Pr. prof. CONSTANTIN COMAN: „Darul preoției mele este o răsplată pentru părinți”

Noi, românii, avem încă un mare respect pentru preot. El este pentru noi, simplu spus, „omul lui Dumnezeu”. Ne leagă fire nevăzute de el, uneori rezistente, alteori fire care se rup. Există preoți care nu se ridică la înălți­mea așteptărilor pe care noi, credincioșii, le avem de la ei. Și atunci turma se risipește și rămâne fără păstor. De ce apar astfel de împrejurări? Cum ar trebui să fie un preot, pentru a sluji atât lui Dumnezeu, cât și oameni­lor? Cum se poate transforma în duhovnic, că­lău­za noastră spre cer? Port de multă vreme în minte astfel de întrebări și am    încercat să aflu răspunsuri la ele vorbind cu un profesor de preoți, un preot care a fost multă vreme cadru didactic la Facultatea de Teologie Orto­doxă din București. Părintele Constantin Coman are un doc­torat la Atena, a predat Noul Testament, dar este, totodată, și un apropiat al mânăstirilor noastre și al Sfântului Munte, unde ajunge des. Preoția sa a fost, așadar, plămădită nu doar de bibliotecă, ci și de realitatea imediată a credinței din lumea în care trăim.

„Acesta, dintre noi toți, e potrivit pentru preoție”

– Părinte profesor, după o viață în care ați slujit lui Dumnezeu, nu doar din fața sfântului al­tar, ci și de la o catedră universitară, aș vrea să vă întreb care credeți că este secretul formării unui preot adevărat, care să îl poată aduce pe Hristos în inimile oamenilor?

– Cred că cel mai important lucru ar fi ca preotul să fie ales de comunitate, adică de cei care ȋl cunosc. Credincioșii să ȋşi aleagă dintre ei şi să spună: aces­ta, dintre noi toţi, ar fi potrivit pentru preoţie, pentru că e răbdător, blând, curat, nevoitor, ȋnţele­gător, ne reprezintă. Înainte de toate, lucrarea preo­ţească este una de reprezentare: preotul mijlo­ceşte dialogul oa­menilor cu Dumnezeu, dar şi dialogul lui Dumne­zeu cu oamenii. Trebuie să ai conştiinţa aceasta când, la sfântul altar sau ȋn orice altă ȋmpre­jurare, rosteşti o rugăciune – că nu o faci ȋn nume propriu, ci o faci şi ȋn numele celorlalţi, că porți în fața lui Dumnezeu rugăciunea poporului. Lucrul acesta e foarte important! Trebuie să ai conştiinţa aceasta, că ȋi porţi în inimă şi pe ceilalţi, iar lucrul acesta te şi ajută foarte mult. Preotul care simte comunitatea creştinilor ȋn spatele lui ȋn slujbă, ȋn rugăciune, ace­la se apropie de starea lui adevărată. Sigur, astăzi, din păcate, comunitatea nu ȋşi mai alege preotul dintre membrii ei, cum se ȋntâmpla odinioară. As­tăzi, tinerii pornesc spre preoție cu un anumit im­bold, o vocaţie, o chemare dumnezeiască. Ur­mea­ză apoi un şir ȋntreg de ani de pregătire, de şcoli şi, la sfârşit, se preoţesc şi merg ȋntr-o parohie şi slu­jesc.

„Preoția este un jug greu de dus”

– Au fost vremuri în care satul ȋşi alegea preotul?

