– A țâșnit în lumea cinematografiei europene ca o revelație. La 23 de ani, pentru rolul făcut în „Loverboy”, filmul lui Cătălin Mitulescu, câștiga Trofeul pentru cea mai bună actriță, la Festivalurile de Film de la Sarajevo și de la Vilnius și primea trofeul Shooting Stars, la Berlinale. În ultimii ani, peste talentul, frumusețea și exuberanța de-atunci, Ada Condeescu a mai adăugat un strat: blândețea, căldura și devotamentul unei mame aflate cu bucurie la început de drum –
„Tu ești prea deșteaptă pentru actorie”
– Acum 12 ani, debutai în film, cu un rol în „Eu când vreau să fluier, fluier”. De atunci, ai pus în CV câteva premii internaționale, te-ai căsătorit și ai făcut doi copii. O recunoști pe Ada de-atunci sau lucrurile s-au mai schimbat?
– Nu știu cum se vede azi din afară, dar eu, când mă gândesc cum eram acum zece ani, mă bucur într-un fel că timpul s-a scurs. Eram prea riguroasă, prea conștiincioasă, fără nicio secundă de detașare sau de relaxare, incapabilă să văd lucrurile cu vreun pic de umor. Eram încă fetița cuminte care trebuie să facă bine la școală. Și, într-un fel, cred că n-am scăpat nici acum de eticheta din copilărie, chiar dacă tot ce am trăit și toată experiența pe care am câștigat-o în meserie mi-au adus o anumită relaxare și o predispoziție spre umor. M-au făcut să mă simt și bine în meseria mea, să n-o mai văd doar ca pe un loc de muncă unde trebuie să fac totul perfect.
– Tatăl tău a fost istoric și critic literar, a condus aproape două decenii Muzeul Literaturii Române, mama ta a lucrat și ea la Muzeu. E greu să crești într-o familie de intelectuali? Sunt mai mari așteptările?
– În afară de clasele primare, când dacă nu luam zece era o tragedie, n-a existat o presiune concretă din partea alor mei. Dar se pare că am rămas cu un soi de perfecționism de atunci. Și acum, dacă mă apuc de ceva, trebuie să-l fac foarte bine. Din fericire, ai mei nu mi-au cerut niciodată să mă conformez vreunui plan de viață. Când eram în clasa a 12-a, unii prieteni ai părinților mei, din zona mai boemă a „Terasei Literaturii”, îmi mai spuneau: „Hai, măi, Ada, tu ești prea deșteaptă pentru actorie”. Nu înțelegeam atunci replica asta și nici acum n-o înțeleg prea bine. Eu am simțit mereu atracția mea pentru actorie ca un dat, ceva de care nu m-am îndoit, care a venit doar de la mine, nu de la ai mei, și în legătură cu care nu mi-am pus prea multe întrebări. Mergeam des la teatru cu părinții, de obicei nu plăteam bilet, fiindcă primeam invitații de la prieteni de familie, actori. Vedeam lumile astea conviețuind, eram cumva parte din ele, fără să fiu actriță, îi vedem pe prietenii alor mei pe scenă, creând povești și personaje diferite și mă fascina că, după ce piesa se termina, coborau și erau din nou aceiași oameni pe care îi știam de la petrecerile de acasă sau de la Muzeul Literaturii, unde mergeam, uneori, după școală; aceiași prieteni cu care ieșeau după spectacol la un pahar de vin. Nu înțelegeam totul, dar uneori ce nu înțelegi te atrage și mai tare. În tot cazul, era o pornire autentică, născută în fața acestui miracol care se producea pe scenă. Țin minte că am mers odată la un spectacol la Odeon și, la un moment dat, s-a deschis tavanul, plafonul teatrului, și am văzut cerul. Am rămas cu sentimentul că teatrul te poate ajuta să evadezi spre înălțimi. Scena îmi promitea cheia asta spre mister. Și era, în același timp, o sursă uriașă de adrenalină. Mi-ar plăcea mult ca într-o zi să pot să o duc pe fiica mea să vadă și ea așa ceva. Deși nu cred că ritmul lumii artistice e ceva extrem de benefic. Recunosc că o țin încă departe de arderea asta, pe care eu am gustat-o din plin.
„Traiul în doi nu e o lecție ușoară, când nu ai un model clasic de familie”
– Cum era cercul de prieteni ai tatălui tău? S-a vorbit mult de boemia generației literare 80.
