Prima vietate patrupedă pe care am cunoscut-o în viața mea a fost Pufi, o cățelușă Spitz, albă și cu ochii negri. Însoțea căruțul cu care mă plimba mama. Când mama se întâlnea cu vreo cunoștință, aceasta (așa fac femeile), aplecându-se asupra mea, punea întrebări la care eu nu puteam răspunde, Pufi mârâia: „Ufi! Ufi!”. Cățelușa dădea din coadă, mârâind la interlocutoarea mamei… Mamei îi spuneam „Muța me”, iar cățelușei, „Ufi me”.
Mai târziu, în concediul părinților, mergeam la bunici, unde bătătura se umplea de rude. Acolo aveam foarte mulți prieteni: pe Ciobănel, un câine flocos și mare, care lătrând, stingea lampa cu gaz din perete; cotoiul Motancea – un barosan gri și greu ca o piatră, vițelul vacii cu care mă pupam în bot, caii pe care-i iubeam, dar nu aveam voie să mă apropii de ei. Într-o zi, unul din ei a venit la pălimar, m-a mirosit, și m-a lins pe păr! Am înțeles că mă iubește.
În micimea mea copilărească vorbeam cu toate vietățile și-mi închipuiam și răspunsul lor, sau poate chiar așa era. Ai mei ziceau că eu comunic telepatic! Acasă aveam și o mâță – Maulica, care, de fiecare dată când făta, îmi arăta cum sugeau puișorii ei, ridicând piciorul din afară, ca să-i văd bine. Mângâiam familia felină, iar mâța își închidea ochii și torcea a bucurie.
În vacanțele școlare, la marginea pădurii din satul bunicilor, un izvor șipotea aruncând stropi de apă în fața soarelui abia răsărit din spatele dealului. Uneori se formau mini-curcubee, spre încântarea mea și a lui Cuțache, un ciobănesc, prieten tăcut, tovarăș credincios în peregrinările mele. Urcam sprinteni amândoi spre platoul dealului, în zbenguiala ciripită a zburătoarelor pădurii. Era până-n Sânziene și, din când în când, auzeam cucul, pe care nu am reușit să-l văd decât în manualul de Științele Naturii.
Pe platou, priveliște. Un pas, alt tablou! Prin iarba măruntă, frăguțe coapte. Prin tufișuri, vrej de mure necoapte. Până la Sfânta Maria, mai erau șapte săptămâni. Ce înseamnă „șapte săptămâni” în ceasul timpului? Îți pasă mult când n-ai ce face, dar când zările te cheamă, simți nevoia de a fi acolo, în misiunile tale.
Mai încolo, pe platou, câteva oițe, un copil și un câine. Mă uit la Cuțache și-i spun din priviri „Să nu te încaieri cu ăla”. M-a înțeles. Cuțache era un câine deștept. Sunt convins că a trăit mai multe vieți. Blând ca aspect, la mânie te avertiza cu un mârâit prelung. „Stai la locul tău, nu mă supăra”. Nu lătra fără motiv niciodată. Dispus întotdeauna să te urmeze dacă-l chemai, era și un povestitor de excepție, prin scânceli și lătrături scurte, la întoarcerea mea în casa bunicilor.
Soarele se ridicase bine pe cer și am hotărât să poposim la umbra unui stejar. Mi-am rezemat spatele de trunchiul copacului. Cuțache și-a rezemat botul pe laba piciorului meu. Discret, deschidea ochii, urmărindu-mi privirea și natura din jur. La spargerea unui ecou (venit din sat), ridica o ureche „am recepționat, nimic deosebit”, iar talanga unei capre care mânca frunze prin apropiere era ca o melodie însoțitoare, pentru două suflete pereche.
Multe din zilele „vacanței mari” le petreceam astfel, iar duminica și de sărbători, pe la douăsprezece, când ieșeam de la biserică, Cuțache mă aștepta lângă izvor, ridicându-se vesel de la umbra care-l proteja. În vacanțele de iarnă, același prieten cu ochi căprui mă însoțea la săniuș, în fundul grădinii de la marginea pădurii, pătată cu verdele câtorva brazi. Urcam amândoi dealul, și de sus mă lăsam în voia săniuței, care după câțiva metri se împotmolea în zăpadă, aruncându-mă înainte. Cuțache se arunca și el peste mine, smotocindu-mi gulerul plin de zăpadă. Urma o tăvăleală ca-n basme. Eu, plin de nea, el, plin de țurțuri înghețați pe blăniță, cu ochi strălucitori și limba scoasă.
Sunt sigur: între două ființe care se iubesc nu e nevoie de vorbe. Iubirea are legi nerostite. Lucru valabil și pentru animale. De Cuțache m-am despărțit, dar azi îl am pe motanul meu, Peticilă. Comunicarea continuă. El mă ține la curent cu întâmplările străzii și-mi povestește ce vede prin cartier. Peticilă anti-singurătate. Vi-l recomand tuturor.
CONSTANTIN N. – Ploiești
