Tânăr învățător în Valea Morii, din Gorj, bunicul meu, Victor Popescu, s-a încorporat în armata franceză, în anul 1916. S-a înscris voluntar, deși nu avea cetățenie, dar iubea, înflăcărat de pasiunea pentru istorie, țara lui Ludovic al XIV-lea, ca pe propria lui patrie. A apucat să ia parte numai la bătăliile din mlaștinile Verdunului, în rândurile trupelor franceze conduse de generalii Petain și Nivelle. Întors la vatră, în anii copilăriei mele, când venea pe la noi, îi duceam regulat un țoi de țuică și-l rugam să-și aducă aminte de zilele războiului. Mama mai punea pe masă câțiva cârnați din garnița cu untură și, bine ospătat, bunicul Victor începea să depene la povești. „M-am numărat printre cele câteva mii de români care au luptat în armata franceză. Dintre ei, aproape 3000 și-au pierdut viața. Îmi amintesc că noi, românii, știam să numărăm, eram intelectuali. Puteam număra corect, când aruncam grenadele, pe când mulți francezi de la țară se încurcau de emoție cu numărarea și își pierdeau viața de la grenadele care le explodau în mâini. Mureau strigând: «Par ici, on ne passe pas» (Pe aici, nu se trece). Bătălia, care a durat 300 de zile, a fost un măcel lipsit de sens, din care nimeni n-a ieşit învingător. În tranșeele de la Verdun, au fost provocate peste 700.000 de ucideri, răniri sau mutilări. Pe o suprafaţă mai mică de 30 de kilometri pătraţi au fost trase aproximativ 10 milioane de focuri, cu o greutate a muniţiei de 1,35 milioane de tone de oţel”. Prins între gardurile de sârmă ghimpată, pe când se retrăgea dintr-un atac, a ajuns prizonier la nemți. Știa franceză și puțină germană, fapt care l-a ajutat când s-a hotărât să evadeze. A reușit să fugă, într-o noapte. S-a pierdut printre soldații germani, făcând rost de o haină și de un chipiu. Dar, deși se îndepărtase binișor de Verdun, l-au prins și l-au dus în lagărul din Tuckel. După câteva zile, a fugit și de acolo, dar din nou a fost prins și dus în lagărul Stargard, unde au hotărât să-l execute. L-au forțat să se urce pe un stâlp electric de tensiune mare, dar când l-a atins unda de șoc a curentului, a fost trântit la pământ cu stâlp cu tot, peste gardul lagărului. Mare noroc a avut! Crezându-l mort, soldații nu l-au mai băgat în seamă. Și-a revenit și a ajuns în Insulele Zeeland, din Danemarca. De acolo a plecat, ascuns într-o navă, spre Anglia, poposind la Londra. Îmbrăcat cu haine militare rupte, cu ghete crăpate, nebărbierit, nemâncat, a intrat într-un festival de teatru popular, unde fiecare spectator era invitat să cânte sau să spună o poveste. Însuși regele George al V-lea, om foarte popular, era de față, și a întrebat dacă mai dorește cineva să urce pe scenă. Bunicul a ridicat mâna, a cerut dirijorului o vioară și a cântat, cu mâna stângă pe arcuș, Ciocârlia. Pe vremuri, învățătorii români erau obligați să facă ore de muzică. A ieșit atât de frumos, că regele a urcat pe scenă și l-a felicitat. Apoi a vorbit cu dirijorul, și una dintre viorile orchestrei i-a fost dăruită, în ovațiile mulțimii. Nu-mi amintesc ce s-a mai întâmplat la Londra, eram prea copil când bunicul, îndemnat la vorbă de țuică, spunea povești. Ce țin minte este că a ajuns la Paris, fiind invitat să-i cânte Reginei Maria a României. Impresionată de arta viorii sale, suverana i-a sugerat să se înscrie în Garda de Onoare a Turnului Eiffel. S-a înscris. Din fericire, Muzeul militar Chateau de Vincennes din Paris are și astăzi, în colecțiile sale, portretul bunicului meu, Victor Popescu din Valea Morii. Întors în sat, a mai stat câtva timp la catedră. A murit bătrân, înconjurat de prețuire și respect.
Romanian