– Eu nu am prins vremurile acelea, dar cred că acum două veacuri aşa se ȋntâmpla, ca oamenii să ȋşi aleagă dintre ei preotul. Era foarte important să-l cunoască, să ȋntrunească condiţiile slujirii, care nu este deloc uşoară. Preoția este un jug greu de dus, pen­tru că sunt așteptări maxime, atât dinspre Bunul Dum­nezeu, cât și din partea cre­dincioșilor. Nu poţi să mergi oricum la Sfânta Litur­ghie, să săvârşeşti Sfântul Botez sau Cununia sau orice altă slujbă; trebuie să fii ȋntr-o anumită stare, ȋn primul şi ȋn primul rând, ȋntr-o stare de curăţenie sufle­tească şi tru­pească. Acest lu­cru nu se dobân­deşte peste noapte, trebuie ca preotul să aibă o stare perma­nentă de curăţenie. Nu poţi să cazi, Doam­ne fereşte, ȋn nu ştiu ce meschinării zilnice, să te mânii, de exem­plu, şi ȋn felul acesta să ȋţi tulburi liniştea sufletului. Sau să duşmăneşti pe cineva, să te lăcomeşti sau, ferească Dumnezeu, să te cucerească gândurile de desfrâ­nare. Toate aceste lucruri ȋţi afectează starea lăun­trică. Pe de altă parte, sunt nevoile oamenilor, care vin şi ei spre preot cu pro­blemele și stările lor şi trebuie să fii de fiecare dată dispus să asculţi răbdător, să ai o solidaritate cu starea, viaţa și problemele lor, să ȋi cunoşti. Sunt lucruri care nu se dobândesc pe moment. Sigur, ȋn toate profesiunile există o pregătire generală şi una de moment, dar preoţia este mai exigentă din punctul ăsta de ve­dere.

„Preotul trebuie să se golească pe sine, pentru a face loc Bunului Dumnezeu”

– Printre virtuțile de care vor­biți nu se numără și calitatea intelectuală, învățătura?

– Învățătura e și ea importantă, dar nu e pe pri­mul loc, lucrul acesta este cel mai uşor de dobândit. Evi­dent că preotul, mai ales ȋn vremu­rile noastre, trebuie să aibă o anu­mită pregătire teologică, cu cât mai avansată, cu atât mai bine. Trebuie să ştie, să ȋnţeleagă, să cunoască ȋnvăţătura, credinţa, viaţa și istoria Bisericii, să ştie ce e preoţia, să ştie ce în­seam­nă a sfinţi ceva, să ştie ce e rugăciunea… Toate acestea se ȋn­vaţă ȋn şcoală şi, slavă Domnului, școli sunt destule! Dar nu ele sunt prioritare, starea omu­lui este prio­ritară, iar preoţia este o stare la care omul nu ajunge foarte uşor. Dacă în educaţia obiș­nui­tă, lumească,    do­mină competiţia, ȋn­tre­cerea, sti­ma de sine și promovarea sinelui, ȋn preoţie lucru­rile sunt răsturnate. Preotul trebuie să facă mereu un exerciţiu de smerenie, să aibă conştiinţa limitelor sale, să se golească pe sine, pentru a face loc Bu­nului Dumnezeu să lucreze în el. Preotul nu merge ȋn nume propriu să săvârşească toate cele ce ţin de viaţa creştinească, ci merge ȋn numele lui Dumne­zeu. Când eşti trimisul cuiva, nu vorbeşti ȋn numele tău, nici nu săvârşeşti ceva ȋn nume propriu, ci ȋn numele celui care te-a trimis. De aceea, ca preot, trebuie să ai tot timpul conştiinţa că lucrurile pe care le faci sau pe care le spui nu sunt ale tale. Iar lucrul ăsta nu este simplu. Şi eu m-am amăgit ani de zile, la ȋnce­putul preoţiei mele, când mă bazam pe experienţa mea, pe ştiinţa mea, apelam la psihologie, la pe­dagogie. Mi-am dat seama că era foarte amăgitor, că oame­nii nu vin ca să pri­mească informaţii, ci vin să găsească o soluție pentru pro­ble­mele lor. E mai simplu pentru preot să se dea pe sine la o parte şi să trimită gând Bunului Dumnezeu: „Doam­ne, a venit la mine credinciosul acesta şi mă ȋntrea­bă. Ce să ȋi răs­pund?”. Şi te goleşti şi laşi mintea liberă şi acolo vine Bunul Dumnezeu şi ȋţi pune un gând şi pe acela poţi să ȋl iei ca fiind de la Dum­nezeu. Un gând care este de folos şi pentru tine, şi pentru credinciosul de rând. Atunci, de abia, te aşezi ȋn postura de preot, pentru că nu te ȋntemeiezi pe tine, pe voia sau ştiinţa ta.

