BOGDAN MIHAI SIMION (Cobzar): „Vreau să scot muzica veche în stradă”

La Sala Palatului, pe 9 noiembrie, cola­bo­ratorul revistei noastre, expert în mu­zicile Bucureștiului interbelic, apare el însuși pe scenă, pentru a rupe sufletul lumii cu cântece vechi, zise pe strunele cobzei. Duceți-vă să îl ascultați! Nimic nu se potrivește mai bine cu melancoliile toamnei decât muzica de inimă albastră.

„Cea mai bună reclamă: să vorbească oamenii între ei”

– Te pregătești pentru cel mai mare examen al tău în faţa publicului bucureștean: concertul ex­traordinar la Sala Palatului, pe 9 no­iem­brie. Ai emoţii?

– Eu am emoţii înainte de orice spectacol, mic sau mare, dar îmi trec, când încep să cânt. Însă tocmai ele, emoţiile, sunt motivul pentru care am pă­răsit mediul academic şi m-am de­dicat exclusiv celui artistic: ca să tră­iesc prin emoţii şi nu prin norme. Să-mi pe­trec viaţa împărţind frumusețea mu­zicii cu oamenii. De zece ani eu chiar din asta trăiesc și tot din asta îmi do­resc să tră­iesc și restul vieţii. După aceşti ani de ac­tivitate artistică, pe 9 noiembrie trag o linie, adun, şi cânt pe cea mai mare sce­nă de până acum: Sala Palatului din București.

– Se spune că cine cântă la Sala Pa­latului e în top. O confirmare sunt chiar locurile pe care le are: aproape 5000!

– Este un loc râvnit, e adevărat. Pe lângă prestigiul său, vechimea, este şi cea mai mare sală de spectacole din Româ­nia cu bilete plătite. Dacă reuşeşti să ocupi aceste locuri într-o ţară în care oa­menii sunt obişnuiţi să meargă gratis la fel de fel de spectacole finanţate de muni­cipalități, e ceva. Dar pentru mine, bene­ficiul unui astfel de spectacol nu e deloc de ordin financiar. Reuşita de la Sala Palatului ar în­semna bucuria de a fi avut un spectacol aşa cum mi l-am dorit, cum l-am gândit, cu luni şi luni înainte. Dacă el va fi pe placul publicului, atunci oa­menii vor povesti între ei, iar asta este, din punctul meu de vedere, cea mai bună reclamă. Recenziile, internetul, ştirile, toate au rolul lor, dar pentru mine contează cel mai mult ce-şi spun oamenii între ei. Aş fi ipocrit să nu recunosc că mă interesează mult ca imaginea mea să rămână în mintea oamenilor, şi numărul celor care ştiu de mine să crească după acest spectacol. Nu precu­pețesc niciun efort pentru asta: muncesc enorm, stres mult, somn puţin, mă gândesc încontinuu la fiecare amănunt din organizarea concertului.

Respect, mai presus de orice

– Cu ce echipă lucrezi pentru spectacolul de la Sala Palatului?

– Mă bucur că mă întrebi. Este extrem de im­portant să-ţi alegi tu, ca interpret, măcar o parte din oamenii care să te ajute, oameni în care să crezi, care împărtăşesc aceleaşi viziuni cu tine. Ce m-aş face eu fără sceno­grafa Gabriela Albu sau fără Mă­dă­li­na, soţia mea, care se ocupă de ţinutele tuturor artiştilor de pe sce­nă, nouăsprezece în total? Sus­ți­nerea lor este extrem de impor­tantă. Vreau să fiu în contact cu fiecare aspect al vieţii mele artistice, iar pentru asta e nevoie de oameni pe care să pot conta. Este nevoie de în­credere și de foarte mult respect, eu aşa consider. Uite, săptămâna trecută am intrat în studio să înre­gistrez pentru viitorul album. Eram răcit-cobză. Dar n-am plecat, mi-am onorat înţelegerea, iar vocea mea răguşită va rămâne pe disc. Normal că mi s-a propus să amânăm, dar mi-e ruşine, pur şi simplu, să fac asta. O armată de oameni şi-a făcut program după mine: producători, ingineri de sunet, instru­men­tişti, şoferi… Cum să-i trimiţi pe toţi acasă pentru că tu ai febră? Respectul, mai presus de orice! Același respect pe care îl nutresc și față de spectatorii ce vor veni la concertul meu de la Sala Palatului. Vreau să le ofer o repre­zen­taţie pe care s-o ţină minte mai mult decât o sin­gură seară. Dacă s-ar putea, chiar toată viața lor.

