Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

TITI BOTEZ (Evocare de Bogdan Mihai Simion): „A zguduit lumea cu melodiile lui”

POVEȘTI DIN MICUL PARIS

O familie de muzicieni veritabili

– Ne întâlnim cu un personaj interbelic mai puţin cunoscut astăzi, în ciuda celebrității pe care a avut-o în epocă. Din gloria de altădată au mai rămas doar câteva fotografii şi informaţii sumare. De ce l-ai ales drept erou de poveste?

– Titi Botez este un artist complet al perioadei in­terbelice. Talentul său e împletit minunat între mu­zică şi actorie. A venit pe lume în 1902, într-o fa­milie foarte bună, bucureşteni-sadea şi, extrem de im­portant, o familie în care mu­zica era la loc de ma­re cinste. Ta­tăl, George Bo­tez, era vio­lo­nist, iar bunicul, Ioan Bo­­tez, ter­minase, în 1870, Hochs­chule für Musik în Viena, la sec­ţiunea vioară. După cu­noaşterea mea, este unul dintre primii vio­lonişti cu studii su­perioare din Ro­mâ­nia. Aşadar, povestea noas­tră de azi este despre un ar­tist din­tr-o familie de muzicieni ve­ritabili, cu pre­gătire pe linie cla­sică. Având o astfel de moşte­nire-unicat (dacă erau cinci fa­milii de acest fel în toată Ro­mânia), era limpede că tânărul Titi Botez va călca pe urmele îna­intaşilor săi. Băiatul face mu­zică de mic, ur­mează apoi Con­servatorul, iar la 16 ani, îl găsim deja pe scenă, dis­tribuit în vo­devilul muzical „Con­tele de Lu­xemburg”. Spec­tacolul se juca la „Grădina Ote­teleşanu” şi era produs de Com­pania de Teatru şi Ope­retă „Nae Leonard”. E im­portant de precizat că marele tenor Nae Leonard a lu­crat cot la cot cu Titi Botez, pe când pentru cei­lalţi interpreţi ai perioadei interbelice fusese doar un idol. Continuându-şi stu­diile, în 1920 îl găsim pe adolescentul Botez la Con­servatorul privat condus de Alberto della Pergola, unde ia lecţii de la celebrul dirijor italian, Egizio Massini.

– Cum era viața de student în Micul Paris? Te-a interesat vreodată? Li se sim­țea prezența în viața socială a orașului?