– Eu sunt născută în 1988 și am prins toate acele petreceri, de imediat după revoluție, serile extraordinare în care dansam până târziu, cu tata, la „Lăptăria lui Enache”, petrecerile de la Muzeul Literaturii, „Balurile Vărsătorilor”, care se organizau acolo, fiindcă foarte mulți scriitori erau Vărsători, inclusiv mama și tata. Părinții mei au trăit despărțiți, eu nu prea știu ce înseamnă echilibrul unei familii normale. Tata era introvertit, destul de timid și de diplomat, poate că îl obliga și exercițiul profesiei lui. Mama e mult mai petrecăreață, pe ea am moștenit-o, de fapt. Dar ei se înțelegeau bine, oricum, lucrau și în același loc, iar petrecerile erau cumva comune. Pe atunci, și lumea artistică era mult mai efervescentă. Când crești însă într-un mediu adrenalinic, mai târziu rămâi dependent de acest ritm. Era previzibil că nu voi sfârși într-o meserie exactă, realistă. Dacă aș fi făcut greșeala să aleg așa ceva, sigur aș fi avut niște răbufniri, niște ieșiri necontrolate. În mine există o mare nevoie de trăire intensă.
– Dar asta poate fi ceva foarte bun pentru un actor, nu?
– Eu mă bucur că m-am dus spre actorie, pentru că așa pot ca, din toată arderea și adrenalina asta, să dau și altora, mai departe, niște lucruri bune, să consum și să eliberez această tensiune, dar aducând publicului bucurie. Însă ce e bun pe scenă nu e bun neapărat în viața de zi cu zi. Copiii cer să-ți controlezi emoțiile. Iar eu încă lucrez la capitolul ăsta. Crescând singură la părinți și având și acest statut, între ghilimele spus privilegiat, fiindcă dacă mă certam cu tata, mergeam la mama, iar dacă mama nu-mi dădea ce voiam, plecam înapoi la tata, mi-a fost greu să învăț echilibrul. Eram prea rebelă. Traiul în doi nu e o lecție ușoară, mai ales când nu ai un model clasic de familie. A fost nevoie de timp ca eu să observ singură, la anumiți prieteni de-ai mei, care proveneau din familii mult mai stabile, că pun problema diferit, că au alte valori, principii și comportamente. Eu nu știam să mă port altcumva, nu știam nici cum ar trebui să fie. De asta acum încerc să-mi stăpânesc cât pot emoțiile, cu copiii mei. Sigur că uneori îmi vine să fug departe de tot, să stau o săptămână doar eu cu mine, dar asta nu se întâmplă. Înainte să am copii, eram o persoană foarte independentă. Am trecut, odată cu apariția lor, dintr-o extremă într-alta. E foarte frumos să fii mereu înconjurat de două ființe iubitoare, care sunt părți din tine. Dar e și greu când spațiul tău personal e invadat total, când nu mai poți fi aproape niciodată singur. Îmi amintesc și acum prima zi când au plecat amândoi copiii cu bona în parc și am rămas liberă pentru două ore: nu reușeam să-mi revin, nu înțelegeam de ce e liniște-n casă. (râde)
– Cum faci acum să împaci atâtea Ade, să pui de acord actoria cu celelalte laturi din tine?
– Când ai această responsabilitate majoră, de a avea în grijă alte persoane, programul ți se ordonează, pur și simplu, diferit. Descoperi nu doar că încap muuult mai multe lucruri într-o singură zi, ci și că nu mai e totul o dramă. Întâmplări care altădată ți se păreau majore, de netrecut, aproape dramatice, te lasă acum rece, pentru că adevărata prioritate e în altă parte. Adevărul e că mă simt pe câmpul de bătălie în fiecare zi, e o luptă permanentă cu mine, să țin toate aceste Ade în frâu, doar pentru mine, și să las la iveală, acasă, doar una calmă și echilibrată, pentru copii. Uneori o mai dau și-n bară și apoi mă simt vinovată, pentru că-mi dau seama că absolut tot ce fac e esențial pentru cine vor fi ei mai târziu. Eu am și ținut foarte tare să petrec mult timp cu copiii mei. Chiar dacă am treabă, încerc să-mi programez câteva ore cu ei sau să organizez mici escapade în care să-i iau pe amândoi. Avem și ajutor din când în când, dar chiar și așa, când ai copii, nu-ți mai permiți singurătatea de pe vremuri. Ești mereu conectat, nu mai poți să închizi telefonul. În cinci ani de zile, cât au trecut de când am născut-o pe Ecaterina, n-am stat niciodată mai mult de trei nopți departe de ei. Nu ne e chiar ușor, pentru că n-avem bunici unde să-i trimitem. Și treabă e destulă. Eu am ori repetiții, ori înregistrări în studio.