Sigur că este necesară și cartea, ȋnsă e foarte amăgitoare, pentru că putem face rabat, iertaţi-mi cuvântul, de la starea sufletească, şi să ne acoperim ca preoți cu ştiinţa de carte la predică, ori la spo­ve­danie. Or, aceasta este o foarte mare amăgire, pentru că ȋn preoţie, asta e concluzia mea, prima calitate este curăţia sufletească. La aceasta nu se ajunge aşa de uşor, de aceea sunt impedimente la preoţie, care ar trebui să fie făcute cunoscute tineri­lor ȋncă de când păşesc pe drumul seminarului teo­logic. Din păcate, nu se întâmplă lucrul acesta, și atunci tinerii se trezesc că deși au trecut prin căde­rile respective, totuși se preoțesc.

Altădată preoţii nu aveau multă şcoală. Evident, atunci când nimeni nu ştia să citească, iar preotul ştia, era om de cultură, dar nu cultura se cerea pe atunci ȋn primul rând preotului, ci viaţă curată. În Grecia, sunt şi astăzi preoţi care nu au decât şapte clase, sau doar şcoala primară, şi după aceea, o mică şcoală de pregătire pentru preoţie. Nu mai sunt foarte mulţi, dar mai sunt ȋncă.

„Nu e nevoie de multă predicare în preoție”

– I-ați întâlnit vreodată? Cum sunt?

– Sunt foarte smeriţi. Sunt foarte smeriţi, foarte dedicaţi preoției. Nici măcar nu predică. În Grecia, mitropoliile, eparhiile au câte un predicator de profesie, care merge din când ȋn când ȋn aceste parohii şi mai predică. Dar să știți că nici nu e ne­voie de multă predicare în preoție. Astăzi se vor­bește prea mult. Sigur că e frumoasă și folositoare predica, dar uneori este amăgitoare, tocmai pentru că ne blochează ȋn discurs. Une­ori ne simţim bine şi noi, preoţii, predicând, iar credincioşii se simt bine ascultând. Dar rămâ­nem acolo, unii că am vor­bit, ceilalți că au ascultat… Dacă nu se trece și la ȋnfăptuirea lucrului, cum spune Mântuitorul Hris­tos, atunci nu rămânem cu nimic. Vă spun toate lu­crurile acestea, pentru că ȋn vremurile noastre, toată lumea vorbeşte. Mai ales acum, ȋn epoca in­terne­tului, oricine dintre noi poate deveni un predicator, un ȋnvăţător – şi este tentantă calitatea aceasta. Se ȋnmulţeşte exponenţial numărul discursurilor teolo­gi­ce şi mulţi ne bucurăm să auzim, să apreciem. Preotul de multe ori primește laude: „Vai, ce frumos aţi predicat, părin­te!” Dar eu cred că pro­blema nu e ȋn trans­miterea in­for­maţiei, ci ȋn hotărârea omului de a trăi cu Dumnezeu. Acolo este totul, şi lucrul ăsta trebuie să se vadă, evident, ȋntâi de toate, la preot. Trăi­rea noastră cu Dum­nezeu se vede din felul cum ne mişcăm, ne ȋmbrăcăm, din felul în care ne petrecem timpul. Se vede ce loc ocupă Bunul Dum­nezeu ȋn viaţa noastră, nu ne putem as­cunde! Iar oamenii, chiar dacă nu ne spun, simt. Nu ȋntâm­plător aleargă credincioșii pe la mânăstiri, la anu­miţi duhovnici mai devotaţi, mai ne­voitori, şi nu aleargă la preoţii din paro­hiile lor. Inevitabil, o dife­renţă există, pentru că aco­lo, în mânăstiri, sunt oameni dedicaţi ex­clu­siv nevoinţei, rugăciunii, toată ziua sunt la slujbă şi la rugăciune; aici, ȋn lume, preo­ţii inevitabil ȋşi mai petrec timpul şi lucrând, făcând altceva.