Extraordinara fascinație a muzicii tradiționale

– Prezintă-ne puţin spec­­tacolul pe care-l pregăteşti cu atâta sârguinţă.

– „În faţa vitrinei” va avea trei capitole. O parte în care vor fi interpretare melodii din filonul mu­zicii ţărăneşti, îndeosebi din vechiul Regat: Ţara Românească şi Moldova. Al doilea capitol va fi ocu­pat de muzica lăutărească urbană, în special cea a lăutarilor din Bucureşti. Şi ultimul va fi repre­zen­tat de muzica românească de la începutul secolului XX şi până după cel de-al doilea război mondial, adică exact valsurile, tangourile şi alte muzici ale acelor mari artiști despre care vorbim noi în „For­mula AS”, în seria „Poveşti din Micul Paris”. Un omagiu apar­te îl voi aduce lui Jean Moscopol. De ce? Pentru că simt plăcerea să-l onorez ca prim rock-star din is­toria României! Fără să stric prea mult surprizele, amintesc că voi avea şi invitaţi. Alături de mine şi „Lău­tarii de Mătase” vor urca pe scenă alte trei for­maţii prestigioase în păstrarea tradiţiei: un taraf din sudul ţării, o fanfară din nordul Moldovei şi un trio din nordul Transil­vaniei. Toţi sunt muzicieni de renume în satul lor, care ţin cântări nemaipomenite și în zonele de obârșie. Doar că pe scena de la Sala Pa­latului nu vor cânta ceea ce interpretează ei în prezent, ci muzici din trecut, mai degrabă de pe vremea când erau copii. Repertoriu vechi, îngrijit cu multă atenţie atât de ei, cât şi de mine. Aceştia îmi sunt invitaţii, artişti cu o valoare deosebită. Cu ajutorul lor, aş vrea tare mult să-mi ating un scop la care ţin enorm: să fac distincţii între stilurile muzicale tradiţionale ro­mâneşti! Eu încerc să demonstrez în faţa publicului diversitatea aceasta incredibilă a stilurilor muzicale din lumea satului, care încă există, dar se află într-un pericol extraor­dinar de dispariţie. E incredibil cât de distinct pot suna chiar și astăzi nişte cântece din Transilvania, prin comparaţie cu unele din Lunca Dunării, de exemplu. Acest aspect fascinant al muzicii tradiţio­nale româneşti trebuie adus în faţa pu­blicului larg.

– De ce se numeşte spectacolul „În faţa vi­trinei”?

– Tocmai din motivele enumerate mai sus. Dar se numeşte aşa şi fiindcă muzica veche, pe care eu o interpretez, a ieşit extrem de rar în faţa lumii, ex­pusă în „vitrină”. Ea a stat „în spate”, adică în apa­najul specialiştilor, al pasionaţilor, al cărţilor, nu a ieşit prea mult în… stradă, printre oameni. Este con­siderată mai de­grabă un subiect al studiilor, de­cât al spec­tacolului. Or, eu exact asta încerc să re­me­diez. Muzica aceasta este parte a sufle­tului ro­mâ­nesc, e născută din fericirile şi nenorocirile noas­tre, tocmai de aceea trebuie scoa­să din cărţi şi pusă pe scenă, printre oameni, acolo unde îi este locul.

Elogiu „Domnilor de mătase”

– Muzicanții care te în­so­țesc, „Lă­utarii de mătase”, cum aşteap­tă acest eveni­ment?

– Cu mare încântare, mai ales că ei au cântat mult la Sala Palatului înainte de 1989. Ei au fost mu­zi­cieni instrumentişti pe lângă nume mari, scena le este cunoscută, deci au mai degrabă emoţii nostalgice, decât de no­u­tate. Am observat cu bucurie că sălile de spectacol prin care ajungem îi fac să cânte altfel. Mai îngrijit, aş spune. Ei nu re­cunosc, dar eu aşa simt. Sala de teatru: cortina su­per­bă, scaunele de jur împrejur, balcoanele, publi­cul îm­brăcat elegant, liniştea aceea mormânt dina­inte sau dintre melodii, toate acestea te fac atent la as­pec­tele cele mai fine din reprezentaţia ta. E un lucru bun, pe mine mă bucură, fiindcă astfel, cole­gii mei de scenă se întorc la vremurile când erau ado­les­cenţi, când muzica nu era numai ţipăt şi zgo­mot, cum des se întâmplă azi. Îi îndrăgesc enorm pe domnii mei de mătase, sunt tare buni cu mine, îmi tot dau sfa­turi, mă protejează, mă asigură că to­tul va fi bine. Ce mai, abia aşteaptă spectacolul de pe 9 noiem­brie, iar eu, pe lângă muzică, ard de nerăbdare să-i văd în costumele gândite de soţia mea şi realizate de talentatul designer român Emi­lian Pospaii.

„Mă simt îndrăgit”

– Vorbești frumos, ca un adevărat orator, des­pre respectul față de publicul care vine la concer­tele tale. În afara aplauzelor, simți, oare, și un pic de afecțiune din partea lui? Te simţi îndrăgit?

– Da, mă simt în­drăgit. Inclusiv pe stradă, când cineva se opreşte să-mi strân­gă mâna şi să-mi vorbească fru­mos, ceea ce mă bucu­ră cel mai tare, fiindcă, mai nou, străzile sunt pline doar de glasuri răs­tite. Dar nimic nu mă impresionează mai tare decât mo­mentul când vine la mine, după concert, un adolescent şi-mi spune că nici măcar nu ştia că muzica aceasta, mai veche de-un secol, există, că i se pare nespus de frumoasă, că-i dă o bucurie cu care nu s-a mai întâlnit până acum. Sunt nebun după publicul meu, tineri curioşi şi vârstnici melancolici, laolaltă. Am urât întotdeauna distinc­ţiile între „muzici de tineret” şi „muzici de bă­trâ­net”. Cât despre calitatea mea de orator, pur şi sim­plu nu am altă soluţie pentru a mă face cunoscut. Muzica pe care o cânt eu nu e socotită demnă de promovat, din perspectiva radiourilor comerciale. Atunci, ce faci? Cauţi soluţii să pătrunzi în anumite emisiuni sau podcasturi, tocmai pentru a ajunge să-ţi prezinţi muzica. Iar aici, ai două variante: compui un discurs (aşa cum procedez eu) sau te arunci în presa de scandal. Cum eu exclud categoric a doua variantă, rămâne ca prin discursul meu să fac tot ce-mi stă în putinţă să-mi prezint muzica. În „faţa vitrinei”. Uite, acum se înţelege şi un alt motiv pentru care spectacolul nostru se numeşte aşa.

– Spectacolul de la Sala Palatului este, în mod cert, un eveniment în viața ta. Îl împărtășești cu cei dragi? Vor veni și părinții tăi la concert?

– Bineînţeles că vor veni. Ei nu mă pot urma în turnee. De altfel, cele mai frumoase spectacole pentru mine sunt cele de acasă, când eu şi tata cântăm împreună: el cu vioara, eu cu cobza. În living, mama, drept public. Acolo e nucleul, din minunea asta mă trag eu. Tata a ţinut de curând un reci­tal de zile mari, absolut incredibil: la nunta mea! Alături de Lăutarii de Mă­tase, a pregătit în secret un program de vioară de neînchipuit, de la Luigi Boccherini, la Florea Cioacă. Cel mai frumos dar de nuntă pe care-l puteam primi. În rest, mă critică, când iau o notă falsă, şi bine face.

– Dragă Bog­dan, noi îţi dorim suc­ces, inspiraţie şi lume multă la Sa­la Palatului!

– Iar eu vă mul­ţumesc şi vă aştept acolo, împreună cu cititorii „Formulei AS”. Bilete încă se găsesc pe www. iabilet.ro, dacă vă grăbiţi.