Ca un seducător actor american

– Titi Botez a fost student în prima jumătate a anilor ’20. La vremea aceea, studenţii făceau parte dintr-una dintre cele mai importante categorii so­cia­le ale oraşului. Un res­pect aparte pri­meai chiar şi pe stradă, ba chiar unul extraordinar, dacă se afla că învăţai la facultăţi particu­lare. Pâ­nă şi hoţii de buzunare îi tratau diferit pe studenţi. A po­vestit Johnny Rădu­canu oda­tă cum hoţii fă­ceau în aşa fel, încât ma­nualele studenţilor să a­jungă înapoi la ei dacă erau prădaţi. Banii se păs­trau, dar cărţile le îna­poiau, ştiind că erau enorm de scumpe. Era mult mai mic dezastrul să-ţi fu­re două sute de lei din buzunar, decât un manual de medicină în limba franceză. Vă imaginaţi ce respect?! Şi vânzătorii de la Obor îşi ridicau pălă­riile când muşterii le erau studenţii. Îi re­cunoşteau după mape, dar şi după micile serviete, în care îşi ţineau gustarea. Erau toţi din fa­milii foarte bune, și în pauza dintre cursuri mâncau sendvişul pregătit de servitoarea din casa părinţilor. Pe stradă îţi sărea imediat în ochi un stu­dent, atât du­pă re­chizite, cât și după felul degajat de a păşi: dezinvolt, cu o mână în buzunar, cu cravata pur­tată neglijent, în mod intenţionat. Nu-şi mai ri­dicau pă­lăriile la fie­care întâlnire, aveau o atitudine li­bertină. Trimiteau ocheade fetelor cu oarecare obrăz­nicie, chiar dacă erau însoţite de părinţi. Vă daţi seama de conster­narea acestora, când odras­la lor primea fățiș pro­vo­cările: făcutul cu ochiul, zâm­be­te ştrengăreşti, o piruetă pe căl­câie, ba poate şi o vorbă şoptită! Ba și mai mult, aceleaşi domni­șoa­re plecau de acasă şi se întor­ceau după mie­zul nopţii, de la ceaiurile dan­sante, alt lucru de neconceput pentru părinţi. „Pe vremea noas­tră, nu se proceda aşa, ce e cu libertinajul ăsta?”, se plân­gea câte un tată aristocrat. Începea revoluţia sexuală a ani­lor de atunci, revoluţia tine­rilor care simţeau că lanţurile cutu­melor sociale trebuiau rupte. Pe artera Căii Victoriei din Micul Pa­ris exis­tau deja cafenele şi res­tau­ran­te, unde studenţii cheltu­iau bani, existau teatre, expoziţii de artă, cinematografe. Aerul proas­păt şi entuziasmul care au făcut ca Bucureştiul să devină Mi­cul Paris vin, în primul rând, de la studenţi. Ei ani­mau străzile şi erau, de de­parte, cea mai vie ca­tegorie so­cială din restaurante și cârciumi. Se aşezau la mese, chiar dacă nu se cunoşteau între ei, dădeau mâ­na prezentându-şi numele, şi imediat, apoi, facultatea şi profesorii de prestigiu. Deveniseră chiar o forţă socială, poliţia era de-a dreptul îngrozită de ma­nifestaţiile studenţeşti. Nu stăteau mult pe gânduri când erau nemulţumiţi, cel puţin de două ori pe an era mare balamuc pe străzi cu studenţi pro­tes­tând, că au gândaci în paturile de cămin, sau că mân­carea din cantine e groaznică sau că miniştrii sunt corupţi. Orice ziar din perioada aceea menţionează aceste lucruri, membrii guvernului se temeau tare de stu­denţi şi de puterea vocii lor. Ei bine, în această at­mosferă a studenţit şi Titi Botez. Pe bulevardele pline de teatre şi restaurante ale Micului Paris şi-a petrecut tinereţea, deci, e normal ca prin educaţia lui muzicală să-şi fi dorit să strălucească    pe toate aceste scene ale orașului. Și a reuşit. Când își termină stu­diile private, în 1926, Titi Botez este de-a dreptul „cumpărat”, de actriţa Lucia Sturdza Bulandra, pen­tru compania de teatru pe care o conducea împreună cu soţul ei. Să semnezi exclusivitate cu un teatru la vremea aceea era cea mai bună cale către succes.

Neguțătorii de vise

– Ce văzuse celebra actriţă în Titi Botez?

Calea Victoriei în anii ’30

– A remarcat un tânăr de douăzeci şi patru de ani, care jucase deja în numeroase vodeviluri la grădina „Oteteleşanu”, un artist    care avea talent cu carul şi pro­venea dintr-o familie extrem de educată. Avea po­tenţial, avea studii, era rasat, dar îi plăcea succesul garantat de comedia muzicală uşoară, atât de la modă în epocă. Ce mai, Titi Botez oferea pachetul complet pentru o vedetă. Nu trebuie să ne imaginăm că juca Hamlet, ci personaje care musai şi cântau: era muzicant,    şansonetist sau gondolier, roluri nu foarte mari, dar care aveau impact, pentru că adu­ceau şi muzica pe scenă. Ar fi fost grozav să mai existe afişele unor astfel de producţii, dar până azi s-au păstrat doar câteva anunţuri ale acelor specta­cole. Am găsit la Academia Română unul cu „Bur­ghezul gentilom” şi altul cu „Discipolul diavolului”. Sunt, din păcate, doar texte care anunţă spectacolul şi distribuţia, dar fără fotografii. Titlurile lor spun, însă, multe despre conţinut: comedii muzicale uşoare, uşor triviale. Aveau trecere grozavă în epocă.

– Cum explici succesul unor astfel de producţii ușoare, într-o lume plină de ifose aristocrate, cum era aceea a Bucureștiului interbelic?