„Dacă mie îmi place un rol de mor, nu mă mai interesează ce spun alții”
– Ce lucrezi anul ăsta, Ada? Ai revenit în forță după pandemie?
– Eu n-aș vrea să mă plâng prea tare de pandemie, fiindcă am aflat că sunt însărcinată exact când s-a intrat în izolare. Așa că am folosit toată acea pauză productiv, fără mustrări de conștiință. Chiar înainte să izbucnească pandemia, lucrasem un voice over la filmul Evei Pervolovici, „Delta Bucureștiului”. E un documentar care aduce în lumină multe povești din fosta închisoare politică de femei Văcărești. Eva a făcut și câteva interviuri cu copiii care s-au născut în anii aceia în pușcărie. A fost o provocare să fiu vocea ei, n-a fost ușor, așa cum pe scenă trebuie să transmiți o stare cu toate mijloacele pe care le ai, tot așa și într-un voice over, faci o actorie de voce, trebuie să reușești să transmiți totul doar prin inflexiunile glasului. Și am avut emoții, pentru că Eva era chiar în studioul alăturat, eu reprezentam vocea ei interioară, îți dai seama că voiam să iasă bine.
Munca la film a trecut și ea printr-o pauză cauzată de pandemie, dar s-a reluat anul ăsta. Și acum, în septembrie, va exista, în sfârșit, o lansare oficială a Deltei Bucureștiului. Mai mult chiar, voi face și o lectură împreună cu regizoarea, la „Muzeul Literaturii”.
– „Acasă” la tata?
– Într-un fel, da, deși acum sediul e altul. (râde) Aș putea zice chiar „acasă la mine”, pentru că după școală petreceam deseori timp la Muzeu.
– Ce-ar fi zis tatăl tău de cariera pe care ai ales-o, dacă ar mai fi trăit?
– Habar nu am, ce pot să vă spun e că prima mea piesă de teatru am jucat-o, într-adevăr, „acasă” la tata, la „Muzeul Literaturii” de pe bulevardul Dacia. Și nu-mi mai aduc aminte ce-a zis, tot ce țin minte e că mie mi-a plăcut enorm. Cu chestia asta am rămas și-n ziua de azi. Oricât aș avea nevoie de validare ca actor, dacă mie îmi place un rol de mor, nu mă mai interesează ce spun alții.
– Te putem vedea și la teatru, Ada?
– Da, cu chiu cu vai, după multe hopuri și multe tatonări, anul acesta am început un proiect, cu o echipă cu care îmi doream de mult să lucrez: cu actrițele Diana Cavaliotti și Anca Dumitra și cu regizorul Silviu Debu, cu care am fost colegă de facultate. Montăm împreună o piesă la „Teatrul Act”. Va avea premiera spre sfârșitul lunii septembrie. Suntem în repetiții acum. Iar dacă tot vorbim de proiecte, anul acesta a ieșit, în sfârșit, și filmul „Copacul dorințelor: Amintiri din Copilărie”, regizat de Andrei Huțuleac, unde am și eu un rol secundar. Am lucrat mult și cu Editura Nemira, la realizarea unor cărți audio. Cumva, deși Alexei, fiul meu, e încă foarte mic, ce m-a bucurat cel mai tare anul ăsta e că am reușit să strecor – nu doar multe lucruri în program, ci și foarte variate.
„Măi, Ada, tu chiar vrei să faci al doilea copil?”
– S-a schimbat ceva și-n felul în care joci, odată cu apariția copiilor?
– Chiar acum lucrez la un personaj femeie, care e căsătorită și are doi copii. În mod cert, simt cu totul altfel personajul. După ce am avut-o pe Ecaterina, am simțit, într-adevăr, că s-a adăugat ceva în plus jocului meu. Iar după ce a venit și Alexei, mi s-a reconfirmat faptul că, oricât de mare e disponibilitatea de a te pune emoțional în situația cerută, oricât de mare e puterea de imaginație, experiența reală nu poate fi comparată cu nimic.
– Până la urmă, cu ce se face actoria? Aveau sau nu dreptate prietenii tatălui tău? De câtă inteligență ai nevoie, ca să fii un actor bun?
