„Mirosul cărții a ocupat întreaga mașină”
– Apariția cărții „Chocolat après ballet” (Ciocolata după balet) a durat multă vreme. Cum te-ai simțit când ai văzut-o, în sfârșit, editată?
– Proiectul despre viața dansatorilor de la Opera Română din Cluj a început în 2011 și s-a încheiat la final de 2019. Opt ani! Când am luat, în ianuarie 2022, cartea de la tipografie și am umplut portbagajul mașinii cu cele 300 de volume, mirosul de carte a ocupat întreaga mașină. A fost un sentiment puternic, de mare bucurie, am simțit prezența cărții foarte tare. Probabil că importanța ei va crește cu trecerea timpului, deoarece asemenea proiecte sunt foarte rare în România. Am lucrat mult pentru ca albumul să arate bine, designul, calitatea hârtiei și a printului sunt la înălțime. Lansarea cărții la Opera Română din Cluj a însemnat un moment extraordinar. Sala Operei era plină ochi pentru spectacolul de balet „Carmen”. Chiar înainte de ridicarea cortinei, Varga Attila, cercetător științific la Academia Română, a prezentat publicului cartea, iar în pauza spectacolului, am avut un stand de vânzare în foaierul Operei. Au fost foarte mulți oameni interesați, unii au cumpărat, am scris autografe. Am trăit vreo douăzeci de minute de „celebritate”, haha.
– Care este emoția în fotografia de culise, din spatele scenei? Cum ai ajuns la o asemenea temă?
– Când eram adolescent, ascultam împreună cu mama teatru radiofonic. Cred că atunci am început să fiu curios de teatru, să îmi imaginez ce se întâmplă în spatele vocilor, apoi al scenei, în culise. La Opera din Cluj, am urmărit permanent situațiile care se petreceau dincolo de coregrafia în sine, cu toate că uneori eram interesat să fotografiez și diverse momente de dans, cu care rezonam. Mă simțeam bine acolo, nu am avut conflicte, nu am fost intruziv, deși spațiul era strâmt. Când a montat Gigi Căciuleanu „Amor Amores” la Cluj, am simțit cu adevărat că fac parte din proiect, fiindcă discutam cu Gigi Căciuleanu despre montaj, el era curios de părerea mea și de ceea ce vedeam eu. A fost foarte încântat de imaginile selectate pentru expoziția „New Energy”. Fotografiile mele din Operă sunt în stilul fotografiei de stradă. Această idee a stat la baza selecției, dorința de a atrage cititorul în poveste, indiferent de unde deschide cartea. Când spun poveste, mă refer la faptul că scenele surprinse de mine în fotografii nu pot fi văzute de către public. Am avut această oportunitate să petrec mult timp cu dansatorii și să fotografiez fără să deranjez, ei se obișnuiseră cu prezența mea, nu îmi pozau, munceau sau se relaxau, iar eu fotografiam.
„Mama mi-a încurajat pasiunea”
– Cum ai început să fotografiezi? Ce te-a atras și ce te atrage în prezent la fotografie?
– La școala generală din Valea Viilor, ne-am înscris 6 copii din clasa a șasea la cercul foto, ținut de tehnicianul cu care făceam orele de practică. Aveam 12 ani. Acolo, într-o sală a Căminului Cultural, am aflat primele noțiuni legate de fotografie și am învățat să lucrez în camera obscură. Mama a fost profesoară de chimie, la Liceul de Chimie din Copșa Mică. Mi-a cumpărat un aparat foto „Vilia”, și apoi, tot ea a avut ideea să merg vara ca ucenic în studioul fotografului Bugar, din localitatea Târnava, lângă Mediaș. Chiar ea mă ducea și mă aducea cu mașina. La Bugar, am învățat să developez pelicula alb negru manual, direct în tăviță. Developam multe role și mi se colorau degetele de la revelator. Bugar era foarte bun la tehnică, avea aparate, totul era bine pus la punct. Mama mă ajuta și cu substanțele pe care nu le găseam în comerț pentru realizarea soluțiilor, mă ajuta și cu prepararea lor. Sprijinul ei a contat enorm. Îmi plăcea foarte mult ce făceam, mai mult decât școala, și cred că mama m-a încurajat tocmai din perspectiva asta, vedea că sunt pasionat. Mult mai târziu, după ce am avut expoziții și auzea la radio sau citea vreo cronică, mă suna să mă felicite, era mereu bucuroasă, la fel și atunci când m-am înscris la master. Ce s-a păstrat până azi? Curiozitatea față de tot ceea ce ține de procesul fotografic. Fotografia este „veața mea”, haha. Sunt anumite subiecte care mă interesează și pe care simt că le pot aborda prin fotografie și video. Nu pot să mă abțin, nu pot să fac altceva. Sunt atras complet de aceste idei și nu le pot ignora. Pe urmă, mai e „chimia” cu subiectul. Când îți dai seama de șansa pe care o ai să colaborezi cu cineva ca Miriam Răducanu, de exemplu, te duci până la capăt.
– Poți explica ce anume te atrage la dans?
– Mă atrag dansatorii pasionați de dans. Când găsesc asemenea dansatori, pot să-i privesc la nesfârșit. Sunt atras de dansul contemporan în mod special și am avut șansa să întâlnesc coregrafi și dansatori superbi cu care colaborez foarte bine.
„Muncesc și călătoresc mult. E un sentiment bun”
– Ca fotograf, ești apreciat și în lumea jazz-ului. Care-i punctul de întâlnire între dans, jazz și fotografie?
– Locul de întâlnire este backstage-ul, spatele scenei, care îmi dă acest avantaj al apropierii de artiști și posibilitatea comunicării cu ei. Cu jazzul m-am întâlnit în aceeași perioadă în care am descoperit fotografia, la doisprezece ani. Sora mea, Lia, avea câteva viniluri și eu am fost curios și am descoperit această muzică.
– La ce lucrezi în prezent?
– În 2015, m-am înscris la master de film documentar, la Universitatea „Babeș – Bolyai”. Lucram într-o multinațională, dar simțeam că vreau să mă eliberez și să pot lucra doar la proiectele mele de fotografie și film. Din păcate, veniturile din proiectele artistice sunt mici, știam că iau o decizie riscantă, dar mi-am asumat-o. Nu regret plecarea din multinațională, sunt foarte bucuros de ceea ce am reușit să fac în perioada de freelance. Muncesc și călătoresc foarte mult, mă bucur de întâlniri și de colaborări cu alți artiști. E un sentiment bun. Sunt conștient de acest noroc, să lucrez la proiecte care mă atrag. Anul trecut am fotografiat România prin fereastra trenului, am parcurs unsprezece mii de kilometri cu trenul și voi publica o carte cu acele fotografii. Acum lucrez la producția unui film documentar, pentru Asociația „Prin Banat”, un film despre migrație, în zona Banat, România, Serbia și Ungaria. În Februarie, am început un proiect fotografic despre râul Lis, din Portugalia. În Septembrie, mă voi întoarce în Portugalia și voi continua lucrul la acest subiect.
Romanian