– Aici intervine inteligenţa celor care produceau aceste spectacole. Aveau succes, fiindcă erau create de veritabili negustori de vise. Mergi la spectacol, dar eşti întâmpinat şi cu băutură la intrare. Mai apoi tre­ce pe lângă tine o domnişoară cu piciorul la vedere prin despicătura rochiei. Pe scenă sunt spuse ga­guri, dar e şi dans, şi muzică, şi actorie. Roman­tismul epocii este foarte bine transmis în aceste pro­ducţii. Vioiciunea şi nonşalanţa care veneau dinspre scenă mo­lipseau publicul. Iar acesta de­venea tot mai amestecat, clasa de mijloc începând să aibă loc pe scaun lângă aristocraţi. Cum spuneam, iscusiţi vânzători de vise: „Doamnelor şi domnilor, vă aş­teptăm la o comedie spu­moasă, despre peripeţiile unui pictor sărac, burlac convins, care renunţă la o moştenire ce-i pică din cer, pentru a-şi putea păs­tra celibatul!”. „Co­medie bulevardieră” îi spun fran­­cezii, iar eu cred că ter­menul se po­triveşte perfect. Vedeai un show despre cheltuirea unei moşteniri venite de la o mătuşă pe care nici nu o cunoşteai, iar oamenii din public ieşeau din sală leşinaţi de râs, dar visând să li se întâmple şi lor aşa mi­nune. Era nevoia asta în epocă (peste tot în lu­me, nu doar la noi) de a vinde fantasme, iar efer­ves­centul Mic Paris nu pu­tea rata momentul. Titi Botez are chiar şi o me­lodie numită „Milionar pen­tru o zi” – fantasma su­premă. Evident, majoritatea celor din lumea aris­tocraţilor se declarau nemul­ţumiţi în sală. Bărbaţi scorţoşi, care comentează actul artistic, bodogănesc că au fost aduşi cu forţa de neveste sau fiice, dar de fapt, savurează fiecare moment, zâmbind pe sub mustăţi la câte un gag frivol sau un sân mai dezgolit al fetei din cabaret. Tocmai aici e marea realizare a lui Titi Botez, după părerea mea: undeva, prin anii 1927-’28, el a înţeles că viitorul nu va fi al cu­ple­telor şi vodevilurilor, ci al show-ului complet. Re­cla­mă luminoasă, cântă­reţul pe mijloc, lumini, fete fru­moase, orchestră sub scenă, miraj. Mintea lui age­ră a observat cum lumea se schimbă în ritm alert, aşadar, fără să clipească, pleacă de la Bulandra și se angajează la Teatrul particular de revistă „Vox”. Stilul era foarte asemănător cu cel de la Teatrul „Că­răbuş” al lui Constantin Tănase. De altfel, marele Tănase urma să-l ia peste ani în echipa sa pe Titi Bo­tez, el fiind angajat la „Cărăbuş” între 1939 şi 1944.

Boierul pierdut printre nori de fum

– Azi, amintirea lui Titi Botez e a unui interpret de tangouri. Care i-a fost drumul către această muzică de dans, care topea inimile doamnelor din Micul Paris, precum și pe ale celor din lumea întreagă?

Lipscani

– La foarte puţin timp după angajarea la Teatrul „Vox”, patronul de acolo îl recomandă pe Titi Botez Casei de Discuri „Odeon”, de la Berlin. Serios, bine educat, cu o voce lucrată în şcoli, românul a devenit repede unul dintre preferaţi, lăsându-și numele pe treizeci și mai bine de discuri „Odeon”. Primul a fost imprimat în Februarie 1932, având două tan­gouri: „Azi cânt numai pentru tine” şi „Te-am aş­teptat plângând”. Suntem în plin tango-craze! Spe­culez puţin, imaginându-mi strategia lui Titi Botez în acest moment al carierei sale, şi nu cred că sunt prea depar­te de adevăr: „Dacă vreau să mă depărtez cât mai mult de imaginea de actor de vo­devil, dacă vreau să devin un artist de sine stătător, un tip modern, relaxat, care cântă şi lucruri ce fac domnişoarele să roşească, trebuie să mă propulsez direct în tango!”. A făcut asta extrem de bine, dar păstrând puţin din aerul timpurilor trecute. Atitu­dinea lui sce­nică a fost mereu una de boier pierdut prin­tre nori de fum. „Azi noapte te-am visat”, „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă”, melodii de genul acesta au făcut ca până la finalul carierei să fie su­pranumit „tru­badurul boem” sau „eternul îndrăgostit”. Oriunde era anunţat – con­cert, teatru, radio – expresiile acestea îi în­soţeau numele. Un aristocrat al lumii tre­cute, ce încearcă să se adapteze timpurilor indus­triale şi muzicii de masă – s-ar putea spune. Dar eu cred că era mai degrabă o strategie a unui om ex­trem de inteligent: Titi Botez ştia prea bine ce făcea, îi con­venea de minune această imagine.