– Uite! Exact când mi-ai pus întrebarea asta, a intrat un câine cocker în cafenea. Profesorul nostru din facultate ne spunea deseori că actorii trebuie să fie ca niște cockeri, adică mai tâmpiței. (râde) Acum, lăsând gluma la o parte, ce este esențial și vital pentru această meserie e să ai inteligență emoțională și instinctivă. Fără asta, chiar nu se poate face actorie. Dacă nu citești, dacă nu ai o cultură artistică din care să-ți iei repere când îți construiești un personaj, poți să ai norocul ca la un moment dat, să-ți iasă, pur și simplu, pe instinct. Dar cu instinctul îți iese o dată, de două ori, de trei ori. E ceva ce nu ține pe termen lung. Lipsa unui bagaj cultural, a unei culturi solide, în muzică, literatură și arte vizuale, te dă înapoi foarte mult. Exact ca atunci când privești un om în ochi și-i simți din privire sensibilitatea și profunzimea, și pe scenă, când joci, simți și vezi straturile din om.
– Tu ai decis să faci copii exact când cariera ta lua o turnură ascendentă. Alte actrițe s-ar fi temut să ia o pauză chiar atunci. Pe tine ce te-a făcut să alegi familia?
– În primul rând, din nefericire, ce se întâmplă în meseria noastră ține foarte mult de întâmplare. Oricât de mult ai vrea tu să lucrezi, oricât de dedicat ai fi, lucrurile nu vin când vrei tu. Nu depind de tine. Pe de altă parte, eu în general, în viață, nu mi-am programat mai nimic. Mi-am dorit să fiu actriță, mi-am dorit, de principiu, să am copii, dar nu a fost niciun fel de decizie la mijloc. Universul mi-a adus-o pe Ecaterina, și în momentul ăla m-am simțit bine cu ce făcusem până atunci în carieră. Am simțit că îmi pot da voie să iau o pauză și să o aduc pe lume. Curajul mai mare a fost în cazul lui Alexei. Poate și pentru că eu nu m-am văzut niciodată cu doi copii. Când mi-am dat seama că aș putea fi însărcinată, a venit însă instinctiv din mine răspunsul: „Da, îmi doresc să trăiesc asta din nou”. O dorință nebunească, până la urmă. Aproape că nu-mi venea să cred, nu mă recunoșteam pe mine: „Măi, Ada, tu chiar vrei să faci al doilea copil?”. Mi se părea greu și cu unul, darămite cu doi. Dar am avut sentimentul ăla intens, puternic și frumos, că trebuie să fac asta. Știam că îmi va aduce iar o pauză în carieră, dar eram pregătită. Așa că am întrebat-o pe bona noastră dacă mai face față la încă unul. (râde)
– Contează cine e lângă tine, în momente ca astea, Ada?
– Absolut. Cătălin (regizorul Cătălin Mitulescu n.r.) e mai conștient și mai curajos decât mine. Și are un calm în relația cu copiii, pe care încerc să-l învăț și eu. Dincolo de asta însă, tot ce s-a întâmplat între noi a fost o chestie de „împreună”. Am fost împreună în toate deciziile pe care le-am luat, chiar înainte să le vorbim. Au venit natural. Eu n-am stat să mă gândesc, atunci când l-am cunoscut, dacă va fi sau nu va fi un tată bun. Aveam doar 21 de ani și nu-mi puneam problema viitorului chiar așa.
– Pare o întâlnire frumoasă. V-ați cunoscut devreme și n-ai avut rătăciri…
– Eu de mică am avut nevoia să fiu cu cineva mai matur, să mă uit la el și să-l admir, dar și să mă ghideze un pic, că eu sunt prea zăpăcită. Iar Cătălin a știut să mă țină și știe și acum, îmi dă un soi de liniște, chiar dacă liniște nu e neapărat un cuvânt bun, fiindcă noi suntem foarte vii, n-avem momente de monotonie. Mereu e ceva la mijloc: filme, festivaluri, plecări, filmări, copii. O relație trebuie să mai aibă și momente de respiro, când ieși în poieniță și te odihnești un pic. Parcă nu poți să o ții non stop la 220V! Dar cum eu sunt adrenalinică, tocmai ce am spus, îmi e greu să stau liniștită, parcă e în mine mereu o nevoie să se întâmple ceva. Faptul că am avut norocul să-l întâlnesc pe el, care avea deja niște experiențe și un anumit background, m-a ajutat enorm. Maturitatea și liniștea lui mi s-au transmis și mie. Stând cu el, m-am maturizat și eu emoțional. Azi, sunt foarte fericită că el e tatăl copiilor mei. Are liniștea și siguranța asta, din care ne dă și nouă destulă.
Foto: Iulia Weiss (2)