Selecția „Formula AS”

* Jón Kalman Stefánsson, „Povestea Ástei”, traducere şi note de Magda Răduţă, Editura Polirom (tel. 023/21.74.40), 454 pag.

Să citeşti pe caniculă un romancier care-ţi po­ves­teşte despre ţinuturile lui nordice reci şi vântoase, înconjurate de Ocean – e răcoritor. Jón Kalman Ste­fánsson e islandez şi a devenit cunoscut în lume cu „Trilogia fiordurilor” (romanele acesteia –”Între cer şi pământ”, „Tristeţea îngerilor” şi „Inima omului”- au fost traduse tot la Polirom, între 2014 și 2018). Bunul renume mondial e confirmat şi de romanul pe care vi-l propun acum. Pe lângă poveştile de viaţă ale personajelor, clădite pe o structură originală, am aflat din „Povestea Ástei” o mulţime de informaţii despre Islanda, insula din apropierea Groenlandei despre care, spre ruşinea mea, nu ştiam mare lucru. „Po­vestea” se petrece de la începutul anilor 1950 şi până în noul mileniu, la Reykjavik, în Fiordul de Vest, trece și prin Norvegia, ajunge prin fire narative colaterale în trecutul mai îndepărtat al Islandei, dar şi în Canada, la Viena şi la Barcelona. Romanul e îm­­părţit în capitole scurte cu naratori diferiţi şi ur­mă­reşte cronologic saga unei familii, în secvenţe disparate din existenţa membrilor şi apropiaţilor ei, cu toţii personaje memorabile. Originalitatea compo­ziţiei e dată de faptul că romancierul se întoarce pe parcurs să umple golurile dintre piesele de puzzle, păstrând şi ambiguităţi ce lasă loc de manevră ima­ginaţiei cititorului. Există mai multe personaje prin­cipale (pe lângă Is­landa – „capătul ăsta de lume, cu frigul care nu se sfâr­şeşte niciodată, cu vân­tu­rile ne­încetate şi popu­laţia noas­tră minus­culă, un­de viaţa ar fi fost im­posibilă, dacă n-am fi fost hotărâţi să ne certăm tot timpul (…). Am fi mu­rit de plicti­sea­lă”). Doi dintre prota­go­nişti sunt părinţii Ástei: ta­tăl, Sig­valdi, fost marinar-pes­car, ajuns zugrav, şi ma­ma, Hel­ga, o femeie fru­moasă (sea­mănă cu Eli­zabeth Tay­lor), bovarică şi plină de ardoare, care-l părăseşte după ce i-a născut două fetiţe, fiindcă dorinţa ei de libertate şi aventură o face să-şi simtă căsnicia ca pe o închisoare. Ne­fericirile fiecăruia – ale lui Sigvaldi care, căzut accidental de la înălţime în timp ce zugrăvea un imobil, le po­vesteşte întins pe trotuar, înainte de a muri, unei tre­cătoare oprite să-l ajute, ale Helgăi, ajunsă o bătrână cerşetoare al­coolică – au legătură cu vinovăţia faţă de Ásta, cres­cută cu iubire de când era prunc de o Doică ce o învaţă că „bunătatea şi bucuria sunt comorile cele mai de preţ pe care le poate avea o fiinţă omeneas­că”. La 15 ani, consi­derată o adolescentă-problemă fiindcă bătuse măr un coleg ce încercase să o vio­leze, Ásta este trimisă pentru reeducare prin muncă la o fermă izolată din Fiordurile de Vest. Mulţi ani mai târziu va considera această perioadă cea mai frumoasă din viaţa ei, fiindcă alături de fermierul taciturn Arni, de bătrâna mamă amnezică a acestuia, Kristin, şi de băiatul aflat şi el în exil punitiv, Jasef, va cunoaşte pentru prima oară sentimentul de încre­dere în oameni, şi iubirea sub formă filială, fraternă, erotică. E un prilej pentru Stefánsson de a povesti şi alte destine în care, ca în vie­ţile tuturor personajelor lui, senzualitatea are un rol important. Întoarsă de la fermă la moartea Doicii, Ásta fuge din casa tatălui recăsătorit şi, muncind, îşi termină liceul, apoi trei universităţi. Ajunge astfel specialistă în Kierkegaard, în studii teatrale, în limbi şi culturi nordice – o intelectuală poliglotă, feministă şi cinică. Dar, după o existenţă marcată de pasiune, curiozitate, sete de neprevăzut, începutul bătrâneţii îi e plin de vinovăţii, conştiinţă încărcată, tristeţi, du­pă cum se vede din cele 5 scrisori adresate de ea scrii­­torului retras într-un sat părăsit de pescari pentru a lucra la romanul pe care tocmai îl citim. Intervine şi el însuşi, în secvenţe separate, pentru a-şi spune pro­priile păreri despre Is­landa, lumea de astăzi, des­pre scris, empatie, bătrâ­neţe, moarte. Ceea ce mi-a plăcut însă în mod deo­se­bit a fost să aflu din „Po­ves­tea Ástei” că absolut toţi islandezii, nu doar in­te­lectualii, ci şi ţăranii, me­seriaşii, gospodinele etc. ci­­tesc romane şi poezii, ştiu pe dinafară autorii ad­mi­raţi, au o preţuire enormă pentru literatură şi scriitori.