Artistul de la miezul nopții

– Cine l-a sprijinit în cariera lui mu­zicală? Sau a navigat de unul singur către succes?

Coperta unei partituri din 1932

– Ion Vasilescu a fost primul care l-a re­marcat după discul de debut, el fiind marele compozitor responsabil pentru succesul grozav al tangoului în Micul Paris din anii ’30. Rapid, l-a angajat, cu contract, la Teatrul „Alhambra”, în Ianuarie 1933. Titi Botez a avut, însă, puţin ghinion, fi­indcă după nouă luni, „Alhambra” îl aduce cu mare tam-tam pe tenorul clujean Ion Dacian. Această venire trebuie văzută în ansamblul istoric al epocii, şi nicidecum ca un eşec personal al lui Botez: în anii ’30, se construia în România un stat, era o treabă de prestigiu ca un tenor de la Opera din Cluj să le cânte românilor de la Bucureşti. Ches­tiunea transilvănismului era deosebit de importantă. Dar, terminarea contractului de la „Alhambra” nu l-a afectat prea tare pe Titi Botez, pentru că între timp, devenise unul dintre cele mai difuzate nume de la radio, iar patronii de mari restaurante erau extrem de receptivi la asta. În funcţie de succesul de la radio, îşi alegeau artiştii pentru localuri. La scurt timp, „Femeia, eterna poveste” este melodia care zgu­duie Micul Paris şi-i aduce lui Titi Botez în­tâietatea incontestabilă. Pe faţa B a discului era celebrul „Tangolita”, melodie ce făcea furori în toată Europa, mai ales de când planeta întreagă încă plângea moartea regelui tangoului argentinian, Carlos Gardel. Succesul lui Titi Botez a devenit enorm, odată cu acest disc, toată lumea de la radio şi de la restaurantele de lux vorbeau despre el. Tangoul i-a fost cel mai drag, dar cântărețul a înregistrat şi melodii vechi, pe modelul operetei, valsuri extraordinare şi foxtrot american. Şi-a păstrat o direcţie specială, separată de alţi cântăreţi ai vremii. Combinaţia asta l-a adus pe scena de la „Zissu”, de la elegantul „Dori Parc”, dar şi de la luxosul „La Collonade”. Foarte interesant la Titi Botez este că niciodată nu cânta înainte de miezul nopţii. Poate de aceea noaptea este un personaj atât de important în cântecele sale. Tangouri precum „Dă-mi o noapte de amor”, „Seara”, „O noapte, doar”, multe, foarte multe cântece au povestea aşezată la crepuscul sau în nopţile acelea fierbinţi, romantice. O altă explicaţie a cântărilor nocturne este că ziua juca la teatru şi avea nevoie de o mică pauză de a ieşi din acele personaje până să cânte în restaurant, unde era adevăratul dezmăţ. Din nou se remarcă hărnicia debordantă a cântăreţilor Bucu­reştiului interbelic, erau artişti care munceau pe rupte.

– A continuat cariera de actor, în ciuda suc­cesului muzical?

Coperta discului ”Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă”

– Absolut! A jucat neîncetat la Teatrul de Revistă, ba, în 1935, este invitat să apară în filmul „Bing-Bang” (al doilea film cu sonor din România, după „Visul lui Tănase”). Filmul este creaţia marilor artiști Vasile Vasilache şi Stroe Nacht, chiar Birlic apare puţin. Fragmente scurte din „Bing-Bang” sunt disponibile pe You Tube, postate de nepotul lui Stroe, domnul Eugene Nacht. Titi Botez mai joacă în următorii ani în filmele „Doamna de la etajul II” şi    „Alo, Bucureşti!”.

– Încă un subiect inedit de discuţie pentru cultura ta impresionantă, legată de interbelic: cinematografia era foarte nouă în epocă. A avut filmul succes de public în Micul Paris?

– Mă bucur că mă întrebi despre cinema, fiindcă îmi dă ocazia să „protestez” puţin faţă de nişte pre­concepţii. Există o abordare (chiar şi în Franţa, nu numai la noi) prin care se spune că publicul se speria la primele proiecţii cinematografice, că oamenii fugeau, la propriu, din calea trenului ce pă­rea că iese din ecran. Nu sunt deloc prietenos cu aceste specu­laţii. Eu cred că oamenii care ne-au adus prima mu­zică pe disc, filmul înregistrat, ro­manul modern, atâtea şi atâtea inovaţii, nu erau unii care se speriau prea uşor. Dimpotrivă, erau ahtiaţi după tehnică, aventurieri, adevăraţi pionieri. La fel era şi publicul: curios şi gata să fie impresionat. Poate că ţipa câte o doamnă la vreun efect vizual ne­aşteptat, dar care dintre noi nu a sărit în sus la prima experienţă din­tr-un cinema 7D de azi? Nu e o manifestare a fricii, ci a surprizei. Revenind, fil­mele de autor au început şi la noi în perioada inter­belică, Jean Mihail şi Jean Georgescu au fost pri­mele nume enorme în dome­niu, iar ei erau elogiaţi cum se cuvine. Aş putea vor­bi ore întregi despre cinema, însă nu e timpul acum. Pe scurt, vreau să spun că da, cinemaul a avut instant un mare succes! Tema filmelor era asemănătoare cu cea a tangourilor,    arde­re, iubire, adesea neîmplinită. Emoţiile epocii erau aceleaşi, fie pe peliculă, fie pe disc, poate şi din acest motiv i s-au potrivit atât de bine lui Titi Botez.

Verigă între generaţii

– Aproape mi-e frică să te întreb cum a fost sfârșitul vieții lui Titi Botez. Dispariţia lui prematură a avut legătură, ca în cazul atâtor artişti ai vremii, cu venirea brutală a comunismului?

Stroe și Vasilache, pionierii plini de farmec ai filmului românesc

– Nu. Titi Botez n-a fost considerat duşman al poporului, n-a avut „război” cu comuniştii, lipsa lui de pe scenă, în anii ’50, are o ex­pli­caţie simplă şi tristă: nu mai putea cânta. Fu­ma încontinuu şi plămânii i-au cedat. Da, co­muniştii au închis, după 1947, toate restau­ran­tele, cazinourile, dar Titi Botez nu a fost oprimat în vreun fel, ba chiar l-au angajat la Teatrul de Estradă. Nu aveau pică pe el, nu fă­cuse deloc politică. S-a stins de cancer pulmonar, în 1957, la doar 55 de ani. A lăsat în urmă o imagine cu totul aparte, marcând un punct esenţial în istoria muzicii: Titi Botez a constituit un reper şi o punte de legătură între generaţii. Muzica lui a însemnat veriga dintre opereta finalului de secol al XIX-lea şi hit-urile de la Radio Bucureşti, din anii 1930. Chiar dacă repertoriul lui era asemănător cu cel al vocilor celebre ale vremii (Vasile, Gion, Moscopol), maniera de interpretare, naza­litatea, faptul că nu franţuzea cuvintele, toate acestea ne arată că Titi Botez vine din altă lume, una clasică. A jucat şi a cântat me­reu cu un aer degajat, sigur pe el. Chiar Stroe spu­nea că, atunci când a filmat „Bing-Bang”, nu i-a venit să creadă că Titi Botez era pentru prima dată în faţa obiectivului, atât de natural juca. Arăta bine, masculin, mai „bărbătos” decât frumoşii cân­tăreţi ai epocii, şi era foarte seducător pe scenă faţă de actriţele lângă care juca. Ca un actor ame­ri­can. Toate cronicile timpului apreciau la el aceste calităţi. Sigur era iubit de femei, dar nu există nicio dovadă că ar fi fost căsătorit vreodată. A avut, totuşi, un băiat: George Botez. Ce credeţi? Violonist cele­bru, în anii ’50, dirijorul orchestrei „Flacăra Pra­ho­vei” din Ploieşti, el fiind direct responsabil de lan­sarea marii lăutărese Gabi Luncă. Un liant neîn­trerupt de artiști. Familia Botez s-a născut, a trăit şi a dispărut cu muzica în sânge, artişti de mare calibru, cu studii şi patimă pentru arta lor. Merită tot respectul.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian