Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ufi, Cuțache și alții ca ei

Foto: Shutterstock

Prima vietate patrupedă pe care am cunoscut-o în viața mea a fost Pu­fi, o că­țe­lușă Spitz, albă și cu ochii ne­gri. Însoțea căruțul cu care mă plimba mama. Când mama se întâlnea cu vreo cunoș­tință, aceasta (așa fac femeile), aple­cându-se asu­pra mea, punea întrebări la care eu nu puteam răspunde, Pufi mârâia: „Ufi! Ufi!”. Că­țe­lușa dădea din coa­dă, mârâind la interlocu­toarea mamei… Mamei îi spuneam „Muța me”, iar cățelușei, „Ufi me”.

Mai târziu, în concediul pă­rinților, mergeam la bunici, un­de bătătura se umplea de ru­de. Acolo aveam foarte mulți prieteni: pe Ciobănel, un câine flo­cos și mare, care lătrând, stin­gea lampa cu gaz din pe­rete; cotoiul Motancea – un barosan gri și greu ca o piatră, vițelul vacii cu care mă pupam în bot, caii pe care-i iubeam, dar nu aveam voie să mă apro­pii de ei. Într-o zi, unul din ei a venit la pălimar, m-a mirosit, și m-a lins pe păr! Am înțeles că mă iubește.

În micimea mea copilă­reas­că vorbeam cu toate vietă­țile și-mi închipuiam și răs­pun­sul lor, sau poate chiar așa era. Ai mei ziceau că eu co­mu­nic telepatic! Acasă aveam și o mâță – Maulica, care, de fie­care dată când făta, îmi arăta cum sugeau puișorii ei, ridi­când piciorul din afară, ca să-i văd bine. Mângâiam familia fe­lină, iar mâța își închidea ochii și torcea a bucurie.

În vacanțele școlare, la mar­­ginea pădurii din satul bu­nicilor, un izvor șipotea arun­când stropi de apă în fața soa­relui abia răsărit din spatele dealului. Uneori se for­mau mi­ni-curcubee, spre încântarea mea și a lui Cuțache, un cio­bă­nesc, prieten tăcut, to­varăș credincios în pe­regrinările mele. Ur­cam sprinteni amân­doi spre platoul dea­lului, în zbenguiala ciri­pită a zburătoarelor pădurii. Era până-n Sân­­ziene și, din când în când, au­zeam cucul, pe care nu am reușit să-l văd de­cât în ma­nualul de Ști­ințele Naturii.

Pe platou, priveliș­te. Un pas, alt tablou! Prin iarba mă­runtă, frăguțe coapte. Prin tufi­șuri, vrej de mure ne­coapte. Până la Sfânta Maria, mai erau șapte săptă­mâni. Ce înseamnă „șapte săp­tămâni” în ceasul timpului? Îți pasă mult când n-ai ce face, dar când zările te chea­mă, sim­ți nevoia de a fi acolo, în mi­siunile tale.

Mai încolo, pe platou, câ­teva oițe, un copil și un câi­ne. Mă uit la Cuțache și-i spun din priviri „Să nu te încaieri cu ăla”. M-a înțeles. Cuțache era un câine deștept. Sunt convins că a trăit mai multe vieți. Blând ca aspect, la mânie te avertiza cu un mârâit prelung. „Stai la locul tău, nu mă supăra”. Nu lătra fără motiv niciodată. Dis­pus întotdeauna să te urmeze dacă-l chemai, era și un po­vestitor de excepție, prin scân­celi și lătrături scurte, la întoar­cerea mea în casa bunicilor.

Soarele se ridicase bine pe cer și am hotărât să poposim la umbra unui stejar. Mi-am reze­mat spatele de trunchiul copa­cului. Cuțache și-a rezemat bo­tul pe laba piciorului meu. Dis­cret, deschidea ochii, ur­mă­rindu-mi privirea și natura din jur. La spargerea unui ecou (venit din sat), ridica o ureche „am recepționat, nimic deo­sebit”, iar talanga unei capre care mânca frunze prin apro­piere era ca o melodie înso­țitoare, pentru două suflete pe­reche.

Multe din zilele „vacanței mari” le petreceam astfel, iar duminica și de sărbători, pe la douăsprezece, când ieșeam de la biserică, Cuțache mă aștepta lângă izvor, ridicându-se vesel de la umbra care-l proteja. În vacanțele de iarnă, același pri­e­ten cu ochi căprui mă în­soțea la săniuș, în fundul gră­dinii de la marginea pădu­rii, pătată cu verdele câtor­va brazi. Urcam amândoi dealul, și de sus mă lă­sam în voia săniuței, care du­pă câțiva metri se îm­potmolea în zăpadă, arun­cân­du-mă îna­inte. Cuțache se arun­ca și el peste mine, smoto­cindu-mi gu­lerul plin de ză­pa­dă. Urma o tăvăleală ca-n bas­me. Eu, plin de nea, el, plin de țurțuri în­ghe­țați pe blăniță, cu ochi stră­lucitori și limba scoasă.

Sunt sigur: între două ființe care se iubesc nu e nevoie de vorbe. Iubirea are legi ne­ros­tite. Lucru valabil și pentru animale. De Cuțache m-am despărțit, dar azi îl am pe motanul meu, Peticilă. Comu­nicarea continuă. El mă ține la curent cu întâmplările străzii și-mi povestește ce vede prin cartier. Peticilă anti-singu­ră­tate. Vi-l recomand tuturor.

CONSTANTIN N. – Ploiești

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian