De câte ori vine toamna, mă cuprinde nostalgia copilăriei. Primul semn al sosirii ei era culesul prunelor. În urmă cu 6-7 decenii, tot omul avea pruni, dar satul gorjenesc era plin și de alte culturi: porumb, dovleți, gutui, mere, pere pergamute, fasole, floarea soarelui, nuci și struguri. Rânduiala Celui de Sus făcea ca fiecare să se coacă la timpul său, să-i lase țăranului răgaz pentru cules. Iar țăranul era la locul lui, pe câmp, nu ajunsese nici sub cruce, nici nu plecase la muncă în Spania. Satele erau pline, mulți tineri încă rămâneau la brazdă, își rânduiau familii și lăsau agricultura să susțină drumul vieții rurale. După culesul prunelor, decapitam pălăriile de floarea soarelui, cu magica lor lumină adunată în petale. Le retezam cu secera din vârful tulpinii, apoi le vărsam în carele cu loitre de nuiele, le duceam în grădini, la uscat, și le scuturam până rămâneau pălăriile goale. În plină iarnă, bunicul Ilie mergea la moara Oprișescu, cu semințele uscate de floarea soarelui și de dovleac, unde făcea ulei de gătit care ne ajungea până toamna viitoare. După floarea soarelui, la sfârșitul lui septembrie, începea culesul porumbului. Înainte însă făceai alți pași: culegeai fasolea agățată de fiecare cocean de porumb. Neavând nevoie de araci, leguma se rotea în jurul cocenilor, până la spicul uscat, dând lanului o densitate nemaivăzută. Erau culese tecile, apoi știuleții, și după aceea se tăiau cocenii și se legau în snopi pentru animale. Dar nu vreau să uit că înainte de culesul porumbiștelor, strângeam dovleții. Colega mea de liceu, Olimpia Ciorei din Albeni, comună învecinată, de-a lungul Gilortului, făcea parte dintr-o familie înstărită. Numai la strânsul dovleților aduna peste 30 de care de fructe, ale căror semințe asigurau uleiul comestibil al familiei, iar pulpa era hrana de dimineață a celor 15-20 de porci din bătătură. După ce se uscau și erau scoși sâmburii, vrednicul ei tată pleca la presa lui Nicu Stanii, meșterul care făcea ulei pentru toate satele din zonă. Cei mai vrednici din sat nu se odihneau o clipă în zilele culesului. Dimineața pășteau vitele, spre prânz adunau câte o mie-două de nuci, iar după masă, intrau în lanul de porumb, după ce pridideau culesul ultimilor dovleți. Cum ne obliga tradiția, știuleții de porumb nu se culegeau „despuiați”, ci îmblăniți în foile lor galbene. Așa ajungeau copiii, principalii muncitori de toamnă, când școala se închidea măcar o săptămână, pe știute și pe neștiute, căci programa se putea sfârși în 3-4 duminici, dar culturile, neculese, ajungeau în dinții aspri ai gerului de noapte. În serile de clacă, venea tineretul. Scotea gospodarul dovleți fierți, nuci și struguri, precum și țuică și vin fiert, iar dacă îl prindeau liber pe fluierașul Fonfea sau pe vioristul Morâncel, flăcăii întindeau o horă cu țoiul în mână. Cum vedeau porumbul urcat în pătul, gospodarul Ilie Curelea, bunicul meu, sau Gigică Ciorei, tatăl Olimpiei, scoteau familiile la tăiatul cocenilor. Se lucra înainte de răsăritul soarelui, ca să nu te taie frunzele la obraz. Se legau în snopi și apoi în țoțe, iar țoțele se înnodau una cu alta și răsăreau clăi. Toamna era un anotimp al vredniciei țărănești. Rareori se întâmpla să nu punem perele și merele în făină de porumb și să le lăsăm la copt în hambare. Dacă uitam, povestea se întorcea la anul, iar viața la sat părea fără sfârșit.
Romanian