Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Preasfințitul ATANASIE DE BOGDANIA (Arhiereu vicar la Episcopia Ortodoxă Română a Italiei): „Când intri pe poarta bisericii, e ca și când ai intra în România”

Părintele Atanasie de Bogdania

Aflată pe Via Ardeatina, departe de frea­mătul turistic al Romei, ascunsă printre dealuri cu vii și înconjurată de pini ce se înalță spre cer ca niște lumânări, Episcopia Orto­doxă Română e cel mai frumos și mai vibrant colț de românism din Italia. „Bine ați venit pe pământ româ­nesc!”, mă întâmpină, după slujba de dumini­că, părintele vicar Atanasie. „De dimineață, de când se deschid porțile, aici avem slujbe până sea­ra. Încercăm să ținem toată rânduiala ca în Ro­mâ­nia, să fim ca pe pământ românesc!”. Transformat în biserică, dintr-o casă construită în anii ‘50, încon­jurat de o grădină de trandafiri, sediul Episcopiei Ortodoxe e mai mult decât un simplu loc de rugă­ciune: e casă, masă și școală, loc de întâlnire pen­tru românii din Roma și din împrejurimi. Oame­nii rămân după slujbe, așezându-se împreună la masă pentru a mânca românește, pentru a vorbi în limba română și ca să-și mai mângâie sufletele de dor. Un colț de Românie vie, puternică, solidară și cu în­credere în viitor.

„Există o taină a pribegiei”

– Cel mai puternic sentiment pe care îl răspân­dește locul acesta pe care îl păstoriți ca episcop al românilor ortodocși din Roma e bucuria. O citești în priveliști, în flori și, înainte de toate, pe chipul sfinției-voastre. Care este izvorul ei?

Paradisul din curtea Episcopiei Românești din Italia

– Pentru românii din diaspora, biserica e locul regăsirii și-al bucuriei. E locul în care te aduni cu ai tăi și te simți acasă! În rest, ești străin într-o țară străină. Când ajungi într-un loc în care poți să îți vorbești limba, să te întâlnești cu ai tăi, un loc în care să îți păstrezi obiceiurile, nu ai cum să nu te simți fericit. Când intri pe poarta bisericii, e ca și când ai intra în România. „Bun venit în România!”, cam acesta e sentimentul. De luni dimineața începe munca, începe șantierul, încep problemele, ziua de duminică la bisericile din diaspora e ziua liniștii și a bucuriei. Să știți că pribegia naște niște sentimente foarte puternice. Acasă, ești sigur de Dumnezeu. De când te-ai născut, e în același loc, Dumnezeul tău care te ocrotește, chiar dacă ajungi mai rar la bise­rică. Aici, în străinătate, și o încăpere mică cu două icoane ți se pare o catedrală, locul întâlnirii cu Dum­nezeu, pe care l-ai luat cu tine de-acasă.

„Ne ocupăm de suflete, dar și de cultură și de educația tinerilor”

– Sunteți, de ani de zile, preot printre românii din străinătate. Cum simțiți rolul Bisericii în co­mu­­nitățile din diaspora?

Biserica plină de tineri

– Sunt de 22 de ani preot în diaspora româneas­că, la început în Franța, iar acum, de 15 de ani, în Italia. Inițial, Biserica și-a asumat un rol liturgic, adică rolul ei primordial. Cu timpul, ne-am dat însă seama că nimeni nu se ocupă de alte aspecte impor­tante, cum ar fi transmiterea culturii române, a lim­bii, a istoriei, aspecte care țin de patrimoniul ima­terial. Ne-am dat seama că, dacă cineva nu își asu­mă repede acest rol, acest patrimoniu riscă să se stingă în două, trei generații. Riscul asimilării în țările de adopție e foarte mare și, cumva în chip firesc, ne-am dat seama că trebuie să facem mult mai mult decât a ține niște slujbe. Ne-am dat sea­ma, de exemplu, că trebuie să facem școală dumi­nicală cu copiii. Avem trei doamne, care fuseseră, în țară, cadre didactice, și care aici făceau curățenie și îngrijeau de bătrâni. Le-am pus din nou „în va­loare”, le-am făcut să redevină Doamna Învățătoare sau Doamna Educatoare și să predea la Școala de duminică. În ce mă privește, pe lângă rolul de preot, am preluat și rolul de educator, de formator. Facem tabere cu copiii, că dacă noi nu facem, nimeni nu face – guvernul de-acasă nu are bani, ambasada e prinsă cu diplomația, consulatul, cu actele pentru ro­mâni… Ne ocupăm noi și de cultură, și de edu­ca­ția tinerilor. Majoritatea dintre copiii pe care i-ați văzut la slujbă sunt cetățeni italieni. Ei între ei deja vor­besc și aici, la biserică, când se văd, italiana. Dacă nu îi învățăm româna, își vor uita limba. Pă­rinții lor sunt toată ziua la muncă, iar cei mici petrec 90% din timpul lor în societatea italiană, în mediul ita­lian. La slujbe, mai vorbim și noi un pic în italia­nă, spunem „Tatăl nostru”, spunem „Crezul” și în ita­liană, ca să nu cădem în cealaltă extremă, să nu ne înțeleagă cei mici… Avem și cu­pluri mix­te, care vin cu copiii la bi­serică. În 90% din cuplurile mixte, so­țul e ita­li­an, iar so­ția ro­mân­că, foarte rar in­vers. Iar într-o fami­lie, ma­ma e cea care dă vocea credin­ței, ea dă no­ta, dacă ea zice să se meargă la bi­se­rică, se merge la bi­serică. So­cietatea ita­liană e foar­te ma­­tri­ar­hală, ma­­ma și buni­ca sunt ele­men­te-che­ie aici. Multe „badante”, în­gri­ji­toa­re, o me­se­rie pe care multe femei ro­mânce o practică aici, vin la noi la slujbe. Și îi aduc și pe bă­trânii italieni pe care în­gri­jesc. „Ba­dan­te­le” noas­tre sunt mi­siona­re, sunt ca fe­mei­le mi­rono­sițe, duc mărturia cre­­din­ței noastre mai de­parte și o fac vie în societatea ita­lia­nă!

„Românii sunt pozitivi și optimiști”

– Actul spo­veda­niei e sacru și tainic, totuși, ce probleme mari se desprind din mărturisirile româ­nilor?

Eveniment organizat de Episcopia din Italia

– În ultimii doi ani, de când cu pandemia, neli­niș­tile oamenilor au fost universale. Au fost niște ani foarte-foarte grei, oamenii nu știau ce o să le adu­că ziua de mâine. După primul val pandemic, mulți români au plecat acasă, ca apoi să vadă că ce se întâmplă aici se întâmplă și în România. Alții au revenit. Românul are un mare avantaj: este un om optimist. Și nu doar că are optimism, dar are și umor și trece mai ușor prin toate greutățile. Occi­dentalii sunt altfel. Iau viața în registrul grav. Ro­mânul e mai descurcăreț, se adaptează ușor, azi face o mese­rie, mâine alta, inclusiv prin pandemie mi se pare că românul a trecut mult mai ușor. Au fost și foarte solidari! Și ca să mă întorc la în­tre­ba­rea dvs.: să știți că fiecare om are o taină a lui, și e foar­te greu să generalizezi care ar fi apă­sările ro­mâ­nilor noștri, în general. Unii au dificultăți să se integreze, alții sunt în plină adolescență, când treci prin toate crizele existențiale, adulții au pro­bleme cu munca, alții sunt la vârsta pensionării și trăiesc dilema dacă să se întoarcă acasă sau să ră­mână pentru totdeauna aici, unde poate și-au cum­părat o casă, și-au înte­me­iat o familie, au copii, ne­poți. Complexitatea omu­lui e de necu­prins. Dar eu nu aș pune accent pe pro­blemele românilor, ci, ceea ce m-a uimit pe mine dintotdeauna, pe pozitivitatea ro­mâ­nilor. Românul, și când e foarte rău, știe să zică: o să fie mai bi­ne! Ăsta e secretul ro­mâni­lor.

– Biserica pare un loc important de în­tâl­ni­re a românilor din dias­­pora nu doar în pri­vința credinței, ci și ca prilej de a co­muni­ca. Vă pro­puneți lu­crul a­ces­ta cu dina­dins?

– Toate parohiile ro­mânești fac după sluj­­bă o agapă. Oa­me­nii iau ma­sa îm­preună, acesta e mo­mentul im­portant de socializare. Vin la bi­seri­că și vor­besc unii cu alții, că aici au încre­dere: schim­bă și in­for­mații între ei. Da­că nu au un loc de mun­­că, aici întreabă și aici îl găsesc. Aici își rezolvă proble­mele. In­clusiv consulii sau am­basadorii vin aici când au ceva de anun­țat, că aici îi găsesc pe ro­mâni. Unde să-i cauți prin Roma? Dar aici sigur îi găsești. Ăsta e izvorul de unde pornește nu doar ortodoxia, ci și ro­mânismul!