„Dominantă este ucenicia, să crești pe lângă cineva”

– Dacă, așa cum spuneți, cele mai impor­tante deprinderi ale preotului nu pot fi însușite într-o facultate, cum ar trebui să arate, la modul ideal, formarea unui viitor slujitor al altarului?

– Cred că pentru a răspunde la această întrebare ar trebui să căutăm în tradiția proprie Bisericii noastre, unde dominantă este ucenicia – adică, tre­buie să crești pe lângă cineva. Peste tot se spune: vrei să înveți știința viețuirii, trebuie să te duci lângă cine­va, lângă un bătrân, adică lângă cineva care a ajuns la această stare duhov­nicească, un părinte care are cunoștința, rânduiala vieții și acest exercițiu al lu­cră­rii lăuntri­ce. Lângă el să înveți tăcerea și ascul­tarea. Asculta­rea este esențială în lucrarea preoțeas­că și în viețui­rea creș­tinească, dar este foarte puțin înțeleasă. Ea se con­fundă frecvent cu disciplina, ceea ce nu este corect, pentru că ascultarea nu tre­buie impusă de cel către care se face ascultarea. În biserică nu e ca în armată, e invers. Trebuie deter­minat ucenicul să se miște în mod liber spre ascul­tare, să spună: „Eu vreau să fac ascultare la acest om, la acest învățător, la acest profesor, la acest bătrân”. Totul pentru ca să mă lepăd de voia mea, să fac exercițiul tăierii voii, să fac, în cele din urmă, exercițiul stăpânirii de sine, al înfrânării, al auto­con­trolului, cum spu­nem noi în termeni moderni. Cât am fost prodecan, cu proble­me studenţeşti, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, am avut un program cu stu­denţii îm­preună cu mânăs­tirea Vatopedu din Sfân­tul Munte Athos, care s-a oferit să suporte de­pla­să­rile lor şi, mai ales, să ȋi suporte ȋn mânăstire, că nu e uşor să ai un număr de studenţi pelerini. Pe peri­oade scur­te, de trei săptămâni, studenții noștri stă­teau la Va­to­pedu, parti­cipând la viaţa mânăstirii. Făceau şi treabă, nu stăteau degeaba, lucrau la arhi­vă sau la altceva. Au fost câteva sute de studenţi care au fă­cut această experienţă, cu impact foarte vizibil la mulţi dintre ei, pentru că mânăstirea este forma noastră cea mai avansată consacrată vieții du­hov­nicești. Monahii, spre deosebire de noi, cei din lume, nu fac altceva decât să se roage Bunului Dum­­nezeu – merg la sluj­be de dimineaţa până seara şi de seara până dimi­neaţa, se nevoiesc la propriu şi pun ȋn practică ştiinţa viețuirii creştinești, asculta­rea, smerenia, pocăinţa şi toate celelalte. Am visat (dar mi-am dat seama că e tot vis omenesc) la o for­mă eficientă de educare a viitorilor preoţi, printr-o ȋntâlnire cu mâ­năs­tirea a ȋnvăţământului teo­logic. Evident, o mânăs­tire care să fie la o înălțime duhov­nicească, ceea ce astăzi există. Să fie o mâ­năs­tire unde fiecare teolog care dorește să fie hirotonit preot să aibă chilia lui, să facă o pravilă de rugăciu­ne, să aibă un părinte duhovnic mai ex­perimentat cu care să fie într-un dialog sincer şi deschis, ca să poată omul să ȋşi ci­tească propriile gânduri, pro­priile lup­te, propriile miş­cări ale inimii. Şi cu parti­cipare ne­mij­locită la viaţa mânăstirii. Am și elabo­rat, la soli­citarea unuia dintre ierarhii bisericii noas­tre, o for­mă de master profesional, de exemplu, mas­­ter de for­mare preo­ţeas­că, în care să existe acest program de viețuire în mânăstire a celor care vor să fie preoți. În cele din urmă, nu a funcţio­nat. Mas­terul a funcţionat, dar fără acest conţinut, pentru că e greu, trebuie să ȋşi asume cineva o miş­care mai radicală.

„Eu m-am folosit foarte mult de întâlnirea cu monahismul”

– Părinte Constantin, sfinția voastră de unde aţi ȋnvăţat, de fapt, să fiţi preot? Care a fost expe­rienţa cea mai importantă? Cine v-a marcat deci­siv – învățământul, o carte, un alt părinte?

– Tocmai aici este drama… Mă zbat și eu, este o luptă cu momente mai bune, cu momente mai puţin bune. Am ajuns târziu să conştientizez lucrurile, evident, şi din vină proprie. Dar, privind în urmă, eu m-am folosit foarte mult de întâlnirea cu mona­hismul. A rân­duit Bunul Dumnezeu să merg în Sfântul Munte frecvent. În 1979, am ajuns pentru prima oară acolo, pentru puţin timp. Îl cunoşteam pe părintele Petroniu Tănase, starețul schitului româ­nesc Prodromu, un mare părinte duhovnicesc român, un mare nevoitor. Mi-a dăruit Dumnezeu să cunosc și să am chiar relaţii foarte frumoase cu ma­rii părinţi duhovniceşti, ȋntre care a fost și părintele Petroniu. De la dânsul am aflat această ȋnfricoşătoare vorbă referitoare la preoție. „Avem o mare problemă, că igno­răm im­pedimentele la preo­ţie” – mi-a spus dânsul – „şi le ignorăm, şi atunci când ȋi pregătim, şi atunci când ȋi hirotonim. Pentru că preo­ţia nu este un drept al cuiva, ci este o che­mare care presupune o foarte potrivită stare a omului. Şi acele impedi­mente arată starea pe care trebuie să o aibă omul: dacă a trecut prin respec­tivele că­deri, nu mai e potrivit pentru preot”. Părin­tele era foarte categoric, până ȋntr-acolo ȋncât nu prea primea preoţi de mir, veniţi ca ȋnchinători să slujească la altarul bisericii mânăstirii. Nu pentru că le nega, Doamne fereşte, ȋn vreun fel, preo­ţia, ci pentru că nu ştia cum s-a preoţit fiecare şi dacă nu cumva există un impe­diment. După 1989, am ră­mas ȋntr-o legă­tură foarte apropiată cu Mânăstirea Vato­pe­du. L-am cunoscut atunci pe părin­tele Iosif Vatopedinul, părintele actualei obşti, i-am cunoscut pe părintele Efrem și pe mulţi alţi stareţi, duhov­nici… Oameni sfinţi. Ei m-au ajutat foarte mult să văd cum ar trebui să fie lucrurile şi să mă zbat şi, privind ȋn urmă, să văd că am ratat, ȋn multe chestiuni, începutul. Nu am pus început bun, cum se spune bisericește, deşi nu am nicio ȋndoială că preoţia mea este chemarea Bunului Dumnezeu. Nu m-am ȋnvrednicit, sunt departe de ceea ce ar trebui să fiu. Nu ar trebui să o spun într-un inter­viu, dar sper să fi reieşit din toată discuţia mea că problemele sunt ale mele, nu ale celor­lalţi. Eu nu m-am ridicat la nivelul tatălui meu nici pe departe, şi nici al mamei mele. Eu nu l-am văzut niciodată pe tata mâniin­du-se, nici cerând cuiva ceva. Nu a cerut ni­mănui nici măcar un pahar cu apă, pe toate şi le făcea singur, cu bucu­rie. Dormea câteva ore pe noapte, iar dimineaţa ne găseam toţi ghe­tuţele făcute de dânsul… Darul preoţiei mele este, nu am nicio ȋndoială, o răs­plată pentru părinţii mei, pentru curăția lor.