Aflată pe Via Ardeatina, departe de freamătul turistic al Romei, ascunsă printre dealuri cu vii și înconjurată de pini ce se înalță spre cer ca niște lumânări, Episcopia Ortodoxă Română e cel mai frumos și mai vibrant colț de românism din Italia. „Bine ați venit pe pământ românesc!”, mă întâmpină, după slujba de duminică, părintele vicar Atanasie. „De dimineață, de când se deschid porțile, aici avem slujbe până seara. Încercăm să ținem toată rânduiala ca în România, să fim ca pe pământ românesc!”. Transformat în biserică, dintr-o casă construită în anii ‘50, înconjurat de o grădină de trandafiri, sediul Episcopiei Ortodoxe e mai mult decât un simplu loc de rugăciune: e casă, masă și școală, loc de întâlnire pentru românii din Roma și din împrejurimi. Oamenii rămân după slujbe, așezându-se împreună la masă pentru a mânca românește, pentru a vorbi în limba română și ca să-și mai mângâie sufletele de dor. Un colț de Românie vie, puternică, solidară și cu încredere în viitor.
„Există o taină a pribegiei”
– Cel mai puternic sentiment pe care îl răspândește locul acesta pe care îl păstoriți ca episcop al românilor ortodocși din Roma e bucuria. O citești în priveliști, în flori și, înainte de toate, pe chipul sfinției-voastre. Care este izvorul ei?
– Pentru românii din diaspora, biserica e locul regăsirii și-al bucuriei. E locul în care te aduni cu ai tăi și te simți acasă! În rest, ești străin într-o țară străină. Când ajungi într-un loc în care poți să îți vorbești limba, să te întâlnești cu ai tăi, un loc în care să îți păstrezi obiceiurile, nu ai cum să nu te simți fericit. Când intri pe poarta bisericii, e ca și când ai intra în România. „Bun venit în România!”, cam acesta e sentimentul. De luni dimineața începe munca, începe șantierul, încep problemele, ziua de duminică la bisericile din diaspora e ziua liniștii și a bucuriei. Să știți că pribegia naște niște sentimente foarte puternice. Acasă, ești sigur de Dumnezeu. De când te-ai născut, e în același loc, Dumnezeul tău care te ocrotește, chiar dacă ajungi mai rar la biserică. Aici, în străinătate, și o încăpere mică cu două icoane ți se pare o catedrală, locul întâlnirii cu Dumnezeu, pe care l-ai luat cu tine de-acasă.
„Ne ocupăm de suflete, dar și de cultură și de educația tinerilor”
– Sunteți, de ani de zile, preot printre românii din străinătate. Cum simțiți rolul Bisericii în comunitățile din diaspora?
– Sunt de 22 de ani preot în diaspora românească, la început în Franța, iar acum, de 15 de ani, în Italia. Inițial, Biserica și-a asumat un rol liturgic, adică rolul ei primordial. Cu timpul, ne-am dat însă seama că nimeni nu se ocupă de alte aspecte importante, cum ar fi transmiterea culturii române, a limbii, a istoriei, aspecte care țin de patrimoniul imaterial. Ne-am dat seama că, dacă cineva nu își asumă repede acest rol, acest patrimoniu riscă să se stingă în două, trei generații. Riscul asimilării în țările de adopție e foarte mare și, cumva în chip firesc, ne-am dat seama că trebuie să facem mult mai mult decât a ține niște slujbe. Ne-am dat seama, de exemplu, că trebuie să facem școală duminicală cu copiii. Avem trei doamne, care fuseseră, în țară, cadre didactice, și care aici făceau curățenie și îngrijeau de bătrâni. Le-am pus din nou „în valoare”, le-am făcut să redevină Doamna Învățătoare sau Doamna Educatoare și să predea la Școala de duminică. În ce mă privește, pe lângă rolul de preot, am preluat și rolul de educator, de formator. Facem tabere cu copiii, că dacă noi nu facem, nimeni nu face – guvernul de-acasă nu are bani, ambasada e prinsă cu diplomația, consulatul, cu actele pentru români… Ne ocupăm noi și de cultură, și de educația tinerilor. Majoritatea dintre copiii pe care i-ați văzut la slujbă sunt cetățeni italieni. Ei între ei deja vorbesc și aici, la biserică, când se văd, italiana. Dacă nu îi învățăm româna, își vor uita limba. Părinții lor sunt toată ziua la muncă, iar cei mici petrec 90% din timpul lor în societatea italiană, în mediul italian. La slujbe, mai vorbim și noi un pic în italiană, spunem „Tatăl nostru”, spunem „Crezul” și în italiană, ca să nu cădem în cealaltă extremă, să nu ne înțeleagă cei mici… Avem și cupluri mixte, care vin cu copiii la biserică. În 90% din cuplurile mixte, soțul e italian, iar soția româncă, foarte rar invers. Iar într-o familie, mama e cea care dă vocea credinței, ea dă nota, dacă ea zice să se meargă la biserică, se merge la biserică. Societatea italiană e foarte matriarhală, mama și bunica sunt elemente-cheie aici. Multe „badante”, îngrijitoare, o meserie pe care multe femei românce o practică aici, vin la noi la slujbe. Și îi aduc și pe bătrânii italieni pe care îngrijesc. „Badantele” noastre sunt misionare, sunt ca femeile mironosițe, duc mărturia credinței noastre mai departe și o fac vie în societatea italiană!
„Românii sunt pozitivi și optimiști”
– Actul spovedaniei e sacru și tainic, totuși, ce probleme mari se desprind din mărturisirile românilor?
– În ultimii doi ani, de când cu pandemia, neliniștile oamenilor au fost universale. Au fost niște ani foarte-foarte grei, oamenii nu știau ce o să le aducă ziua de mâine. După primul val pandemic, mulți români au plecat acasă, ca apoi să vadă că ce se întâmplă aici se întâmplă și în România. Alții au revenit. Românul are un mare avantaj: este un om optimist. Și nu doar că are optimism, dar are și umor și trece mai ușor prin toate greutățile. Occidentalii sunt altfel. Iau viața în registrul grav. Românul e mai descurcăreț, se adaptează ușor, azi face o meserie, mâine alta, inclusiv prin pandemie mi se pare că românul a trecut mult mai ușor. Au fost și foarte solidari! Și ca să mă întorc la întrebarea dvs.: să știți că fiecare om are o taină a lui, și e foarte greu să generalizezi care ar fi apăsările românilor noștri, în general. Unii au dificultăți să se integreze, alții sunt în plină adolescență, când treci prin toate crizele existențiale, adulții au probleme cu munca, alții sunt la vârsta pensionării și trăiesc dilema dacă să se întoarcă acasă sau să rămână pentru totdeauna aici, unde poate și-au cumpărat o casă, și-au întemeiat o familie, au copii, nepoți. Complexitatea omului e de necuprins. Dar eu nu aș pune accent pe problemele românilor, ci, ceea ce m-a uimit pe mine dintotdeauna, pe pozitivitatea românilor. Românul, și când e foarte rău, știe să zică: o să fie mai bine! Ăsta e secretul românilor.
– Biserica pare un loc important de întâlnire a românilor din diaspora nu doar în privința credinței, ci și ca prilej de a comunica. Vă propuneți lucrul acesta cu dinadins?
– Toate parohiile românești fac după slujbă o agapă. Oamenii iau masa împreună, acesta e momentul important de socializare. Vin la biserică și vorbesc unii cu alții, că aici au încredere: schimbă și informații între ei. Dacă nu au un loc de muncă, aici întreabă și aici îl găsesc. Aici își rezolvă problemele. Inclusiv consulii sau ambasadorii vin aici când au ceva de anunțat, că aici îi găsesc pe români. Unde să-i cauți prin Roma? Dar aici sigur îi găsești. Ăsta e izvorul de unde pornește nu doar ortodoxia, ci și românismul!
Mărturiile credincioșilor
– La 2.000 de kilometri de țară, Biserica Ortodoxă a știut să devină adevărata casă a românilor –
Teofil CARACALEAN
„Dacă nu vin o duminică la biserică, se rupe în mine ceva”
L-am întâlnit la slujba de la Episcopia aflată la marginea Romei. E ajutor de nădejde al preoților care slujesc în biserica de pe via Ardeatina. După slujbă, s-a oferit cu mare deschidere să mă conducă cu mașina până la cea mai apropiată gară care face legătura cu centrul Romei. Pe drum, mi-a povestit despre cât de importantă e biserica în viața lui de emigrant în Italia…
„Noi am format aici, la Episcopie, o mică Românie. La început, când ajungi aici, e bucuria de a te revedea cu cei dragi, iar faptul că ne întâlnim în biserică ne dă sentimentul că Dumnezeu e cu noi. L-am luat de acasă, din România, și l-am adus în Italia. Cumva, nevoia de Dumnezeu e mai mare aici, ca în țară. Eu n-am fost ateu niciodată. Dar eram, cum zice părintele «eu cu treaba mea, Dumnezeu cu treaba lui». Aici m-am activat, ca să zic așa, din dorința de a da o mână de ajutor la cele ce se construiau la Episcopie. Încet-încet, m-am trezit parte din această lume deosebită. Dacă sar o duminică și nu vin la biserică, parcă ceva în mine se rupe! Sunt de 16 ani în Italia. Am venit să îmi cumpăr o mașină, și de atunci am schimbat vreo cinci! Mă întorc în fiecare an în România. Mi-aș dori să mă întorc de tot. Singurul lucru care mă ține pe gânduri este biserica. Nu biserica în sine, că biserica o găsești oriunde, ci preoții de aici, modul lor de a te asculta, de a-ți vorbi și de a-ți da un sfat.”
Lucica PARASCA
„Aici, în diaspora, fără Dumnezeu ești pierdut”
Impresionanta poveste de viață a Lucicăi ați aflat-o din numărul trecut al revistei. Existența grea din diaspora, tragica moarte a surorii sale, frica, dezamăgirea. S-a salvat prin ajutorul pe care l-a simțit de la Dumnezeu, în momentele grele. Asta a apropiat-o tot mai mult pe Lucica de biserică.
„Dragă Ciprian, în viața mea am fost foarte chinuită. Am fost o fire mai rebelă, mai liberă, de mică mi-a plăcut să râd și să glumesc. Tristețea și necazurile le-am luat de multe ori în râs. Am zis că vor trece, că Dumnezeu mă va ajuta. Sunt credincioasă, merg la biserică, merg și prin pelerinaje, mă rog tot mai mult în ultimul timp. Să ai o credință, să ai un țel în viață, te ajută mult. Eu, când am rămas fără casă, mă rugam în fiecare zi la Dumnezeu să mă ajute să ajung în Italia, să îmi pot cumpăra căsuța mea. Tot timpul m-am rugat și am zis că Dumnezeu va avea grijă de mine când voi ajunge la bătrânețe. Am izbândit. Credința în Dumnezeu m-a ajutat…
Românii de aici sunt foarte credincioși. Ce mă atinge pe mine foarte mult este faptul că oamenii vin la biserică împreună cu copiii. Sunt și familii cu 3-4 copii! Credința noastră, aici, în Italia, e mai mare ca în țară. Aici, fără Dumnezeu ești pierdut. Când asculți slujbele în limba română, te unge pe suflet, crește nădejdea în tine, cu fiecare cuvânt. Știu foarte multe românce care duminica și-o petrec la biserică. Și preoții de aici sunt extraordinari. Cunosc un părinte care are trei copii, nu este foarte bogat, dar, din puținul lui și din ce adună de la biserică, face pachete și le dă la cei nevoiași. Toți părinții încearcă să ajute. Sunt preoți cu har, iar noi simțim harul. Pe unde am fost, la alte biserici românești din diaspora, am fost foarte atinsă sufletește de felul în care slujesc preoții și de felul cum ajută lumea. Apoi, la biserică se și socializează. Am cunoscut multe persoane, persoane de suflet, persoane care, oricând ai nevoie, îți întind o mână de ajutor.”
Lenuța LOPATNIC
„Biserica e singurul loc în care îți poți odihni sufletul”
Am cunoscut-o tot la biserica românească din Roma, după slujbă. Era în mijlocul celor mai mici dintre copiii enoriașilor, pe care îi implică în tot felul de jocuri, cu scopul de a-i apropia cât mai mult de limba română și de tradițiile nostre populare. Absolventă de Teologie, Lenuța duce o muncă de veritabil misionar.
„De pe la 12 ani, am simțit chemarea credinței. La părinții mei venea o bătrână care ne aducea laptele. Cânta tot timpul pricesne, și m-a impresionat foarte mult vocea ei, că avea o voce deosebită, dar și mesajul pe care îl transmiteau cântecele ei. Am primit o Biblie, am început să citesc, și m-am lăsat fermecată de poveștile ei. Când citeam că Iisus vine pe norii cerului, eram impresionată. Credeam că așa e viața…
De atunci mi-am pus în cap să fac seminarul teologic, dar ai mei nu aveau posibilitatea să mă țină la internat. Când am terminat liceul, am dat la Asistență Socială, la Teologie. Am devenit asistent social la Iași, și știți cum era acum 20 de ani, era foarte greu să te descurci. Ideea era să pleci să muncești undeva pe-afară, doi-trei ani, să îți faci o casă. Dar uite, că vii pentru doi ani și se fac 20. Te căsătorești, ai copii…
Când am ajuns aici, biserica a fost unicul refugiu. Biserica e singurul țărm pe care îți poți odihni sufletul. În rest, unde să ancorezi, ca să fii și printre ai tăi, și să ai sentimentul că nu ți-ai pierdut de tot patria? Occidentul te atrage, pentru că îți oferă o soluție materială, dar ca om, ai nevoie și de împliniri sufletești, o condiție pe care în străinătate o realizezi mai bine ca oriunde. Cunosc mulți români care nu aveau nicio legătură cu biserica și care au venit la slujbe ca să aibă sentimentul că sunt acasă, că se află printre ai lor, oameni cu care împart același destin. Străinătatea te îndreaptă către Dumnezeu, te întoarce către biserică. Iar Dumnezeu te găsește oriunde ai fi, abia așteaptă să-L chemi.
Ideea cu cateheza pentru cei mici au avut-o preoții de aici. S-au gândit să nu se piardă tradițiile noastre, să nu se piardă limba, și atunci au pus la cale școala de cateheză duminicală, plus activitățile din timpul vacanțelor, pentru ca, în acest mod, să nu se rupă legătura cu România. Biserica are un rol extraordinar. Copiii mei trăiesc în limba română aici, în biserică. Încercăm să îi ținem aproape de tradiția ortodoxă, de tradiția noastră populară. Facem icoane, cusători, fel de fel de lucrușoare. Dacă noi, cei care mai știm tradiția, nu o transmitem mai departe, ea se va pierde, pentru că aici tentațiile sunt multe.
Biserica are un rol extraordinar să țină strânsă comunitatea. Pleci dimineața la muncă și te întorci noaptea, nu ai timp nici de familia ta, și atunci, cel mai sigur loc unde dai de români este biserica. Biserică e o mreajă care te salvează. Când ești în nevoie, te agăți de ea și urci în barcă. Asta e biserica! Îți găsești și un loc de muncă cu ajutorul ei, dar găsești și un sfat duhovnicesc… Oamenii din diaspora sunt mai cu picioarele pe pământ, sunt trecuți prin fel de fel de încercări care îi obligă să găsească soluții, dar sufletul își cere dreptul pe mai departe: dorul mamei sau al copiilor rămași în țară, înmormântări la care nu poți să ajungi, sărbători pe care le mai trăiești doar în minte. Nu e ușor, iar toate astea te spiritualizează, te apropie de credință și Dumnezeu. Și atunci, biserica e singurul tău refugiu.”
Corespondență din Roma (Italia)