Mărturiile credincioșilor

– La 2.000 de kilometri de țară, Biserica Ortodoxă a știut să devină adevărata casă a românilor –

Teofil CARACALEAN

„Dacă nu vin o duminică la biserică, se rupe în mine ceva”

Teofil

L-am întâlnit la slujba de la Episcopia aflată la marginea Romei. E ajutor de nădejde al preoților care slujesc în biserica de pe via Ardea­tina. După slujbă, s-a oferit cu mare deschidere să mă conducă cu mașina până la cea mai apropiată gară care face legătura cu centrul Romei. Pe drum, mi-a povestit despre cât de importantă e biserica în viața lui de emigrant în Italia…

„Noi am format aici, la Episcopie, o mică Ro­mâ­­nie. La început, când ajungi aici, e bucuria de a te revedea cu cei dragi, iar faptul că ne întâlnim în biserică ne dă sentimentul că Dumnezeu e cu noi. L-am luat de acasă, din România, și l-am adus în Italia. Cumva, nevoia de Dumnezeu e mai mare aici, ca în țară. Eu n-am fost ateu niciodată. Dar eram, cum zice părintele    «eu cu treaba mea, Dum­ne­zeu cu treaba lui». Aici m-am activat, ca să zic așa, din dorința de a da o mână de ajutor la cele ce se construiau la Episcopie. Încet-încet, m-am trezit parte din această lume deosebită. Dacă sar o dumi­nică și nu vin la biserică, parcă ceva în mine se rupe! Sunt de 16 ani în Ita­lia. Am venit să îmi cumpăr o ma­șină, și de atunci am schim­bat vreo cinci! Mă în­torc în fiecare an în România. Mi-aș dori să mă întorc de tot. Singurul lucru care mă ține pe gânduri este biserica. Nu biserica în sine, că bise­rica o găsești oriunde, ci pre­o­ții    de aici, modul lor de a te asculta, de a-ți vorbi și de a-ți da un sfat.”

Lucica PARASCA

„Aici, în diaspora, fără Dumnezeu ești pierdut”

Lucica

Impresionanta poveste de viață a Lucicăi ați aflat-o din numărul trecut al revistei. Existența grea din diaspora, tragica moarte a surorii sale, frica, deza­măgirea. S-a salvat prin ajutorul pe care l-a simțit de la Dumnezeu, în momentele    grele. Asta a apropiat-o tot mai mult pe Lucica de biserică.

„Dragă Ciprian, în viața mea am fost foarte chi­nuită. Am fost o fire mai rebelă, mai liberă, de mică mi-a plăcut să râd și să glumesc. Tristețea și neca­zurile le-am luat de multe ori în râs. Am zis că vor trece, că Dumnezeu mă va ajuta. Sunt credincioasă, merg la biserică, merg și prin pelerinaje, mă rog tot mai mult în ulti­mul timp. Să ai o credință, să ai un țel în viață, te aju­­tă mult. Eu, când am rămas fără casă, mă ru­gam în fie­care zi la Dumne­zeu să mă ajute să ajung în Italia, să îmi pot cumpăra că­su­ța mea. Tot tim­pul m-am ru­gat și am zis că Dum­nezeu va avea grijă de mi­ne când voi ajunge la bătrânețe. Am izbândit. Cre­dința în Dumnezeu m-a ajutat…

Românii de aici sunt foarte credincioși. Ce mă atinge pe mine foarte mult este faptul că oamenii vin la biserică împreună cu copiii. Sunt și familii cu 3-4 copii! Credința noastră, aici, în Italia, e mai mare ca în țară. Aici, fără Dum­nezeu ești pierdut. Când asculți slujbele în limba ro­mână, te unge pe suflet, crește nă­dejdea în tine, cu fiecare cuvânt. Știu foarte multe românce care du­minica și-o petrec la biserică. Și preoții de aici sunt extraor­di­nari. Cunosc un părinte care are trei co­pii, nu este foarte bogat, dar, din puținul lui și din ce adună de la biserică, face pa­chete și le dă la cei nevoiași. Toți părinții încearcă să ajute. Sunt preoți cu har, iar noi simțim harul. Pe unde am fost, la alte biserici româ­nești din diaspora, am fost foarte atinsă sufletește de fe­lul în care slujesc preoții și de felul cum ajută lumea. Apoi, la biserică se și sociali­zează. Am cunos­cut multe persoa­ne, persoa­ne de suflet, per­soane care, oricând ai nevoie, îți întind o mână de ajutor.”

Lenuța LOPATNIC

„Biserica e singurul loc în care îți poți odihni sufletul”

Lenuța

Am cunoscut-o tot la biserica românească din Roma, după slujbă. Era în mijlocul celor mai mici dintre copiii enoriașilor, pe care îi implică în tot felul de jocuri, cu scopul de a-i apropia cât mai mult de limba română și de tradițiile nostre popu­lare. Absolventă de Teologie, Lenuța duce o muncă de veritabil misio­nar.

„De pe la 12 ani, am simțit che­marea credinței. La părinții mei ve­nea o bătrână care ne aducea laptele. Cânta tot timpul pricesne, și m-a impre­sionat foarte mult vocea ei, că avea o voce deo­se­bită, dar și me­sa­jul pe care îl trans­miteau cânte­cele ei. Am primit o Biblie, am înce­put să citesc, și m-am lăsat ferme­cată de poveștile ei. Când citeam că Iisus vine pe norii cerului, eram im­pre­­sionată. Cre­deam că așa e viața…

De atunci mi-am pus în cap să fac seminarul teologic, dar ai mei nu aveau po­sibilitatea să mă țină la internat. Când am terminat liceul, am dat la Asistență Socială, la Teologie. Am devenit asistent social la Iași, și știți cum era acum 20 de ani, era foarte greu să te descurci. Ideea era să pleci să muncești undeva pe-afară, doi-trei ani, să îți faci o casă. Dar uite, că vii pentru doi ani și se fac 20. Te căsătorești, ai copii…

Sfârșit de an catehetic

Când am ajuns aici, biserica a fost unicul refu­giu. Biserica e singurul țărm pe care îți poți odihni sufletul. În rest, unde să ancorezi, ca să fii și printre ai tăi, și să ai sentimentul că nu ți-ai pierdut de tot patria? Occidentul te atrage, pentru că îți oferă o soluție materială, dar ca om, ai nevoie și de îm­pliniri sufletești, o condiție pe care în străinătate o realizezi mai bine ca oriunde. Cunosc mulți români care nu aveau nicio legătură cu biserica și care au venit la slujbe ca să aibă sentimentul că sunt acasă, că se află prin­tre ai lor, oameni cu care îm­part același destin. Străi­nă­ta­tea te îndreaptă către Dum­ne­zeu, te întoarce către bise­rică. Iar Dum­nezeu te găsește ori­unde ai fi, abia așteaptă să-L chemi.

Ideea cu cateheza pentru cei mici au avut-o preoții de aici. S-au gândit să nu se piardă tradițiile noastre, să nu se piardă limba, și atunci au pus la cale școala de cateheză duminicală, plus activitățile din timpul vacanțelor, pentru ca, în acest mod, să nu se rupă legătura cu România. Biserica are un rol extraor­dinar. Copiii mei trăiesc în limba română aici, în biserică. Încercăm să îi ținem aproa­pe de tradiția orto­doxă, de tradiția noastră populară. Facem icoane, cu­sători, fel de fel de lucrușoare. Dacă noi, cei care mai știm tradiția, nu o transmitem mai departe, ea se va pierde, pentru că aici tentațiile sunt multe.

Altarul bisericii

Biserica are un rol extraordinar să țină strânsă comunitatea. Pleci dimineața la muncă și te întorci noaptea, nu ai timp nici de familia ta, și atunci, cel mai sigur loc unde dai de români este biserica. Biserică e o mreajă care te salvează. Când ești în nevoie, te agăți de ea și urci în barcă. Asta e bise­rica! Îți găsești și un loc de muncă cu ajutorul ei, dar găsești și un sfat duhovnicesc… Oamenii din dias­pora sunt mai cu picioarele pe pământ, sunt trecuți prin fel de fel de încercări care îi obligă să găsească soluții, dar sufletul își cere dreptul pe mai departe: dorul mamei sau al copiilor rămași în țară, înmormântări la care nu poți să ajungi, sărbă­tori pe care le mai trăiești doar în minte. Nu e ușor, iar toate astea te spiritualizează, te apropie de credință și Dumnezeu. Și atunci, biserica e singurul tău refugiu.”

Corespondență din Roma (Italia)

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian